Start > Ritul latin > Duminica a V-a de peste an (B)

Duminica a V-a de peste an (B)

7 February 2009
1,709 afișări

Autor: pr. Nicolae Farcaș
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a V-a de peste an (Anul B)

În jurul anului 2200 î. C., a fost compus în Egipt celebrul “Dialog al unui disperat cu sufletul său“, un monolog în care protagonistul, tulburat de o mare tragedie personală, se gândea la sinucidere: “Astăzi, spunea el, moartea îmi stă în față ca vindecarea pentru un bolnav, ca libertatea pentru un prizonier, ca un parfum de smirnă, ca o plăcere a celui care stă sub un palmier în ziua în care inspiră un aer proaspăt“.

În fața suferinței, omul se întreabă: de ce trebuie să sufere?

Răspunsul tradițional al Israelului la această enigmă este doctrina retribuției pe care Elifaz, prietenul lui Iob, o sintetiza astfel: “Care nevinovat s-a prăpădit și unde le-a pierit urma celor drepți în fața lui Dumnezeu… Numai cei ce ară nelegiuirea și seamănă răutatea au parte de asemenea roade” (Iob 4,7-8).

Dar viața dezminte această dogmă a credinței iudaice, pentru că vedem de atâtea ori că și cel nevinovat suferă.

Nu se poate învinovăți omul făcând apel la păcatul originar. Nici nu putem vorbi de pedagogia lui Dumnezeu care îi maturizează pe fiii săi prin suferință, aceasta ar însemna ceea ce unii numesc “sadism teologic”, conceput de cel care nu-și dă seamă de răul îngrozitor care lovește pe cei nevinovați. Și apoi, cine a mai spus vreodată că durerea umanizează?

A da explicații teoretice acestui strigăt existențial e ca și cum am da o lecție de igienă alimentară celui care moare de foame și de sete.

Din lecturile de azi desprindem următoare idee: răul există, dar nu e de neînvins.

Când vorbim de rău trebuie să facem o deosebire între răul moral, care e consecința păcatului, a răutății omului, și răul fizic, care este boala, suferința de orice fel. Adevăratul responsabil de răul moral este omul care poate comite cele mai îngrozitoare crime. De ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz nu poate fi învinuit Dumnezeu, ci toți aceia care au ajuns la asemenea atrocități.

Problema care rămâne deschisă este următoarea: poate sau nu Dumnezeu să intervină în istoria omului? Dacă da, de ce nu intervine?

La această întrebare găsește răspuns numai cine a șters din atributele lui Dumnezeu atotputernicia.

Însă, cea mai mare enigmă este constituită de răul care nu depinde de om; de exemplu, dezastrele naturale (inundații, cutremure…), bolile genetice, moartea.

Cum poate Dumnezeu permite astfel de nenorociri? Și pentru mulți, din păcate, astfel de suferințe, duc la pierderea credinței, considerând că lui Dumnezeu nu-i pasă de suferința omului, că este indiferent.

Ce ne răspund lecturile de azi la problema răului, a suferinței?

În I-a lectură am ascultat un fragment din Cartea lui Iob. Știm că Iob era un om drept, cu frică de Dumnezeu, cu o credință puternică și pe deasupra mai era bogat și fericit. Pe neașteptate însă, este lovit de o mare nenorocire: într-o singură zi își pierde toate bogățiile, copiii îi sunt uciși de o vijelie care se abate asupra casei în care se aflau și, în cele din urmă, își pierde și sănătatea; tot corpul se umple de bube rău mirositoare, ajunge pe groapa de gunoi din afara cetății, unde, cu un ciob, își scarpină bubele.

Și, ca și cum n-ar fi fost suficient, chiar și soția îl jignește, țipă la el și-i spune: “Mai crezi în Dumnezeu? Blestemă pe Dumnezeu ca să mori!”

De la această întâmplare pleacă întreaga temă a Cărții lui Iob, în care găsim o dispută între Iob și cei patru prieteni ai săi, veniți din Edom și din Orient, țări considerate ca patria înțelepciunii.

Pe tema suferinței se confruntă Iob cu toată înțelepciunea oamenilor și, cu o luciditate care nu are egal în toată literatura mondială, demolează, una după alta, toate explicațiile teologice tradiționale, și mai mult, chiar le ia în râs.

Iob este un personaj fascinant și iubit din ce în ce mai mult.

Lectura de azi conține celebra sa reflexie asupra condiției omului pe pământ: viața nu e altceva decât durere, omul este un sclav supus sacrificiilor enorme, din care nu trage nici un avantaj; este un salahor care trudește de dimineață până seara, care suportă arșița soarelui și așteaptă să vină seara.

Iob se consideră chiar mai nenorocit decât un sclav sau un salahor, pentru că aceștia, după o zi de muncă se odihnesc, dar el nici noaptea nu-și află liniștea, este chinuit de coșmaruri, are parte numai de nopți de suferință.

El și-a pierdut speranța că viața se va mai putea schimba și atunci se întreabă: de ce Dumnezeu i-a permis să se nască dacă are parte numai de suferință? Iob nu este un resemnat, nu suferă în liniște, îi cere cont lui Dumnezeu pentru nenorocirile pe care le îndură. Strigătul său parcă ne înspăimântă, pare o revoltă, un blestem, dar, în schimb, strigătul său este o rugăciune.

Limba ebraică cunoaște treisprezece termeni pentru a desemna rugăciunea; trei dintre ei exprimă forme progresive de cerere adresată lui Dumnezeu.

Pe prima treaptă, cea mai de jos, se află rugăciunea exprimată prin cuvinte; este cea mai simplă și cea mai obișnuită, izvorăște din inima omului și ajunge la inima lui Dumnezeu. O treaptă mai sus există strigătul care constituie o invocație și mai eficace. La al treilea nivel se află cea mi irezistibilă dintre cererile adresate lui Dumnezeu: plânsul. Rabinii învățau că: “Nu există ușă pe care lacrimile să nu o deschidă“, iar psalmistul se ruga: “Doamne, ascultă rugăciunea mea, pleacă-ți urechea la strigătul meu, nu fi surd la lacrimile mele” (Ps 39,13).

În fața răului nu ni se cere resemnarea, omul poate și trebuie să strige, să denunțe răul, are dreptul să-i spună lui Dumnezeu că nu înțelege de ce l-a creat iubitor de viață și de fericire și apoi l-a abandonat într-o lume a suferinței și a morții.

Rugăciunea lui Iob e făcută din strigăte și lacrimi. Cine plânge și strigă durerea sa, chiar dacă nu-și dă seama, îl invocă pe Dumnezeu, îi cere lumină și putere.

Răspunsul decisiv la problema suferinței, a răului din lume, ni-l dă Isus în Evanghelia de azi. Nu este un răspuns teologic, El nu ne dă explicații teoretice cu privire la boală, la suferința din lume.

În fața dramelor pe care le trăiesc oamenii este inutil să-l condamnăm pe Dumnezeu, dar unicul lucru de făcut este de a ne apropia de cel care suferă și să luptăm cu toate puterile împotriva răului, așa cum a făcut Isus.

În Evanghelia de azi, Marcu ne arată în trei tablouri atitudinea lui Isus în fața răului.

1. În primul tablou ne prezintă vindecarea soacrei lui Petru. Faptul e relatat foarte concis, este cea mai scurtă dintre toate relatările de minuni, dar toate detaliile sunt semnificative, pentru că ele conțin idei pentru cateheze.

În primul rând avem comportamentul ucenicilor care-i vorbesc lui Isus despre bolnavă. Învățăm de aici că înainte de a încerca să rezolvăm o problemă, înainte de a găsi soluții, trebuie să-i vorbim lui Isus, să dialogăm cu El. Numai așa vom reuși să vedem orice boală, fie fizică, fie morală, cu ochii săi. Cine nu se roagă mai întâi nu poate obține vindecarea și riscă să fie molipsit de ea.

Un alt detaliu semnificativ: când îi vorbesc despre bolnavă, Isus nu se îndepărtează, nu fuge, dar se apropie. Același lucru trebuie să-l facem și noi în fața suferințelor celorlalți, trebuie să ne apropiem de oricine este victima unor situații dezumanizante. Un alt detaliu, cel mai semnificativ, este următorul: Isus a luat-o de mână pe soacra lui Petru și a ridicat-o. Acest gest simbolizează transmiterea puterii divine, purtătoare de mântuire. Marcu folosește termenul care înseamnă înviere, ridicare din morți, scoatere dintr-o condiție de moarte. Bolnava care zace la pat, incapabilă de a se mișca, prizoniera febrei, reprezintă întreaga umanitate de care se apropie Isus pentru a o introduce într-o nouă condiție.

Creștinul este chemat să repete gesturile Învățătorului.

Relatările minunilor se încheie totdeauna cu o demonstrație că vindecare a avut loc cu adevărat. În fața celor prezenți, paraliticul își ia patul și umblă, orbul arată că vede clar, fiica lui Iair, înviată, începe să mănânce. La fel și soacra lui Petru arată că a fost restabilită pe deplin începând să-i servească pe apostoli. Acesta este semnul care-i caracterizează pe cei vindecați: se pun în slujirea fraților. Până când nu are loc aceasta, vindecarea nu a avut loc sau este incompletă.

Din săpăturile arheologice rezultă că acea casă în care a avut loc acest episod a fost transformată într-un loc de întâlnire al primei comunități creștine. Acolo a fost celebrată Euharistia, Sacramentul care comunică, celor care îl primesc cu credință, forța de a se ridica și de a se menține mereu în picioare, la dispoziția fraților.

2. În al doilea tablou, Isus se îngrijește de orice fel de boală. “Seara, după asfințitul soarelui, au adus la El pe toți bolnavii și pe cei stăpâniți de duhuri rele. El a vindecat tot felul de bolnavi și a alungat mulți diavoli“.

Iată răspunsul lui Dumnezeu la problema răului. Dumnezeu nu e indiferent la strigătul de durere al omului. Imaginea unui Dumnezeu nepăsător și imperturbabil, senin în fața răului a fost creată de filozofi, însă, Dumnezeul biblic cere să nu ne îndepărtăm de cei care varsă lacrimi, să plângem cu cei care plâng, pentru că și el suferă, plânge, este mișcat în fața suferințelor, are același sentimente ca o mamă; aude plânsul și vine să împartă condiția noastră de suferință și durere, se așează alături de noi în lupta împotriva răului, și ne invită să o transformăm în ocazie de a face fapte de iubire.

3. În ultimul tablou, Marcu ni-l prezintă pe Isus în rugăciune, în dialog cu Tatăl, în care-i cere lumină pentru a înfrunta durerea oamenilor.

Nu toate problemele acestei lumi pot fi rezolvate: “Pe săraci îi veți avea totdeauna cu voi“, le spune Isus odată ucenicilor săi. Lumea fără drame, fără neliniști, fără boală, fără moarte nu e lumea actuală. Rugăciunea nu este o fugă de greutățile acestei vieți, nu e o cerere naivă de minuni, dar este întâlnire cu cel care ne ajută să vedem omul și problemele sale așa cum le vede El.

Nu este ușor să înțelegem că minunea este un semn, un deget îndreptat spre lumea cea nouă. Ea este interpretată mai degrabă ca o dovadă de putere sau ca o intervenție a lui Dumnezeu în favoarea unor privilegiați. Chiar și apostolii au înțeles în acest sens minunile înfăptuite de Isus. De aceea, de dimineață au plecat în căutarea sa și, găsindu-L, au spus: “Toți te caută!”

E adevărat că îl căutau pe Isus dar dintr-un motiv greșit: îi cereau ca El să continue să facă minuni, voiau să-l instrumentalizeze pentru a realiza visele lor de succes, pentru a face minuni în avantajul lor. Nu acceptau să-și asume responsabilitățile lor, de a duce la îndeplinire lucrarea care-i privea pe ei.

Isus refuză planurile lor și-i invită pe ucenici să plece în altă parte, prin satele vecine, pentru a-și împlini misiunea sa de a predica.

Dumnezeu nu se substituie omului; El îl conduce cu lumina cuvântului său, îl însoțește cu prezența sa, dar vrea ca omul să lupte și să combată răul, suferința.

Prezentându-ni-l pe Isus în rugăciune, în această ultimă parte a Evangheliei, Marcu ne dă o lecție importantă: trebuie să ne găsim timp și pentru a sta în dialog cu Dumnezeu: “Cu cât primim mai mult în rugăciune, cu atât putem face mai mult bine” – spunea Maica Tereza de Calcutta.

Lasă să-ți lipsească timpul pentru orice lucru dar niciodată pentru rugăciune și astfel vei realiza multe lucruri într-un timp foarte scurt” – spunea sora Lucia, vizionara de la Fatima.

În fața celor care azi așteaptă de la Biserică numai o slujire pământească, Biserica rămâne fidelă strategiei lui Isus, care știa că este trimis să combată răul în toate formele sale, fizic sau moral; El vindecă, dar mai ales evanghelizează.

Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia“, spune Sfântul Paul în cea de-a doua lectură de azi. Și face aceasta gratuit și cu o metodologie originală: “M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câștig pe cei slabi…m-am făcut totul pentru toți“. Aceasta înseamnă să împărtășim bucuria și durerea celuilalt.

Ritul latin