Predici

În jurul anului 2200 î. C., a fost compus în Egipt celebrul “Dialog al unui disperat cu sufletul său“, un monolog în care protagonistul, tulburat de o mare tragedie personală, se gândea la sinucidere: “Astăzi, spunea el, moartea îmi stă în faţă ca vindecarea pentru un bolnav, ca libertatea pentru un prizonier, ca un parfum de smirnă, ca o plăcere a celui care stă sub un palmier în ziua în care inspiră un aer proaspăt“.

În faţa suferinţei, omul se întreabă: de ce trebuie să sufere?

Răspunsul tradiţional al Israelului la această enigmă este doctrina retribuţiei pe care Elifaz, prietenul lui Iob, o sintetiza astfel: “Care nevinovat s-a prăpădit şi unde le-a pierit urma celor drepţi în faţa lui Dumnezeu… Numai cei ce ară nelegiuirea şi seamănă răutatea au parte de asemenea roade” (Iob 4,7-8).

Dar viaţa dezminte această dogmă a credinţei iudaice, pentru că vedem de atâtea ori că şi cel nevinovat suferă.

Nu se poate învinovăţi omul făcând apel la păcatul originar. Nici nu putem vorbi de pedagogia lui Dumnezeu care îi maturizează pe fiii săi prin suferinţă, aceasta ar însemna ceea ce unii numesc “sadism teologic”, conceput de cel care nu-şi dă seamă de răul îngrozitor care loveşte pe cei nevinovaţi. Şi apoi, cine a mai spus vreodată că durerea umanizează?

A da explicaţii teoretice acestui strigăt existenţial e ca şi cum am da o lecţie de igienă alimentară celui care moare de foame şi de sete.

Din lecturile de azi desprindem următoare idee: răul există, dar nu e de neînvins.

Când vorbim de rău trebuie să facem o deosebire între răul moral, care e consecinţa păcatului, a răutăţii omului, şi răul fizic, care este boala, suferinţa de orice fel. Adevăratul responsabil de răul moral este omul care poate comite cele mai îngrozitoare crime. De ceea ce s-a întâmplat la Auschwitz nu poate fi învinuit Dumnezeu, ci toţi aceia care au ajuns la asemenea atrocităţi.

Problema care rămâne deschisă este următoarea: poate sau nu Dumnezeu să intervină în istoria omului? Dacă da, de ce nu intervine?

La această întrebare găseşte răspuns numai cine a şters din atributele lui Dumnezeu atotputernicia.

Însă, cea mai mare enigmă este constituită de răul care nu depinde de om; de exemplu, dezastrele naturale (inundaţii, cutremure…), bolile genetice, moartea.

Cum poate Dumnezeu permite astfel de nenorociri? Şi pentru mulţi, din păcate, astfel de suferinţe, duc la pierderea credinţei, considerând că lui Dumnezeu nu-i pasă de suferinţa omului, că este indiferent.

Ce ne răspund lecturile de azi la problema răului, a suferinţei?

În I-a lectură am ascultat un fragment din Cartea lui Iob. Ştim că Iob era un om drept, cu frică de Dumnezeu, cu o credinţă puternică şi pe deasupra mai era bogat şi fericit. Pe neaşteptate însă, este lovit de o mare nenorocire: într-o singură zi îşi pierde toate bogăţiile, copiii îi sunt ucişi de o vijelie care se abate asupra casei în care se aflau şi, în cele din urmă, îşi pierde şi sănătatea; tot corpul se umple de bube rău mirositoare, ajunge pe groapa de gunoi din afara cetăţii, unde, cu un ciob, îşi scarpină bubele.

Şi, ca şi cum n-ar fi fost suficient, chiar şi soţia îl jigneşte, ţipă la el şi-i spune: “Mai crezi în Dumnezeu? Blestemă pe Dumnezeu ca să mori!”

De la această întâmplare pleacă întreaga temă a Cărţii lui Iob, în care găsim o dispută între Iob şi cei patru prieteni ai săi, veniţi din Edom şi din Orient, ţări considerate ca patria înţelepciunii.

Pe tema suferinţei se confruntă Iob cu toată înţelepciunea oamenilor şi, cu o luciditate care nu are egal în toată literatura mondială, demolează, una după alta, toate explicaţiile teologice tradiţionale, şi mai mult, chiar le ia în râs.

Iob este un personaj fascinant şi iubit din ce în ce mai mult.

Lectura de azi conţine celebra sa reflexie asupra condiţiei omului pe pământ: viaţa nu e altceva decât durere, omul este un sclav supus sacrificiilor enorme, din care nu trage nici un avantaj; este un salahor care trudeşte de dimineaţă până seara, care suportă arşiţa soarelui şi aşteaptă să vină seara.

Iob se consideră chiar mai nenorocit decât un sclav sau un salahor, pentru că aceştia, după o zi de muncă se odihnesc, dar el nici noaptea nu-şi află liniştea, este chinuit de coşmaruri, are parte numai de nopţi de suferinţă.

El şi-a pierdut speranţa că viaţa se va mai putea schimba şi atunci se întreabă: de ce Dumnezeu i-a permis să se nască dacă are parte numai de suferinţă? Iob nu este un resemnat, nu suferă în linişte, îi cere cont lui Dumnezeu pentru nenorocirile pe care le îndură. Strigătul său parcă ne înspăimântă, pare o revoltă, un blestem, dar, în schimb, strigătul său este o rugăciune.

Limba ebraică cunoaşte treisprezece termeni pentru a desemna rugăciunea; trei dintre ei exprimă forme progresive de cerere adresată lui Dumnezeu.

Pe prima treaptă, cea mai de jos, se află rugăciunea exprimată prin cuvinte; este cea mai simplă şi cea mai obişnuită, izvorăşte din inima omului şi ajunge la inima lui Dumnezeu. O treaptă mai sus există strigătul care constituie o invocaţie şi mai eficace. La al treilea nivel se află cea mi irezistibilă dintre cererile adresate lui Dumnezeu: plânsul. Rabinii învăţau că: “Nu există uşă pe care lacrimile să nu o deschidă“, iar psalmistul se ruga: “Doamne, ascultă rugăciunea mea, pleacă-ţi urechea la strigătul meu, nu fi surd la lacrimile mele” (Ps 39,13).

În faţa răului nu ni se cere resemnarea, omul poate şi trebuie să strige, să denunţe răul, are dreptul să-i spună lui Dumnezeu că nu înţelege de ce l-a creat iubitor de viaţă şi de fericire şi apoi l-a abandonat într-o lume a suferinţei şi a morţii.

Rugăciunea lui Iob e făcută din strigăte şi lacrimi. Cine plânge şi strigă durerea sa, chiar dacă nu-şi dă seama, îl invocă pe Dumnezeu, îi cere lumină şi putere.

Răspunsul decisiv la problema suferinţei, a răului din lume, ni-l dă Isus în Evanghelia de azi. Nu este un răspuns teologic, El nu ne dă explicaţii teoretice cu privire la boală, la suferinţa din lume.

În faţa dramelor pe care le trăiesc oamenii este inutil să-l condamnăm pe Dumnezeu, dar unicul lucru de făcut este de a ne apropia de cel care suferă şi să luptăm cu toate puterile împotriva răului, aşa cum a făcut Isus.

În Evanghelia de azi, Marcu ne arată în trei tablouri atitudinea lui Isus în faţa răului.

1. În primul tablou ne prezintă vindecarea soacrei lui Petru. Faptul e relatat foarte concis, este cea mai scurtă dintre toate relatările de minuni, dar toate detaliile sunt semnificative, pentru că ele conţin idei pentru cateheze.

În primul rând avem comportamentul ucenicilor care-i vorbesc lui Isus despre bolnavă. Învăţăm de aici că înainte de a încerca să rezolvăm o problemă, înainte de a găsi soluţii, trebuie să-i vorbim lui Isus, să dialogăm cu El. Numai aşa vom reuşi să vedem orice boală, fie fizică, fie morală, cu ochii săi. Cine nu se roagă mai întâi nu poate obţine vindecarea şi riscă să fie molipsit de ea.

Un alt detaliu semnificativ: când îi vorbesc despre bolnavă, Isus nu se îndepărtează, nu fuge, dar se apropie. Acelaşi lucru trebuie să-l facem şi noi în faţa suferinţelor celorlalţi, trebuie să ne apropiem de oricine este victima unor situaţii dezumanizante. Un alt detaliu, cel mai semnificativ, este următorul: Isus a luat-o de mână pe soacra lui Petru şi a ridicat-o. Acest gest simbolizează transmiterea puterii divine, purtătoare de mântuire. Marcu foloseşte termenul care înseamnă înviere, ridicare din morţi, scoatere dintr-o condiţie de moarte. Bolnava care zace la pat, incapabilă de a se mişca, prizoniera febrei, reprezintă întreaga umanitate de care se apropie Isus pentru a o introduce într-o nouă condiţie.

Creştinul este chemat să repete gesturile Învăţătorului.

Relatările minunilor se încheie totdeauna cu o demonstraţie că vindecare a avut loc cu adevărat. În faţa celor prezenţi, paraliticul îşi ia patul şi umblă, orbul arată că vede clar, fiica lui Iair, înviată, începe să mănânce. La fel şi soacra lui Petru arată că a fost restabilită pe deplin începând să-i servească pe apostoli. Acesta este semnul care-i caracterizează pe cei vindecaţi: se pun în slujirea fraţilor. Până când nu are loc aceasta, vindecarea nu a avut loc sau este incompletă.

Din săpăturile arheologice rezultă că acea casă în care a avut loc acest episod a fost transformată într-un loc de întâlnire al primei comunităţi creştine. Acolo a fost celebrată Euharistia, Sacramentul care comunică, celor care îl primesc cu credinţă, forţa de a se ridica şi de a se menţine mereu în picioare, la dispoziţia fraţilor.

2. În al doilea tablou, Isus se îngrijeşte de orice fel de boală. “Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi pe cei stăpâniţi de duhuri rele. El a vindecat tot felul de bolnavi şi a alungat mulţi diavoli“.

Iată răspunsul lui Dumnezeu la problema răului. Dumnezeu nu e indiferent la strigătul de durere al omului. Imaginea unui Dumnezeu nepăsător şi imperturbabil, senin în faţa răului a fost creată de filozofi, însă, Dumnezeul biblic cere să nu ne îndepărtăm de cei care varsă lacrimi, să plângem cu cei care plâng, pentru că şi el suferă, plânge, este mişcat în faţa suferinţelor, are acelaşi sentimente ca o mamă; aude plânsul şi vine să împartă condiţia noastră de suferinţă şi durere, se aşează alături de noi în lupta împotriva răului, şi ne invită să o transformăm în ocazie de a face fapte de iubire.

3. În ultimul tablou, Marcu ni-l prezintă pe Isus în rugăciune, în dialog cu Tatăl, în care-i cere lumină pentru a înfrunta durerea oamenilor.

Nu toate problemele acestei lumi pot fi rezolvate: “Pe săraci îi veţi avea totdeauna cu voi“, le spune Isus odată ucenicilor săi. Lumea fără drame, fără nelinişti, fără boală, fără moarte nu e lumea actuală. Rugăciunea nu este o fugă de greutăţile acestei vieţi, nu e o cerere naivă de minuni, dar este întâlnire cu cel care ne ajută să vedem omul şi problemele sale aşa cum le vede El.

Nu este uşor să înţelegem că minunea este un semn, un deget îndreptat spre lumea cea nouă. Ea este interpretată mai degrabă ca o dovadă de putere sau ca o intervenţie a lui Dumnezeu în favoarea unor privilegiaţi. Chiar şi apostolii au înţeles în acest sens minunile înfăptuite de Isus. De aceea, de dimineaţă au plecat în căutarea sa şi, găsindu-L, au spus: “Toţi te caută!”

E adevărat că îl căutau pe Isus dar dintr-un motiv greşit: îi cereau ca El să continue să facă minuni, voiau să-l instrumentalizeze pentru a realiza visele lor de succes, pentru a face minuni în avantajul lor. Nu acceptau să-şi asume responsabilităţile lor, de a duce la îndeplinire lucrarea care-i privea pe ei.

Isus refuză planurile lor şi-i invită pe ucenici să plece în altă parte, prin satele vecine, pentru a-şi împlini misiunea sa de a predica.

Dumnezeu nu se substituie omului; El îl conduce cu lumina cuvântului său, îl însoţeşte cu prezenţa sa, dar vrea ca omul să lupte şi să combată răul, suferinţa.

Prezentându-ni-l pe Isus în rugăciune, în această ultimă parte a Evangheliei, Marcu ne dă o lecţie importantă: trebuie să ne găsim timp şi pentru a sta în dialog cu Dumnezeu: “Cu cât primim mai mult în rugăciune, cu atât putem face mai mult bine” – spunea Maica Tereza de Calcutta.

“Lasă să-ţi lipsească timpul pentru orice lucru dar niciodată pentru rugăciune şi astfel vei realiza multe lucruri într-un timp foarte scurt” – spunea sora Lucia, vizionara de la Fatima.

În faţa celor care azi aşteaptă de la Biserică numai o slujire pământească, Biserica rămâne fidelă strategiei lui Isus, care ştia că este trimis să combată răul în toate formele sale, fizic sau moral; El vindecă, dar mai ales evanghelizează.

“Vai mie, dacă nu vestesc Evanghelia“, spune Sfântul Paul în cea de-a doua lectură de azi. Şi face aceasta gratuit şi cu o metodologie originală: “M-am făcut slab cu cei slabi, pentru ca să-i câştig pe cei slabi…m-am făcut totul pentru toţi“. Aceasta înseamnă să împărtăşim bucuria şi durerea celuilalt.

pr. Nicolae Farcaş Ritul latin