Start > Ritul latin > Duminica a V-a (B)

Duminica a V-a (B)

4 February 2009
946 afișări

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină
Duminica a V-a de peste an (Anul B)

Ieșind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon și Andrei împreună cu Iacob și Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat cu febră, iar ei de îndată i-au vorbit despre ea. El s-a apropiat și, prinzând-o de mână, a ridicat-o. Atunci febra a lăsat-o și ea a început să-i slujească. În seara aceea… au început să aducă la El toți bolnavii și îndrăciții și toată cetatea era adunată la ușă… Dimineața, încă pe întuneric, sculându-se, a ieșit din casă și s-a dus într-un loc singuratic și se ruga. Simon și cei care erau cu el l-au căutat și, găsindu-l, i-au spus: “Toți te caută”. (Mc 1,29-39)

Activitatea publică a lui Isus care, în sinagoga de la Cafarnaum, a debutat cu acea învățătură proclamată cu putere și cu eliberarea unui om de duhul necurat care îl stăpânea, cuprinde, în fragmentul evanghelic al acestei duminici alte câteva aspecte care întregesc o zi obișnuită de muncă a Mântuitorului: vindecarea soacrei lui Petru (1,29-31), vindecările multiple înfăptuite la asfințitul soarelui (1,32-34) și plecarea din Cafarnaum către alte localități unde avea să repete această primă experiență.

Demn de notat pentru aceste fapte ale lui Isus este cadrul în care ele se desfășoară. Părăsind sinagoga, evanghelistul Marcu ne conduce în casa lui Simon și a lui Andrei. Cu alte cuvinte, noi părăsim un cadru iudaic tradițional pentru a intra într-altul, casa lui Simon-Petru, care evoca Biserica. Într-adevăr, “casa” va deveni foarte curând locul noilor reuniri ale comunității ecleziale. Cei care îl însoțesc pe Învățător nu vor avea parte aici de o învățătură, ci de o vindecare. Aceasta este însă descrisă în termenii “învierii”. Isus, într-adevăr, se apropie de femeia culcată și o face “să se ridice” (verbul utilizat aici este folosit de obicei de către evangheliști pentru a indica Învierea, mai întâi cea a lui Isus). Gestul lui Isus eliberează femeia de febră, iar ea începe să slujească. În Biserică, viața cotidiană este organizată în jurul acestor doi poli: binefacerea și slujirea. Iar slujirea este un har, un act de libertate.

Vindecările care urmează au valoare de universalizare a acțiunii binefăcătoare a lui Isus: ceea ce a înfăptuit în sinagogă în folosul omului posedat, iar în casă, în folosul soacrei lui Simon, acum înfăptuiește în public în folosul tuturor celor care vin la El.

După ce a isprăvit, Isus iese din Cafarnaum pentru a-L reîntâlni pe Tatăl dar și exigențele misiunii sale. El a ieșit de la Tatăl pentru a proclama tuturor Vestea cea Bună a Împărăției, deoarece, într-adevăr, toată lumea îl caută.

Fraților, dacă vestesc Evanghelia, nu e o laudă pentru mine, fiindcă stă asupra mea datoria. Căci vai mie de nu voi vesti Evanghelia! Dacă fac aceasta din voia mea, am răsplată; dar dacă o fac din poruncă, e o slujire ce-mi este încredințată… Deși sunt liber față de toți, m-am făcut rob tuturor, ca să câștig pe cât mai mulți. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca să-i câștig pe cei slabi; tuturor toate m-am făcut, ca în orice fel să mântuiesc pe unii. Dar toate le fac pentru Evanghelie, ca să fiu părtaș de ea. (1Cor 9,16-23)

Dacă Isus a avut o atât de sensibilă conștiință a misiunii de a împlini voința Tatălui, apostolii, iar Pavel (Paul) ne este oferit în a doua lectură a acestei duminici drept exemplu, se vor chemați să răspundă exigenței de a vesti și de a vindeca într-o măsură cât mai apropiată celei a Mântuitorului. Totuși, strigătul Apostolului, vai mie de nu voi vesti Evanghelia, nu trebuie înțeles într-un sens juridic. În cuvintele sale cititorul trebuie, mai curând, să discearnă teama de a nu corespunde acelei iubiri imense arătate lui de către Cristos. Astfel, după cu Cristos l-a iubit pe Pavel în mod gratuit, Pavel îi iubește și îi slujește pe creștini. Această gratuitate va fi mândria lui și răsplata lui, bucuria interioară a iubirii (v. 18).

Se știe ce rol capital a jucat acest text al Apostolului în reflecțiile conciliului Vatican II. El trasează pentru viața Bisericii din toate timpurile o cale luminoasă și principii ale căror consecințe practice nu vor fi epuizate niciodată: libertate interioară, disponibilitate, adaptabilitate, gratuitate în iubire.

Ritul latin