Predici

Însoţit de ucenicii săi, Isus a sosit la Cafarnaum. Aici, fiind zi de sâmbătă, a intrat în sinagogă şi a început să înveţe… În sinagoga lor era un om stăpânit de un duh necurat, care a început să strige: “Ce ai cu noi, Isuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Eu ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu!” Atunci, Isus l-a dojenit cu asprime: “Taci şi ieşi din omul acesta!” Duhul necurat l-a scuturat cu putere şi a ieşit din el, scoţând un strigăt puternic. Toţi au rămas înmărmuriţi şi au început să se întrebe unii pe alţii: “Ce înseamnă aceasta? Iată o învăţătură nouă, vestită cu autoritate, el porunceşte până şi duhurilor necurate şi ele i se supun!” Şi faima lui s-a răspândit cu repeziciune în toate împrejurimile Galileii. (Mc 1,21-28)

Textul evanghelic al acestei duminici se află într-o firească continuitate cu cel de duminica trecută. Dacă atunci Isus Cristos vestea şi actualiza prin persoana sa prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu în lume, acum, prin gestul eliberării unui posedat de diavolul care îl înrobea, El începe să pună în aplicare programul său mesianic. Acest program presupune îndepărtarea oricărei realităţi înrobitoare (demoniace) şi instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Semnificativ, pentru episodul nostru, este faptul că exorcismul înfăptuit de Isus Cristos este precedat de învăţătura pe care El o dă în sinagogă. Or, atât învăţătura cât şi exorcismul sunt percepute de cei de faţă ca fiind înfăptuite cu autoritate. Prin urmare, însăşi evanghelia predicată de Isus comportă în sine o forţă eliberatoare câtă vreme este asumată şi trăită. Şi mai semnificativ este faptul că evenimentul relatat are loc în zi de sâmbătă. Or, semnificaţia profundă acestei zile în care Dumnezeu şi-a încheiat creaţia şi s-a odihnit, constă în aceea că, odată cu instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu şi a eliberării de orice înrobire demoniacă, Isus Cristos oferă tuturor membrilor Împărăţiei Sale acea odihnă şi pace de care au nevoie.

Fraţilor, eu aş vrea să vă văd fără de griji. Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ce sunt ale Domnului, cum să-i placă Domnului. Cel căsătorit însă se îngrijeşte de cele lumeşti, cum să-i placă femeii. Astfel el este împărţit. Tot aşa femeia nemăritată şi fecioara se îngrijesc de cele ce sunt ale Domnului, să fie sfinte cu trupul şi cu sufletul, pe când femeia căsătorită se îngrijeşte de cele lumeşti, cum să-i placă bărbatului. Aceasta o spun în interesul vostru, nu ca să vă întind o cursă, dar vă învăţ ceea ce este bine şi ca să-i puteţi sluji Domnului fără piedici. (1Cor 7,32-35)

Interpretarea clasică a acestui fragment al epistolei pauline are tendinţa să prezinte căsătoria ca pe un obstacol în calea unirii desăvârşite cu Dumnezeu. Soţul şi soţia ar fi împărţiţi: ei nu se pot dărui în întregime lui Dumnezeu atâta vreme cât trebuie să se ocupe de lucrurile pământeşti datorate celuilalt. Curentele recente ale spiritualităţii conjugale au început să conteste această interpretare. Într-adevăr, făcând o comparaţie între 1Cor 7 şi Ef 5 nu mai putem interpreta fragmentul nostru în sensul că viaţa de căsătorie ar fi un obstacol în calea perfecţiunii iubirii faţă de Domnul. Pentru un soţ preocuparea faţă de lucrurile pământeşti cu scopul de a plăcea soţiei nu este un rău. Este o datorie; este un mod de a-l iubi pe Domnul. Alături, însă, de viaţa de căsătorie trebuie acceptat şi respectat celibatul ca fiind un dar al lui Dumnezeu întocmai ca şi căsătoria. Motivele pe care apostolul le dă cu privirea la caracterul privilegiat al celibatului rezidă atât în situaţia eshatologică cât şi în prezent căci încă de pe acum a fost inaugurată de către Cristos viaţa cea nouă, noua creaţie, unde fecunditatea căsătoriei nu este unica. Alături de ea mai există fecunditatea Evangheliei, care este o putere a lui Dumnezeu pentru mântuirea oricăruia care crede (Rm 1,16). Disponibilitatea totală în slujba Evangheliei face din celibat un har pe care Pavel îl doreşte trăit de cât mai mulţi creştini.

pr. Şerban Tarciziu Ritul latin