Predici

Naşterea trupească a Mântuitorului este a doua creaţiune a lumii. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup omenesc, prin Sf. Fecioară Maria – cu conlucrarea Sf. Duh, pentru a noastră mântuire. Evenimentul a fost dumnezeiesc fiindcă prin el s-au pus temeliile morale ale vieţii creştine.

Dumnezeu Însuşi S-a întrupat în om, pentru ca omul să se poată ridica la Dumnezeu. Naşterea trupească a lui “Adam cel nou” sau “Adam spiritual”, cum îl numeşte Sf. Apostol Pavel pe Mântuitorul (I Cor. 15, 45), creştinii o sărbătoresc an de an. În zilele acestui mărit praznic, ei trăiesc atmosfera înălţătoare, care actualizează “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, adică hotărârea din veşnicie a lui Dumnezeu de a şterge greşeala omului pe această cale (I Cor. 2, 7). Cântările bisericeşti ne fac să trăim această contemporanizare astfel: “Hristos se naşte, măriţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă…”. Ideea o exprimă şi colindele noastre: “Astăzi s-a născut Hristos, Mesia, chip luminos…”.

Grea încercare pentru mintea omenească de a înţelege minunea Naşterii Mântuitorului, ea fiind mai presus de puterile limitate ale firii noastre. Celor trufaşi li s-a părut o absurditate, iar “poporului ales”, purtător al făgăduinţelor mesianice, o dezamăgire, fiindcă nu şi-a luat asupra sa rol politic, de eliberator al lor de sub stăpânirea romană, de aceea a fost întâmpinat cu împotrivire şi ostilitate, “Întru ale Sale a venit şi ai săi nu L-au primit (Ioan 1, 11).

Irod era împărat pe vremea când s-a născut în Betleemul Iudeii Mântuitorul, şi aflând de la magi despre naşterea Pruncului Isus, şi-a pus în gând să-L ucidă. Îngerul Domnului, însă, s-a arătat în vis lui Iosif, după plecarea magilor şi i-a spus: “Scoală-te, ia Pruncul, şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune…”. Iosif aşa a făcut, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au plecat în Egipt. Ei au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Mat. 2, 15). Când Irod s-a văzut înşelat de magi “s-a mâniat foarte şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul: “Glas în Roma s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Profetul Ieremia cu câteva sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, în viziunea ce o avea despre tragedia copiilor de pe vremea lui Irod, deplângea cu aceste cuvinte durerea fără mângâiere a mamelor reprezentate prin Rahela, o străbunică a poporului Israil.

După moartea lui Irod, acelaşi înger al Domnului s-a arătat lui Iosif în vis, spunându-i să vină cu pruncul în pământul lui Israel “căci au murit cei ce căutau viaţa pruncului. Iosif, sculându-se a luat pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelam în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul Nazaret, ca să se împlinească ce s-a spus prin prooroci, că Nazarineanul se va chema” (Matei 2, 13-23).

Sinistră figură este Irod! Mintea noastră refuză să înţeleagă cum un suflet omenesc poate fi atât de crud, încât în faţa neputinţei de a găsi pe Mântuitorul, cuprins de o sălbatică furie, să dea ordin să omoare atâtea fiinţe nevinovate.

Şi totuşi cuvântul evanghelic ni-l descrie ca pe un fapt istoric împlinit. Irod a ajuns la tron “ca o vulpe” a domnit “ca un tigru” şi şi-a sfârşit viaţa “ca un câine”, spune un istoric. Uciderea pruncilor de doi ani şi mai mici i-a adus blestemul din partea lui Dumnezeu şi a lumii. A fost blestemat şi de însuşi poporul său şi chiar de romani. În cruzimea lui, nu s-a dat în lături de la atrocităţi şi crime, nu numai împotriva supuşilor săi, ci şi împotriva membrilor familiei sale, soţie, fii, soacră. El a pus la cale uciderea primei sale soţii Marian (el a avut nouă soţii legitime), a soacrei sale, şi a trei din proprii lui fii.

După un timp de cruzime feroce în fărădelegile sale, au început remuşcările, mustrarea conştiinţei, se pare că îl ajunsese răzbunarea divină pentru viaţa lui monstruoasă. A plecat în locuri pustii, spunând că pleacă la vânătoare. Ajunsese în pragul disperării, nici un leac nu-i mai era de folos. Trupul de viu îi putrezea, picioarele îi ardeau, răsuflarea îi era greoaie şi-i mirosea cale de o poştă. Fiindu-i silă de el însuşi, a încercat să se omoare cu un cuţit. Până la urmă, a murit de o boală cumplită. Este sfârşitul tuturor nelegiuiţilor, aşa cum zice psalmistul: “Moartea păcătoşilor este cumplită” (Ps. 33, 20).

Conştiinţa morală, trezită din rătăcirea ei, l-a pedepsit pe Cain, pentru uciderea fratelui său Abel, pe Pilat din Pont, care a semnat sentinţa de moarte a Mântuitorului, pe Iuda care L-a trădat pe Mântuitorul, pe Neron şi pe toţi nelegiuiţii asemenea lor. Acestora li se poate aplica cuvântul Sf. Apostol Pavel: “Orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2).

De atunci şi până astăzi au trecut 2000 de ani. Învăţătura Mântuitorului s-a răspândit cu o repeziciune fără seamăn, între toate neamurile şi acolo unde a pătruns, ca prin minune a transformat toate obiceiurile păgâne de atunci. O viaţă nouă a început în lume, de la bordeiele săracilor până la palatele bogaţilor şi tot ce lumea de azi are mai valoros sub raport etic şi cultural, se datorează în cea mai mare măsură creştinismului.

Mântuitorul n-a fost înţeles în scurtul popas făcut pe pământ, ci s-au găsit oameni care L-au urât şi cu orice preţ să-L răpună, dar s-au greşit socotelile. Prima prigoană pornită contra Mântuitorului, cu scopul de a-L ucide, a fost în vremea lui Irod. S-au găsit mereu în decursul veacurilor, oameni şi sisteme de cugetare şi care au căutat nu numai să-L combată, ci chiar să-L ucidă din nou, dispreţuind şi distrugând tot ce este concretizare a învăţăturii Sale. Ei credeau că ucigând pe Mântuitorul, va dispare viaţa creştină, lucrarea creştină, omul creştin.

S-a întâmplat şi se întâmplă însă, cu totul altfel. Jertfa de pe Golgota, în loc să intimideze, să potolească, a provocat şi provoacă un interes deosebit pentru religia creştină, şi o ataşare de ea până la sacrificiu. Isus, Fiul lui Dumnezeu vine în chip de prunc ca o întrupare deplină a nevinovăţiei – şi face din starea de pruncie spirituală condiţia cea mai de preţ a renaşterii oamenilor şi a primirii lor în împărăţia cerurilor.

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, coboară printre noi oamenii în chip de prunc, pentru a ne face mai pilduitoare viaţa Sa întreagă trăită în duhul nevinovăţiei, al iubirii curate şi al facerii de bine, al iertării şi al dăruirii totale pentru fericirea semenilor – tot atâtea virtuţi care pecetluiesc nevinovata pruncie spirituală.

Scump şi dulce e numele lui Isus care mângâie, întăreşte şi înalţă sute de milioane de creştini şi pe care atâtea inimi şi guri Îl cheamă cu înfrigurare, de la leagănul pruncilor până la patul de moarte. El este calea care luminează şi îndrumă viaţa noastră cu înţelepciunea şi belşugul bunătăţii Sale. El este Marele Păstor de suflete, călăuzind paşii noştri pe cărările mântuirii.

Domnul Isus Hristos-Nou-Născutul-la Betleemul Iudeii a fost personificarea virtuţii şi ne-a povăţuit ca purtarea noastră să lumineze înaintea oamenilor “pentru ca văzând faptele noastre cele bune să preamărească pe Tatăl Cel ceresc” (Matei 5, 16). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

pr. Ion Cârciuleanu Ritul bizantin