Predici

Când programul nostru se ciocneşte cu cel al lui Dumnezeu…

Atunci când omul se gândeşte la Dumnezeu, o face normal, ca David, în termeni de măreţie şi ostentaţie. Dumnezeu, în schimb, “raţionează” în termeni de micime şi modestie. Regele se gândeşte la lemnul preţios de cedru (sau la piatră), şi Dumnezeu se gândeşte la “trup”. Omul se bazează pe putere, în timp ce Dumnezeu se bazează pe slăbiciune. Se consideră că gloria lui Dumnezeu trebuie să se manifeste cu fala bogăţiei. Şi Dumnezeu alege calea sărăciei. Regele este preocupat să construiască o casă demnă de Dumnezeu. Şi Dumnezeu este interesat să facă o casă demnă pentru poporul său.

Omul vrea să construiască. Dumnezeu doreşte, mai degrabă, să trezească la viaţă (“Eu voi asigura după tine o descendenţă ieşită din trupul tău…”). Omul se grăbeşte, vrea să realizeze anumite iniţiative, înainte de a sosi moartea. Şi Dumnezeu vrea să înceapă lucrările “după” (“Când zilele tale se vor sfârşi şi tu vei zace cu părinţii tăi, eu voi asigura…”). Apare în mod necesar un conflict între programarea umană şi proiectul divin. Numai o creatură – Maria din Nazaret – a acceptat ca proiectul propriu să dispară în cel al lui Dumnezeu.

“Dumnezeu o vrea” sau “El nu intră în ea”?

Mi se pare că-l văd pe David, în timp ce ia măsurile pentru templul care trebuie să întreacă, în imensitate şi splendoare, toate celelalte “concurente”. Şi Dumnezeu îl constrânge să… ia măsurile misterului. Din fericire regele are un consilier din stofa lui Natan, care mai întâi sprijină planurile sale, dar apoi are onestitatea să se răzgândească, admiţând că a greşit, şi nu ezită să-i arunce în faţă că Dumnezeu nu este de acord, Dumnezeu vrea altceva, ba mai mult El însuşi va realiza ceva de neînchipuit.

Din păcate, şi în istoria recentă, nu totdeauna Cel Atotputernic a reuşit să abată vreun puternic dintr-un anumit turn să întreprindă opere colosale – şi chiar grosolane – pentru a satisface, sub acoperirea slavei date lui Dumnezeu, ambiţiile proprii.Şi pentru că nici un consilier religios nu a avut curajul profetic elementar să-i aducă la cunoştinţă că nu era cazul de a construi “o casă demnă de Dumnezeu” când oamenii nu posedau “o casă demnă de om”. Nu totdeauna omagiile pe care le dăm Domnului sunt pe placul Lui. Nu rareori, indivizii cei mai periculoşi pentru cauza credinţei sunt cei care afirmă în mod peremptoriu că “Dumnezeu o vrea”, o formulă sub care se pot ascunde atrocităţi, fanatisme, sete de putere, mândrie deşartă, deliruri de măreţie, şi – lucru foarte grav – lipsă de bun gust.

Cine ştie dacă va supravieţui o rasă de profeţi capabili cel puţin să avertizeze: “Dumnezeu nu intră în ea!” “Gândurile mele nu sunt gândurile voastre, / căile mele nu sunt căile voastre – oracolul Domnului” (Is 55, 8). Am putea continua: “Gusturile voastre nu sunt în mod necesar gusturile mele. / Pietrele voastre nu sunt pentru mine, pentru că Eu aleg pietre vii. / Programările voastre nu coincid cu planurile mele. / Previziunile voastre nu au în mod obligatoriu girul meu. Mai mult, adesea mă distrez să le dezmint zgomotos. Ia informaţii în această privinţă de la un oarecare Iona, profet împotriva voinţei sale. / Pretenţia voastră apare ridicolă dacă este raportată la intenţiile mele”.

Desigur. Dumnezeu continuă să aibă nevoie de om. Dar are nevoie, mai ales, de indivizi care cel puţin “bănuiesc” că El doreşte mereu altceva. Maica Domnului a înţeles un lucru fundamental: Dumnezeu nu te cheamă pentru a realiza ceea ce ai tu în cap. Dumnezeu cheamă pentru a cere “altceva” de la tine. Cine ştie dacă vom reuşi să ne convingem că propunerile le face Dumnezeu. Şi că propunerile noastre sunt legitime numai în măsura în care, intrând în conflict şi chiar ciocnire cu ale sale, acceptăm să dispărem. De multe ori, ca în cazul lui David, adevăratele propuneri apreciate de Dumnezeu sunt cele care sunt puse la o parte, sau cel puţin sunt puse în discuţie.

Dumnezeu nu se grăbeşte ca să fie întemniţat

David nu bănuieşte că Domnul nu este grăbit să fie închis într-un templu, oricât de solemn ar fi. Preferă cerul liber, strada, viaţa în mijlocul poporului său. Regele nu-şi imaginează că şi Dumnezeu are “slăbiciunile” sale, cultivă nostalgiile. De fapt, deplânge timpul fericit în care mergea la păscut cu el, îl urmărea în existenţa sa aventuroasă, aşa cum odată însoţise poporul nomad pe cărările precare ale deşertului.

Dumnezeu are o vocaţie nomadă, chiar dacă toţi l-ar voi sedentar (în cer sau pe pământ). Şi astăzi Domnul ar putea repeta fiecăruia dintre noi: “Oare tu îmi vei construi o casă pentru ca eu să locuiesc în ea?” Deci, nu vă grăbiţi să-l aşezaţi într-o iesle, o statuetă în mijlocul altor statuete. El iubeşte mişcarea. Doreşte “să iasă” cu tine. Vizitează piaţa, se amestecă cu lumea, întră la locul de muncă, se apropie de cineva, stă la masă cu familia ta, vrea să cunoască pe prietenii tăi, să discute problemele tale.

Condu-l să umple singurătatea vreunui bătrân, să asculte plânsul unui om disperat, să aştepte într-o cameră de spital, să se confunde cu harababura copiilor într-un parc de jocuri, să se întâlnească cu cineva în casa imigranţilor, să cerceteze vreun cartier mizerabil, să arunce o privire în vreo baracă. Şi observă că Lui nu-i plac vizitele “oficiale”. Vrea să adune surprize. Este hotărât să vadă realitatea aşa cum este. Nu are încredere în itinerarele fixate de alţii “din motive de siguranţă”. El vine “din motive de nesiguranţă”.

Nu. Nu-ţi interzice – mobilizând un oarecare profet din rasa lui Natan – să pregăteşti o iesle. Îi place şi Lui, în special dacă nu este prea deosebită de cea originală. Dar întipăreşte-ţi bine în minte că ieslea îţi slujeşte ţie, nu Lui. Tu ai nevoie de ea. El nu s-a născut într-o iesle. Din fericire nu au avut timp s-o pregătească. Şi nici nu a venit în mijlocul nostru pentru a fi stabilit şi păzit într-o biserică. Maria, după vestirea îngerului, nu i-a făcut o iesle. A ieşit îndată din casă. A mers în călătorie. Găzduindu-l în sânul ei, l-a purtat imediat afară.

Singura care a înţeles că Fiul lui Dumnezeu nu s-a întrupat pentru a fugi de lume. Dimpotrivă, a părăsit clauzura cerului pentru a veni în mijlocul oamenilor. Singura care a intuit că “locul” lui Dumnezeu este strada. Singura care şi-a dat seama că Emanuel (Dumnezeu-cu-noi) este un Dumnezeu fără casă, dar care nu acceptă să fie un Dumnezeu fără om. De aceea, nu caută o casă, ci îl caută pe om.

Ciliciul perplexităţii

“…Revelarea misterului ascuns de secole eterne, dar descoperit acum”. Totul constă în a înţelege “modul” acestei descoperiri, al acestei “ieşiri” din tăcere. Discursul se leagă strâns de cel al casei, pe care l-am dezbătut acum. Şi aici alegerile lui Dumnezeu prezintă diferenţe faţă de perspectivele noastre. Pentru a explica toate acestea, de această dată nu recurg la exegeţi de profesie. Mi se pare, de fapt, deosebit de luminoasă o pagină din Ernesto Balducci:

“În scrisoarea lui Paul este o aluzie la “tăcerea de secole eterne”, la “misterul ascuns”. Este un mod extrem de eficace de a-l prezenta pe Dumnezeu, pentru că eliberează raportul nostru cu El de acea prezumţie, de acea locvacitate în care se cade adesea când ne declarăm credincioşi. Dacă este un aspect care astăzi este dificil de tolerat, cel puţin mi se pare, la credincioşi, este prezumţia lor de a oferi lumii soluţia problemelor care preocupă pe toţi, ca şi cum a fi de partea misterelor lui Dumnezeu ar da credincioşilor mai multă competenţă în faţa lumii.

Noi am fost instruiţi de experienţa personală şi colectivă că înţelepciunile improvizate ale oamenilor de credinţă au creat mai multe necazuri decât altceva. Soluţiile prezentate în numele lui Dumnezeu adesea nu erau decât presumţii personale, disimulate sau mascate da fanatism. În realitate credinţa este mereu gata de a recunoaşte că Dumnezeu este un Dumnezeu tăcut şi că propunerile sale cu privire la noi nu le cunoaşte nimeni. Ceea ce crezusem că este o cărare a lui Dumnezeu s-a revelat după puţini paşi o cărare a nebuniei noastre şi oamenii pe care i-am crezut trimişi de Dumnezeu s-au manifestat apoi oameni din stofa noastră, incapabili de a călăuzi speranţele noastre spre porturile drepte.

Eu personal ţin să sugerez această atitudine de mare respect pentru tăcerea lui Dumnezeu, care înseamnă, pe plan personal, renunţare la prezumţia de a o face pe mijlocitorii dintre Dumnezeu şi lume. Ce îşi propune Dumnezeu, noi nu ştim. Ceea ce s-a manifestat în Isus Cristos, în intensitatea sa, conţine desigur toate răspunsurile la problema viitorului lumii, dar este vorba de răspunsuri care rămân învăluite în mister. Adevărata credinţă are o pudoare, rezervă, perplexitate pe care Maria le mărturiseşte în faţa îngerului. Maria nu este slujitoarea fanatică, ea nu zice: Dumnezeu o vrea! Cu lipsă de promptitudine şi imediat. Între misterul lui Dumnezeu şi ea este o suspiciune, perplexitate şi întrebare, în sfârşit o dimensiune umană care dă chiar şi credinţei o modestie, o politeţe, o măsură care o fac acceptabilă ca stimul, ca indicaţie, ca ipoteză chiar şi pentru conştiinţele care n-o împărtăşesc.

Este un punct de trecere care mă împinge să subliniez pentru a evita riscul, tipic al momentelor de nesiguranţă, de a ne apuca cu fanatism sectar de prima propunere care ne este făcută în numele lui Dumnezeu. Cine crede mult în Dumnezeu vorbeşte puţin de El, cine întreabă de secretele sale nu le strigă de la fereastră. Este o intimitate cu Dumnezeu căruia îi place să se ascundă în tăcere. Aceasta este prima lege a raportului de credinţă, în special, o repet, într-un timp ca acesta. Noi care avem prezumţia de a putea mărturisi o credinţă autentică, trebuie să privim cu o dublă neîncredere la fanatismele religioase care sunt gata mai mult sau mai puţin să izbucnească în lume. Nu trebuie să-l adăugăm pe al nostru.

Credinţa este opusă fanatismului pentru că fanatismul nu este decât un subiectivism nesocotit şi incorigibil care se revarsă, care se colectivizează, şi se acoperă pe sine însuşi cu sigiliul lui Dumnezeu instrumentizându-l în slujba pasiunilor individuale şi colective. Credinţa adevărată este opusă: acceptă ciliciul perplexităţii, al întrebării. Credinţa nu este locvace care răspândeşte oriunde secretele cunoscute din confidenţa cu Dumnezeu. Preferă tăcerea”.

Unica posibilitate care ne rămâne este imposibilul

“Cum este posibil? Nu cunosc bărbat…” Noi, răsturnând afirmaţia Maicii Domnului, am putea spune: “Cum este posibil? Cunosc omul…” Tocmai pentru că cunoaştem omul, ştim că anumite lucruri rămân imposibile. Cunoaştem slăbiciunea noastră, limitele noastre, mizeriile noastre, incapacităţile noastre, lenea şi rezistenţa noastră, laşităţile şi ipocriziile noastre.

Cunoaştem răul care este în lume, în formele sale cele mai îngheţate. Cunoaştem omul, şi deci lipsa sa de omenie. Cunoaştem, de multe ori, greutatea Bisericii, contradicţiile sale, întârzierile sale, frica şi ezitările sale, comportamentele nu totdeauna evanghelice ale reprezentanţilor săi. Din păcate, cunoaştem omul. Cunoaştem funcţionarea rea a omului. Cunoaştem decepţiile în serie pe care ni le procură omul.

Cunoaştem lipsa sa de încredere. Şi de aceea suntem convinşi că este mai bine să renunţăm la anumite programe, să uităm anumite vise. “Nu este posibil, pentru că la mijloc este omul”. Dar greşeala noastră este tocmai aici. A ne limita să facem calculul posibilităţilor umane, înseamnă confirmarea imposibilităţii a celor mai multe din acţiunile sale. Perspectiva se schimbă radical, în schimb, când “îl cunoaştem” pe Dumnezeu.

Atunci, trebuie să constatăm că imposibilul este de partea noastră. Atunci când Maria aude afirmaţia că “nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, cedează: Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul tău” Adică: “Să vină imposibilul”

Maria din Nazaret se pune la dispoziţia nu a posibilului, ci a imposibilului. Cine ştie dacă ne dăm seama că pe lista imposibilităţilor noastre – o listă care, cu trecerea anilor, se lungeşte enorm – este suficientă înscrierea cifrei misterului lui Dumnezeu, şi atunci toate programele noastre şi calculele judicioase sunt răsturnate şi coloana lucrurilor imposibile devine coloana lucrurilor posibile, care trebuie absolut făcute…

În situaţiile în care ne găsim personal, în realitatea deprimantă a lumii de astăzi, atunci când Biserica ne dezamăgeşte, trebuie să ne convingem că imposibilul este unica posibilitate de mântuire. Cunoscând omul, chiar şi posibilul devine imposibil. Dar, atunci când Dumnezeu este prezent, termenii problemei sunt inversaţi. Deci, toate căile, de acum, sunt împiedicate. Imposibilul devine singura cale posibilă.

pr. Alessandro Pronzato Ritul latin