Start > Ritul latin > Există glas și glas

Există glas și glas

12 December 2008
644 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a III-a din Advent (Anul B)

Darul cuvântului nu privește cuvântul…

Iată ce se întâmplă când un profet dobândește conștiința chemării proprii. Descoperă, ca al Treilea Isaia, că este trimis pentru: a duce o veste bună, adică să dea o veste bună; să panseze rănile inimilor zdrobite; să proclame libertatea; să promulge timpul milostivirii. Isus din Nazaret își însușește total aceste cuvinte cu scopul de a legitima misiunea sa în sinagoga din localitatea în care a crescut (Lc 4, 16). Rămâne fundamentală vestirea. O vestire care determină schimbări radicale în situația existentă.

Iată ce se întâmplă când cineva primește într-adevăr, de la Duhul Sfânt, darul cuvântului. Verificarea fundamentală nu este dată atât de faptul de a-l rosti discret în vorbire, cât mai ales de constatarea că acest cuvânt provoacă ceva în cel care îl primește. Adică, devine evanghelie pentru săraci, mângâiere pentru cei ce suferă, forță de eliberare, comunicare de încredere.

Darul cuvântului, deci, nu privește atât cuvântul, ci eficacitatea sa. Nu este o chestiune numai de a fi un vorbitor strălucit, și nici de a avea ceva de zis, ci de a produce schimbări, de a face să se întâmple ceva. Cineva este în stare să vorbească atunci când reușește să convertească. În mod normal ne preocupăm să afișăm manifeste care anunță o conferință, o predică. După aceea, manifestele dispar pentru a lăsa loc pentru altele, mai proaspete. Niciodată, însă, nu simțim datoria de a documenta rezultatele… Totuși Faptele Apostolilor semnalează mereu efectele predicării. Omul Cuvântului este un “vindecător”, unul care nu înșeală așteptările celor săraci, unul care dă gustul libertății.

În sfârșit, darul Cuvântului își află verificarea ultimă în capacitatea de a trezi o reacție în cel care ascultă. Pe drept cercetătorii inversează ordinea versetelor 10 și 11 din prima lectură. Versetul 10 este pus după, reprezintă concluzia fragmentului. Într-adevăr, este vorba despre un psalm individual minunat, care țâșnește ca un răspuns la vestea mântuirii și a speranței. Adică, omul Cuvântului nu este unul care reduce la tăcere auditoriul. Dimpotrivă: face să se nască exigența de a deschide gura, să manifeste o reacție. Din păcate, asistăm adeseori la o minune inversă, care constă în a face ca toți să devină muți. În sfârșit, un individ poate să afirme, fără a se înroși: “Duhul Domnului este asupra mea, când vede că “odrăslește” ceva în jurul său. Când reușește să “producă” dreptatea, mângâierea și bucuria de a lăuda.

Deșertul, locul cuvântului

Veștile bune ajung la noi din deșert. Și nu pot veni decât de acolo. Ioan, stând în deșert, este în stare să transmită vestea atât de așteptată: “…În mijlocul vostru este unul…” În ebraică deșertul se spune “mitbar”, adică, literal, “locul cuvântului”. Cuvântul adevărat se naște în deșert. Și numai cuvântul care răsare în deșert găsește calea spre a ajunge la inima omului, sub formă de susur, sau de strigăt, sau chiar de “urlet” (“Domnul strigă din Sion”, Am 1,2).

Astăzi noi ne-am simți în siguranță dacă ar fi persoane capabile de a suporta singurătatea aspră a deșertului. Îi recunoaștem din descrierea făcută de Efrem Sirul: “Au fost sfințiți preoți ai misterelor tainice, / Șterg slăbiciunile noastre. / Din ascuns se roagă pentru păcatele noastre / Și stau în rugăciune, / implorând pe Domnul / pentru nebuniile noastre… / Munții au devenit făclii, / Oamenii merg spre ei. / Unde stă unul din ei, / Aceia care se apropie de ei sunt reconciliați. / Sunt fortărețe în deșert, / Datorită lor avem “pacea”.

Ceea ce afirmă poetul creștin cu referire la călugări, trebuie să fie valabil și pentru “oamenii Cuvântului”. Mulți dintre ei, în schimb, frecventează o mulțime de locuri, în afară de deșert. Îi găsim în casă, în orice moment, în orice colț. Apar inexorabil pe ecranul de TV, țin rubrici fixe la revistele cele mai răspândite (cu fotografia distinctivă cu format de legitimație: cu fețe prea serioase pentru a fi luați în serios, sau prea surâzători pentru a nu trezi bănuieli neliniștitoare), semnează articole în ziare, sunt intervievați fără încetare în privința unor probleme.

Unii dintre ei au devenit staruri autentice: lăudate din toate părțile, invitate, solicitate, interpelate, lingușite, chiar cocoloșite spre satisfacția lor evidentă. Se ridică întrebări legitime: de unde, naiba, iau mesajul lor? Cum pot, cu acea prezență de spirit, să găsească atâta timp pentru a reflecta, a aprofunda, a contempla, a asculta? Ce spațiu ocupă tăcerea în viața lor? Pentru a frecventa deșertul, este nevoie de timp. Dar aceștia au numai timp de a vorbi. Nu le cereți lor timp pentru alții…

Și nu-mi vine să spun că pot să se refugieze mereu în deșert în timpul nopții, cum făcea Isus. Ei, noaptea, când nu trec de la un studio de televiziune la altul, stau în săli zgomotoase pentru a dezbate, a polemiza, a interveni, desigur nu “să ardă ca o făclie”. Altceva decât “fortărețe în deșert”. Acelea sunt fortărețe de plastic lucitoare, ușor cucerite de curiozitate, de publicitate, de mania de a interveni.

Cuvântul care se naște din cuvinte

Este Cuvântul care răsare în deșert. Și este un cuvânt – al lor – care se naște din cuvinte. S-a inventat un termen de gheață: “opinioniști”. Și noi, când îi auzim sau îi vedem rostind sentințe cu gravitate, că își exprimă cu seriozitate părerea lor în problemele cele mai contingente, că oferă surâzători soluții la problemele pentru care competența lor este cel puțin dubioasă, că expun fără reținere punctul lor de vedere asupra temelor neînsemnate de actualitate, cum putem încă să-i luăm în serios de câte ori se prezintă ca purtători ai “Cuvântului care nu trece”?

Din moment ce sunt obișnuiți să prezinte ideile lor discutabile împreună cu alți purtători de idei la fel de discutabile, cum pot să pretindă să fie credibili atunci când vestesc Adevărul? Este, în ei, prea multă confuzie de planuri, de roluri. Există prea multe pasaje de la temporal la transcendental, și invers. De aceea nu se mai înțelege nimic. Cu pretextul de a profita de toate circumstanțele și de toate pupitrele puse la dispoziție sau cucerite cu aroganță, cu intenția de a filtra mesajul creștin, termină prin a-l face “de nerecunoscut”.

Și să trecem, pentru Dumnezeu, peste produsele corupte ale vanității lor, ale atitudinilor înfumurate, ale complăcerii lor evidente, ale frivolității lor ostentative. Ioan, în deșert, este un glas neobișnuit, incontrolabil. În cuvântul său dur este timbrul Celui Veșnic. Nimănui nu-i vine în minte să-l catalogheze printre “opinioniștii” zilei. Nici cu atât mai puțin să-l scoată din deșert, care este ambientul său natural. Fișa lui de prezență o va dobândi în închisoarea din Macheronte.

Cineva, recent, a avansat propunerea de a compila un fel de album profesional în care să includă “clericii” în stare de a patrona cu dezinvoltură mijloacele de comunicare TV. Ca să demonstreze faptul că creierul care naște idei rare este mereu însărcinat, chiar dacă nu crește în volum. Cine știe dacă printre titlurile admise în acea listă de predicatori la TV au vreo familiaritate cu deșrtul, gustul tăcerii, căutarea singurătății, alergie față de orice formă de exhibiționism, capacitatea de a se nega, certificatul de vaccinare împotriva ambiției și a vanității.

Și cine știe dacă în acea listă a figurat vreodată Moise, care era afectat de bâlbâială congenitală, dar în compensație era omul deșertului. Și cine știe dacă Parohul de Ars, strălucitor și fascinant în expunere, ar fi reușit la examene…

Răgetul șoarecelui

Cuvântul, creat artificial departe de deșert, în mijlocul zgomotelor și la reflectoarele spectacolului, nu mai este Cuvânt ci vorbă goală. Nu răget, ci mieunat. Este, oarecum, răgetul șoarecelui înțelept, nu al leului. Spunea un călugăr antic: “Din moment ce ai învățat să faci mai puțin decât oamenii, oamenii își dau seama că nu pot să facă mai puțin decât tine”

Aș vrea să-i implor pe oamenii Cuvântului: limitați aparițiile voastre, aveți curajul de a vă nega, cel puțin uneori. Stați departe de fanii voștri care aplaudă. Refugiați-vă în deșert. Vom veni noi să vă căutăm, când vom simți necesitatea. Vom veni noi să vă scoatem de acolo, nu pentru că ne interesează opiniile voastre, sau că dorim să admirăm abilitatea voastră dialectică, ci pentru că nu putem să ne lipsim de Adevăr, pretindem să aveți informații despre Cel Veșnic. Susținea un alt călugăr: “Este greu, ca stând în mijlocul mulțimii, să vezi mulțimea”

Deci, stați la distanță, nu vă lăsați găsiți ușor, dispăreți din circulația cardurilor electronice. Nu căutați aplauze ușoare. Numai așa veți fi în stare să ne vedeți, și mai ales să ne înțelegeți. Renunțați la exhibițiile cu jet continuu. Alegeți obscuritatea. Din “ascunzișurile” voastre inaccesibile se va strecura o lumină capabilă de a lumina nopțile noastre.

“Deșertul este Dumnezeu care te așteaptă / cu răbdare / cu iubire. / Deșertul este Dumnezeu / Și tăcerea este cuvântul său” (E. Guiot). Oameni ai Cuvântului, de ce impuneți cuvinte în serie, tot felul de cuvinte, și ne faceți să suspinăm atâta după cuvântul tăcerii?

Martorul este “nimeni”

“Nu sunt eu…” Martorul nu are nici o pretenție să atragă atenția asupra persoanei proprii. Dimpotrivă, o îndepărtează de la sine, pentru a o îndrepta asupra Aceluia care, deși este prezent, circulă încă incognito: “În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoașteți”. Martorul se crede irevelant, pentru ca să fie pe deplin revelată persoana Altuia. Martorul nu are datoria de a se manifesta pe sine, ci de a manifesta pe Altcineva

Ioan are curajul de a proclama: eu sunt nimeni. Nu revendică nici un rol “tradițional”. Ci inventează mai degrabă unul care, pentru anumiți oameni, nu contează nimic: un glas… Este conștient că drumul pentru a recunoaște persoana lui Cristos trece prin capacitatea proprie de a se ascunde, de a se distinge de El. Foarte adesea noi ne înșelăm că, intensificând lumina noastră, aducem un serviciu necesar Luminii. Și nu ne dăm seama că numai dispărând în obscuritate Lumina poate străluci cu toată puterea sa. Lumina nu are nevoie de “strălucirea” noastră, ci de “stingerea” noastră.

Când Biserica este incapabilă de o mărturie adevărată, atunci se refugiază în spectacol, sau într-o nu mai puțină sacralitate spectaculară. Pericolul cel mai mare pentru Biserică, și pentru creștin, este reprezentat de așa-zisul “sindrom al lui Peter Pan”, care consistă în a căuta mereu publicul, consensul său, succesul. În acest caz, pseudo-martorul, în loc să îndrepte spre inima ascultătorului un cuvânt aspru, care trebuie să pătrundă în adâncime, trezind întrebări și neliniști și contraste, lansează cuvinte răsunătoare sau elegante care gâdilă și apoi ricoșează de pe pielea publicului, și se întorc să mângâie urechile predicatorului, ca o melodie dulce, aprobare, aplauze, popularitate.

Ioan, martorul umil, seamănă întrebări. Ioan are nevoie de deșert pentru a fi numai un “glas”. Celălalt are nevoie de piață, de săli pline, pentru a fi un “personaj”. Ioan se preocupă ca să fie luat în serios Mesia. Martorul vanitos este preocupat de a fi luat în considerație, de a avea succes, să rămână pe creasta valului. Ioan este “nimeni”. Celălalt se consideră “cineva”.

Deșertul devine locul ascultării, unde o persoană întâlnește cu adevărat pe alții. Piața riscă să devină locul de spectacol, unde o persoană se întâlnește numai cu sine. Ioan se oglindește în Cel Necunoscut. Narcis se oglindește în mulțimea care aplaudă pentru a-și admira chipul propriu. Sau sunt “purtători de lumină” (tedofori), sau purtători de sine însuși, propagandiști ai propriei științe arogante.

Trăsătura pe care o face Ioan pe orizontul nostru poate să fie fixată în acești termeni: de la vizibilitatea martorului; de la invizibilitatea la vizibilitatea lui Mesia. Până când martorul este prea vizibil, solemn, pretențios, prea mare, frapant, Cristos rămâne ascuns. Numai dacă martorul, după ce a fost “glas” ferm dar discret, dispare în umbră, Cristos reușește să se manifeste, să fie prezent.

Bucuria ca datorie religioasă

“Fraților, fiți mereu bucuroși, rugați-vă neîncetat, mulțumiți pentru orice lucru: aceasta este într-adevăr voința lui Dumnezeu…” De obicei, voința lui Dumnezeu este chemată în cauză atunci când este vorba de a se pleca spre ascultare, de a îndemna spre rugăciune, spre a sta la datorie. Eu, însă, nu am auzit niciodată un predicator sau un confesor care să-mi spună, ca Paul: Domnul vrea ca tu să fii vesel. Voința lui Dumnezeu ar privi aproape exclusiv la acceptarea suferinței. Ne este teamă, de aceea, să apelăm la ea pentru a accepta bucuria.

Iată pentru ce se văd în circulație atâția indivizi religioși întunecați, severi, triști, încruntați. Poate, inconștient, consideră că bucuria este incompatibilă cu voința lui Dumnezeu, aproape ca un semn alarmant că ești în afara drumului. Din fericire, un Francisc din Assisi nu a ezitat să parcurgă, chiar și pe patul de moarte, această cale, “scandaloasă” pentru mulți, a bucuriei perfecte în Domnul. “Nu stingeți Spiritul, nu disprețuiți profețiile”, ne avertizează tot Paul.

Am impresia neplăcută că foarte adesea, în Biserică, se onorează profeția numai după ce s-au “stins” profeții. În sfârșit, o recomandare de actualitate descumpănitoare: “Examinați toate, țineți ceea ce este bun…” Astăzi, un mare număr de persoane evlavioase se arată incapabile de a “discerne” cu inteligența dată de Duhul Sfânt. Ele “țin” totul, chiar și vechiturile; aleargă de peste tot la chemarea miraculosului; îi urmează pe toți, chiar și pe cei care răspândesc nebunii; acceptă fără spirit critic pe cei care spun un lucru și pe cei care afirmă contrariul. Este suficient ca un discurs, o scriere, să aibă o vagă intonație religioasă, și ei o înghit cu lăcomie, fără a o trece prin filtrul reflexiei critice, sau chiar al bunului simț.

Orice produs, numai să aibă gustul bucătăriei religioase, este primit și înghițit cu ochii și creierul închiși. Cunosc persoane care într-o zi acaparează diferite predici și practici devoționale. Și observi că în ei nu crește credința, ci confuzia. Cred că este suficient să acumuleze, să adune, să se îndoape. Nu-i înfiorează gândul că, pentru a “ține ceea ce este bun”, trebuie să se debaraseze de atâtea lucruri stricate, fără să se încreadă prea mult în etichete și formule.

Frumusețea, armonia sunt date de măsura, de simțul proporțiilor, de o muncă de sustragere. Unicul fel de a nu “stinge Duhul” constă în a permite ca focul său să distrugă vegetarea abuzivă care sufocă viața. Aceasta este voința lui Dumnezeu: a surâde, a se ruga, a mulțumi. Și… să nu uităm că creierul ne este dat pentru a-l face să funcționeze. Este vorba, deci, de a “nu ieși” din bucurie, dar și de a nu avea teamă să gândim.

Ritul latin