Darul cuvântului nu priveşte cuvântul…

Iată ce se întâmplă când un profet dobândeşte conştiinţa chemării proprii. Descoperă, ca al Treilea Isaia, că este trimis pentru: a duce o veste bună, adică să dea o veste bună; să panseze rănile inimilor zdrobite; să proclame libertatea; să promulge timpul milostivirii. Isus din Nazaret îşi însuşeşte total aceste cuvinte cu scopul de a legitima misiunea sa în sinagoga din localitatea în care a crescut (Lc 4, 16). Rămâne fundamentală vestirea. O vestire care determină schimbări radicale în situaţia existentă.

Iată ce se întâmplă când cineva primeşte într-adevăr, de la Duhul Sfânt, darul cuvântului. Verificarea fundamentală nu este dată atât de faptul de a-l rosti discret în vorbire, cât mai ales de constatarea că acest cuvânt provoacă ceva în cel care îl primeşte. Adică, devine evanghelie pentru săraci, mângâiere pentru cei ce suferă, forţă de eliberare, comunicare de încredere.

Darul cuvântului, deci, nu priveşte atât cuvântul, ci eficacitatea sa. Nu este o chestiune numai de a fi un vorbitor strălucit, şi nici de a avea ceva de zis, ci de a produce schimbări, de a face să se întâmple ceva. Cineva este în stare să vorbească atunci când reuşeşte să convertească. În mod normal ne preocupăm să afişăm manifeste care anunţă o conferinţă, o predică. După aceea, manifestele dispar pentru a lăsa loc pentru altele, mai proaspete. Niciodată, însă, nu simţim datoria de a documenta rezultatele… Totuşi Faptele Apostolilor semnalează mereu efectele predicării. Omul Cuvântului este un “vindecător”, unul care nu înşeală aşteptările celor săraci, unul care dă gustul libertăţii.

În sfârşit, darul Cuvântului îşi află verificarea ultimă în capacitatea de a trezi o reacţie în cel care ascultă. Pe drept cercetătorii inversează ordinea versetelor 10 şi 11 din prima lectură. Versetul 10 este pus după, reprezintă concluzia fragmentului. Într-adevăr, este vorba despre un psalm individual minunat, care ţâşneşte ca un răspuns la vestea mântuirii şi a speranţei. Adică, omul Cuvântului nu este unul care reduce la tăcere auditoriul. Dimpotrivă: face să se nască exigenţa de a deschide gura, să manifeste o reacţie. Din păcate, asistăm adeseori la o minune inversă, care constă în a face ca toţi să devină muţi. În sfârşit, un individ poate să afirme, fără a se înroşi: “Duhul Domnului este asupra mea, când vede că “odrăsleşte” ceva în jurul său. Când reuşeşte să “producă” dreptatea, mângâierea şi bucuria de a lăuda.

Deşertul, locul cuvântului

Veştile bune ajung la noi din deşert. Şi nu pot veni decât de acolo. Ioan, stând în deşert, este în stare să transmită vestea atât de aşteptată: “…În mijlocul vostru este unul…” În ebraică deşertul se spune “mitbar”, adică, literal, “locul cuvântului”. Cuvântul adevărat se naşte în deşert. Şi numai cuvântul care răsare în deşert găseşte calea spre a ajunge la inima omului, sub formă de susur, sau de strigăt, sau chiar de “urlet” (“Domnul strigă din Sion”, Am 1,2).

Astăzi noi ne-am simţi în siguranţă dacă ar fi persoane capabile de a suporta singurătatea aspră a deşertului. Îi recunoaştem din descrierea făcută de Efrem Sirul: “Au fost sfinţiţi preoţi ai misterelor tainice, / Şterg slăbiciunile noastre. / Din ascuns se roagă pentru păcatele noastre / Şi stau în rugăciune, / implorând pe Domnul / pentru nebuniile noastre… / Munţii au devenit făclii, / Oamenii merg spre ei. / Unde stă unul din ei, / Aceia care se apropie de ei sunt reconciliaţi. / Sunt fortăreţe în deşert, / Datorită lor avem “pacea”.

Ceea ce afirmă poetul creştin cu referire la călugări, trebuie să fie valabil şi pentru “oamenii Cuvântului”. Mulţi dintre ei, în schimb, frecventează o mulţime de locuri, în afară de deşert. Îi găsim în casă, în orice moment, în orice colţ. Apar inexorabil pe ecranul de TV, ţin rubrici fixe la revistele cele mai răspândite (cu fotografia distinctivă cu format de legitimaţie: cu feţe prea serioase pentru a fi luaţi în serios, sau prea surâzători pentru a nu trezi bănuieli neliniştitoare), semnează articole în ziare, sunt intervievaţi fără încetare în privinţa unor probleme.

Unii dintre ei au devenit staruri autentice: lăudate din toate părţile, invitate, solicitate, interpelate, linguşite, chiar cocoloşite spre satisfacţia lor evidentă. Se ridică întrebări legitime: de unde, naiba, iau mesajul lor? Cum pot, cu acea prezenţă de spirit, să găsească atâta timp pentru a reflecta, a aprofunda, a contempla, a asculta? Ce spaţiu ocupă tăcerea în viaţa lor? Pentru a frecventa deşertul, este nevoie de timp. Dar aceştia au numai timp de a vorbi. Nu le cereţi lor timp pentru alţii…

Şi nu-mi vine să spun că pot să se refugieze mereu în deşert în timpul nopţii, cum făcea Isus. Ei, noaptea, când nu trec de la un studio de televiziune la altul, stau în săli zgomotoase pentru a dezbate, a polemiza, a interveni, desigur nu “să ardă ca o făclie”. Altceva decât “fortăreţe în deşert”. Acelea sunt fortăreţe de plastic lucitoare, uşor cucerite de curiozitate, de publicitate, de mania de a interveni.

Cuvântul care se naşte din cuvinte

Este Cuvântul care răsare în deşert. Şi este un cuvânt – al lor – care se naşte din cuvinte. S-a inventat un termen de gheaţă: “opinionişti”. Şi noi, când îi auzim sau îi vedem rostind sentinţe cu gravitate, că îşi exprimă cu seriozitate părerea lor în problemele cele mai contingente, că oferă surâzători soluţii la problemele pentru care competenţa lor este cel puţin dubioasă, că expun fără reţinere punctul lor de vedere asupra temelor neînsemnate de actualitate, cum putem încă să-i luăm în serios de câte ori se prezintă ca purtători ai “Cuvântului care nu trece”?

Din moment ce sunt obişnuiţi să prezinte ideile lor discutabile împreună cu alţi purtători de idei la fel de discutabile, cum pot să pretindă să fie credibili atunci când vestesc Adevărul? Este, în ei, prea multă confuzie de planuri, de roluri. Există prea multe pasaje de la temporal la transcendental, şi invers. De aceea nu se mai înţelege nimic. Cu pretextul de a profita de toate circumstanţele şi de toate pupitrele puse la dispoziţie sau cucerite cu aroganţă, cu intenţia de a filtra mesajul creştin, termină prin a-l face “de nerecunoscut”.

Şi să trecem, pentru Dumnezeu, peste produsele corupte ale vanităţii lor, ale atitudinilor înfumurate, ale complăcerii lor evidente, ale frivolităţii lor ostentative. Ioan, în deşert, este un glas neobişnuit, incontrolabil. În cuvântul său dur este timbrul Celui Veşnic. Nimănui nu-i vine în minte să-l catalogheze printre “opinioniştii” zilei. Nici cu atât mai puţin să-l scoată din deşert, care este ambientul său natural. Fişa lui de prezenţă o va dobândi în închisoarea din Macheronte.

Cineva, recent, a avansat propunerea de a compila un fel de album profesional în care să includă “clericii” în stare de a patrona cu dezinvoltură mijloacele de comunicare TV. Ca să demonstreze faptul că creierul care naşte idei rare este mereu însărcinat, chiar dacă nu creşte în volum. Cine ştie dacă printre titlurile admise în acea listă de predicatori la TV au vreo familiaritate cu deşrtul, gustul tăcerii, căutarea singurătăţii, alergie faţă de orice formă de exhibiţionism, capacitatea de a se nega, certificatul de vaccinare împotriva ambiţiei şi a vanităţii.

Şi cine ştie dacă în acea listă a figurat vreodată Moise, care era afectat de bâlbâială congenitală, dar în compensaţie era omul deşertului. Şi cine ştie dacă Parohul de Ars, strălucitor şi fascinant în expunere, ar fi reuşit la examene…

Răgetul şoarecelui

Cuvântul, creat artificial departe de deşert, în mijlocul zgomotelor şi la reflectoarele spectacolului, nu mai este Cuvânt ci vorbă goală. Nu răget, ci mieunat. Este, oarecum, răgetul şoarecelui înţelept, nu al leului. Spunea un călugăr antic: “Din moment ce ai învăţat să faci mai puţin decât oamenii, oamenii îşi dau seama că nu pot să facă mai puţin decât tine”

Aş vrea să-i implor pe oamenii Cuvântului: limitaţi apariţiile voastre, aveţi curajul de a vă nega, cel puţin uneori. Staţi departe de fanii voştri care aplaudă. Refugiaţi-vă în deşert. Vom veni noi să vă căutăm, când vom simţi necesitatea. Vom veni noi să vă scoatem de acolo, nu pentru că ne interesează opiniile voastre, sau că dorim să admirăm abilitatea voastră dialectică, ci pentru că nu putem să ne lipsim de Adevăr, pretindem să aveţi informaţii despre Cel Veşnic. Susţinea un alt călugăr: “Este greu, ca stând în mijlocul mulţimii, să vezi mulţimea”

Deci, staţi la distanţă, nu vă lăsaţi găsiţi uşor, dispăreţi din circulaţia cardurilor electronice. Nu căutaţi aplauze uşoare. Numai aşa veţi fi în stare să ne vedeţi, şi mai ales să ne înţelegeţi. Renunţaţi la exhibiţiile cu jet continuu. Alegeţi obscuritatea. Din “ascunzişurile” voastre inaccesibile se va strecura o lumină capabilă de a lumina nopţile noastre.

“Deşertul este Dumnezeu care te aşteaptă / cu răbdare / cu iubire. / Deşertul este Dumnezeu / Şi tăcerea este cuvântul său” (E. Guiot). Oameni ai Cuvântului, de ce impuneţi cuvinte în serie, tot felul de cuvinte, şi ne faceţi să suspinăm atâta după cuvântul tăcerii?

Martorul este “nimeni”

“Nu sunt eu…” Martorul nu are nici o pretenţie să atragă atenţia asupra persoanei proprii. Dimpotrivă, o îndepărtează de la sine, pentru a o îndrepta asupra Aceluia care, deşi este prezent, circulă încă incognito: “În mijlocul vostru este unul pe care voi nu-l cunoaşteţi”. Martorul se crede irevelant, pentru ca să fie pe deplin revelată persoana Altuia. Martorul nu are datoria de a se manifesta pe sine, ci de a manifesta pe Altcineva

Ioan are curajul de a proclama: eu sunt nimeni. Nu revendică nici un rol “tradiţional”. Ci inventează mai degrabă unul care, pentru anumiţi oameni, nu contează nimic: un glas… Este conştient că drumul pentru a recunoaşte persoana lui Cristos trece prin capacitatea proprie de a se ascunde, de a se distinge de El. Foarte adesea noi ne înşelăm că, intensificând lumina noastră, aducem un serviciu necesar Luminii. Şi nu ne dăm seama că numai dispărând în obscuritate Lumina poate străluci cu toată puterea sa. Lumina nu are nevoie de “strălucirea” noastră, ci de “stingerea” noastră.

Când Biserica este incapabilă de o mărturie adevărată, atunci se refugiază în spectacol, sau într-o nu mai puţină sacralitate spectaculară. Pericolul cel mai mare pentru Biserică, şi pentru creştin, este reprezentat de aşa-zisul “sindrom al lui Peter Pan”, care consistă în a căuta mereu publicul, consensul său, succesul. În acest caz, pseudo-martorul, în loc să îndrepte spre inima ascultătorului un cuvânt aspru, care trebuie să pătrundă în adâncime, trezind întrebări şi nelinişti şi contraste, lansează cuvinte răsunătoare sau elegante care gâdilă şi apoi ricoşează de pe pielea publicului, şi se întorc să mângâie urechile predicatorului, ca o melodie dulce, aprobare, aplauze, popularitate.

Ioan, martorul umil, seamănă întrebări. Ioan are nevoie de deşert pentru a fi numai un “glas”. Celălalt are nevoie de piaţă, de săli pline, pentru a fi un “personaj”. Ioan se preocupă ca să fie luat în serios Mesia. Martorul vanitos este preocupat de a fi luat în consideraţie, de a avea succes, să rămână pe creasta valului. Ioan este “nimeni”. Celălalt se consideră “cineva”.

Deşertul devine locul ascultării, unde o persoană întâlneşte cu adevărat pe alţii. Piaţa riscă să devină locul de spectacol, unde o persoană se întâlneşte numai cu sine. Ioan se oglindeşte în Cel Necunoscut. Narcis se oglindeşte în mulţimea care aplaudă pentru a-şi admira chipul propriu. Sau sunt “purtători de lumină” (tedofori), sau purtători de sine însuşi, propagandişti ai propriei ştiinţe arogante.

Trăsătura pe care o face Ioan pe orizontul nostru poate să fie fixată în aceşti termeni: de la vizibilitatea martorului; de la invizibilitatea la vizibilitatea lui Mesia. Până când martorul este prea vizibil, solemn, pretenţios, prea mare, frapant, Cristos rămâne ascuns. Numai dacă martorul, după ce a fost “glas” ferm dar discret, dispare în umbră, Cristos reuşeşte să se manifeste, să fie prezent.

Bucuria ca datorie religioasă

“Fraţilor, fiţi mereu bucuroşi, rugaţi-vă neîncetat, mulţumiţi pentru orice lucru: aceasta este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu…” De obicei, voinţa lui Dumnezeu este chemată în cauză atunci când este vorba de a se pleca spre ascultare, de a îndemna spre rugăciune, spre a sta la datorie. Eu, însă, nu am auzit niciodată un predicator sau un confesor care să-mi spună, ca Paul: Domnul vrea ca tu să fii vesel. Voinţa lui Dumnezeu ar privi aproape exclusiv la acceptarea suferinţei. Ne este teamă, de aceea, să apelăm la ea pentru a accepta bucuria.

Iată pentru ce se văd în circulaţie atâţia indivizi religioşi întunecaţi, severi, trişti, încruntaţi. Poate, inconştient, consideră că bucuria este incompatibilă cu voinţa lui Dumnezeu, aproape ca un semn alarmant că eşti în afara drumului. Din fericire, un Francisc din Assisi nu a ezitat să parcurgă, chiar şi pe patul de moarte, această cale, “scandaloasă” pentru mulţi, a bucuriei perfecte în Domnul. “Nu stingeţi Spiritul, nu dispreţuiţi profeţiile”, ne avertizează tot Paul.

Am impresia neplăcută că foarte adesea, în Biserică, se onorează profeţia numai după ce s-au “stins” profeţii. În sfârşit, o recomandare de actualitate descumpănitoare: “Examinaţi toate, ţineţi ceea ce este bun…” Astăzi, un mare număr de persoane evlavioase se arată incapabile de a “discerne” cu inteligenţa dată de Duhul Sfânt. Ele “ţin” totul, chiar şi vechiturile; aleargă de peste tot la chemarea miraculosului; îi urmează pe toţi, chiar şi pe cei care răspândesc nebunii; acceptă fără spirit critic pe cei care spun un lucru şi pe cei care afirmă contrariul. Este suficient ca un discurs, o scriere, să aibă o vagă intonaţie religioasă, şi ei o înghit cu lăcomie, fără a o trece prin filtrul reflexiei critice, sau chiar al bunului simţ.

Orice produs, numai să aibă gustul bucătăriei religioase, este primit şi înghiţit cu ochii şi creierul închişi. Cunosc persoane care într-o zi acaparează diferite predici şi practici devoţionale. Şi observi că în ei nu creşte credinţa, ci confuzia. Cred că este suficient să acumuleze, să adune, să se îndoape. Nu-i înfiorează gândul că, pentru a “ţine ceea ce este bun”, trebuie să se debaraseze de atâtea lucruri stricate, fără să se încreadă prea mult în etichete şi formule.

Frumuseţea, armonia sunt date de măsura, de simţul proporţiilor, de o muncă de sustragere. Unicul fel de a nu “stinge Duhul” constă în a permite ca focul său să distrugă vegetarea abuzivă care sufocă viaţa. Aceasta este voinţa lui Dumnezeu: a surâde, a se ruga, a mulţumi. Şi… să nu uităm că creierul ne este dat pentru a-l face să funcţioneze. Este vorba, deci, de a “nu ieşi” din bucurie, dar şi de a nu avea teamă să gândim.