Start > Ritul bizantin > Hristos este mântuirea

Hristos este mântuirea

6 December 2008
1,567 afișări

Pericopa evanghelică de azi (Luca 13, 10-17) ne înfățișează una din multele minuni săvârșite de Mântuitorul asupra omului: vindecarea femeii gârbove.

La începutul și sfârșitul activității Sale publice, îl vedem pe Mântuitorul propovăduind Evanghelia în sinagogi, și anume în zile de sâmbătă. El nu putea lăsa să nu arunce în inimi grăuntele cel bun al Evangheliei.

Într-o zi de sâmbătă, ziua de repaus a iudeilor, în marea sinagogă din Ierusalim, Isus învăța poporul. Erau de față și unii din farisei, în frunte cu mai marele lor. Din mulțimea care se afla atunci în sinagogă, privirea lui Isus este atrasă de chipul unei femei pe care, desigur, nimeni nu o lua în seamă. Evanghelistul ne descrie cu iscusință starea bolnavă a femeii: “O femeie care avea duhul neputinței, de optsprezece ani, era gârbovă și nu putea să se ridice în sus nicidecum” (Luca 13, 16). Cauza stării ei de slăbiciune este una cu totul de ordin spiritual-moral: neputința ei provenea din faptul că era stăpânită de un duh rău, satanic (v. 16).

Adânc mișcat de mila față de această femeie, Isus o cheamă la El, și o vindecă de neputința ei, chiar fără ca femeia să-i fi cerut acest lucru. Ca un Dumnezeu ce era, cunoștea suferința ei și, desigur, și frumusețea sufletului ei, deoarece a numit-o “fiica lui Avraam”, care-și purta crucea suferinței de optsprezece ani, fără cârtire, fără vaiete. Nu s-a scârbit de înfățișarea ei exterioară, precum nu s-a scârbit de mirosul rău al leproșilor, al bolnavilor de tot felul, pentru că sub înfățișarea lor tristă, vedea un suflet frumos, plin de credință.

Efectul produs de cuvinte și de punerea mâinilor este instantaneu: “și îndată s-a îndreptat și a început să mărească pe Dumnezeu”.

Descătușată dintr-o dată de legăturile sale spirituale și trupești, plină de o adâncă recunoștință față de Dumnezeu, pe care-L privește acum ca pe autorul dezrobirii sale, sărmana femeie preamărește din toată inima pe Cel de la care vine toată darea cea bună și tot darul desăvârșit.

Dar situația se schimbă subit: cuvinte de mânie și indignare întrerup zgomotos pe acelea de mulțumire aduse de femeia tămăduită.

Cel ce le produce este mai marele sinagogii, care, în orbirea sa spirituală, nu se lasă mișcat nici de intervenția lui Dumnezeu prin minuni și nici de binefacerea unei vindecări. Sclav al tradiției nesăbuite, și nefiind în stare să priceapă rostul acestei minuni, el o consideră ca pe o lucrare fără importanță și neavenită, pe motiv că s-a săvârșit sâmbăta. El nu vede aici nici amestecul vădit al Providenței, nici ajutorul dat unei ființe omenești, ci numai călcarea legii, astfel cum o tălmăceau fariseii. Ce dovadă de orbire, ce dovadă de răutate și proastă încredere în sine! Dar neîndrăznind să se plângă direct Mântuitorului, el își descarcă mânia asupra mulțimii, zicând: “Șase zile sunt în care se cade a lucra, deci în acestea venind vă vindecați, iar nu în ziua sâmbetei” (v. 14).

Indignat de această atitudine dictată de un zel orb și plin de ură pentru litera legii, Mântuitorul opune drepturile rezultate din dragostea și libertatea creștină. Și printr-o aspră apostrofare, el afirmă ferm și răspicat adevărul, zicând: “Fățarnicilor! Fiecare din voi nu dezleagă, oare, boul său, sau asinul de la iesle, și nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiica lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată, de 18 ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” Aceasta înseamnă că atunci când este vorba de interesele lor materiale, sau de binele animalelor, fariseii știu să îndulcească asprimea legii pentru păzirea sâmbetei, dar țin de rău pe Isus, care a făcut un act de binefacere nu unei vite de muncă, ci unei fiice a lui Avraam, unei femei din același neam și de aceeași religie cu ei.

Legea a fost dată omului de către Dumnezeu pentru binele său. Dacă fariseii ar fi înțeles aceasta, ei ar fi știut că ajutorul în caz de suferință este mult mai însemnat decât păzirea fără greș a odihnei de sâmbătă.

Cuvântul Mântuitorului a pus în încurcătură pe farisei și a produs un efect dublu; pe de o parte fariseii, acoperiți de rușine, nu pot să-I răspundă Mântuitorului; pe de alta, poporul manifestă un viu sentiment de bucurie, văzând pe Isus săvârșind atâtea minuni.

Ne putem pune întrebarea: de ce Mântuitorul a vindecat, fără să fie rugat, pe femeia cea gârbovă? Socotim că nu greșim dacă răspundem astfel: E aici în puternică acțiune concretă iubirea divină, pusă în mișcare în fața tragicei situații în care se afla încununarea creației: OMUL, pe care Tatăl ceresc – care lucrează prin Fiul Său -, nu-l poate lăsa în prăpastia unei degradări atât de grave.

Din acest fapt ne dăm seama cât de mult ține Tatăl ceresc să-l vadă pe om mergând nu pe drumul căderii și dezumanizării sale, ci pe drumul ridicării și al progresului spiritual-moral până la asemănarea – după har – cu El, adică pe linia umanizării lui depline.

Aceasta dovedește în mod grăitor și concludent o iubire deosebită a lui Dumnezeu pentru om. Este aici în plină acțiune iubirea totală și necondiționată a Tatălui ceresc care se lasă călăuzit de principiul: a căuta și a cerceta pe om, a promova și dezvolta umanul până la desăvârșirea lui maximă. De ce? Pentru că spre a te apropia de Dumnezeu trebuie să devii om adevărat! Pentru că a fi creștin și a nu fi om adevărat, înseamnă, în fond, a nu fi creștin! Câtă putere sufletească și câtă încurajare se strecoară în sufletul nostru când vedem în lucrarea Sa atâta grijă și dăruire a lui Dumnezeu pentru om! Cu adevărat putem spune: Dumnezeu este cu noi! Dar, din adânca semnificație a vindecării minunate a femeii gârbove se desprind multe învățăminte necesare și de folos, mai ales pentru zilele noastre.

Nicăieri nu se vădește mai mult primejdia fățărniciei ca în societatea noastră, unde oamenii, din pricină că o practică fără sfială, au ajuns să spună și ce nu gândesc. Din această cauză toate par învăluite în ceață și toți lucrează dibuind. Fiecare crede că înșală pe celălalt, când, de fapt, se înșală pe sine, încurcând mereu și tot mai tare firele vieții, împiedicând propășirea fiecăruia în parte și a tuturor împreună.

În altă ordine de idei, bunătatea Domnului Isus Hristos ne învață că fiecare, individual, trebuie să ne simțim răspunzători de tot ce se întâmplă azi în lume. Soarta lumii ne privește pe toți. De aceea, Sf. Evanghelist nu precizează locul și timpul minunii săvârșite de Mântuitorul; fapta bună în ajutorul semenului trebuie săvârșită în tot locul și în toată vremea.

De asemenea, ne învață că săvârșirea oricărei fapte bune nu trebuie făcută din motive și interese meschine. Din contra, datoria omului față de om este aceea de a-l sluji frățește, după pilda aleasă a Mântuitorului, atât material cât și spiritual, în drumul său spre mântuire, desăvârșire, preamărire a lui Dumnezeu și dobândire a fericirii veșnice.

Trebuie să fim convinși și să dovedim acest lucru prin fapte, că fratele nostru este orice om, dar mai ales cel ce suferă, cel bătrân și bolnav, cel fără adăpost, în primejdie sau oprimat; abia atunci vom fi oameni cu adevărat. Și toate acestea vin de la o renaștere a conștiinței noastre. Și renașterea conștiinței noastre nu poate să vină decât de la adâncirea legăturii noastre cu Dumnezeu, de la apropierea noastră de Dumnezeu, de la supunerea noastră față de Dumnezeu, care este și va fi de-a pururi izvorul vieții celei adevărate a sufletului omenesc.

Și noi cei de astăzi suntem gârbovi, încovoiați sub povara păcatelor pe care cel viclean ne îndeamnă să le săvârșim și nu putem sta drepți în fața Mântuitorului, întocmai ca femeia gârbovă din Evanghelie. De multe ori suntem ispitiți de Satana de a considera că, îndeplinind numai formal poruncile creștine, fără a face faptele cele bune izvorâte din iubire, ne îndreptățim în fața lui Dumnezeu, tot așa cum credeau și fariseii în timpul Mântuitorului. Dar în noi există o dorință fierbinte să ne scăpăm de aceste rele și să ne mântuim sufletele. Fiecare dintre noi este un ostaș duhovnicesc, care, din tinerețe și până la bătrânețe se luptă contra păcatelor, cum zice psalmistul: “Din tinerețele mele multe patimi se luptă cu mine”.

Dumnezeu, fiind dragoste și bunătate nemărginită, ne cheamă la El prin cuvintele Fiului Său, întocmai cum a fost chemată femeia gârbovă din Evanghelia de astăzi.

Hristos vrea să ne dea mântuire, căci pentru aceasta a venit în lume. El nu ne disprețuiește pe noi pentru că suntem gârbovi, ci privește cu milă și îndurare la slăbiciunile noastre.

El vede în fiecare din noi, dincolo de aparența înșelătoare pe care o avem, gârbovenia noastră. El aude strigătul pe care îl ridică spre ceruri acest suflet gârbov. Și iată-L pe Hristos că și astăzi strigă către noi, ne cheamă mai mult ca oricând, precum a strigat atunci, către acea femeie: “ridică-te din slăbiciunea ta” și vino de-mi slujește Mie. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin