Predici

Persoana şi cuvântul Domnului Isus Hristos au reprezentat pentru contemporanii săi o atracţie deosebită. Nu numai oamenii de rând, dar şi unii din clasele mai înalte, dintre bogaţi şi farisei, ostaşi, bărbaţi şi femei veneau să-L asculte, să-I ceară vindecări de boli, să-I ceară un sfat sau numai să-I pună întrebări. El vorbea “ca unul care are putere”, iar faptele Lui erau uimitoare: “niciodată n-am văzut aşa în Israil”, ziceau ei, şi pe bună dreptate.

Minuni au făcut şi unii prooroci din Vechiul Testament, dar nici unul nu s-a ridicat, şi nici nu se putea ridica, la înălţimea Domnului Isus, căci El era Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu omenesc, ca să mântuiască pe om din robia păcatului. Cuvântul Lui este “viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4, 12), operând acolo, în lăuntrul omului, acea trezire la o viaţă nouă.

Sf. Evanghelie de astăzi ne pune în faţă un tânăr bogat şi dregător, care vine la Mântuitorul Isus cu întrebarea: “Învăţătorule bun, ce să fac să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18).

Întrebarea aceasta frământă inima noastră, a tuturor credincioş ilor. Este o întrebare tainică; este neliniştea vieţii noastre duhovniceşti. Noi, creştinii, ne punem totdeauna întrebări despre trăirea vieţii după voia lui Dumnezeu. Ne străduim să o îmbunătăţim, pentru a ne înălţa duhovniceşte. Suntem încredinţaţi că viaţa este cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu; că numai ea ne oferă putinţa de a cunoaşte lumea după rânduiala ei şi că ea singură ne oferă calea spre a-i descoperi tainele şi rostul lor.

În această conştiinţă stă şi îndemnul pentru luminarea minţii şi înfăptuirii virtuţii în spiritul dobândirii desăvârşirii. Sub acest aspect, viaţa este pentru noi o minune zilnică, ce pune în mişcare toată fiinţa noastră oferind minţii nesfârşite categorii de lucrări, în scopul ridicării spre cele înalte. De aceea dorinţa credinciosului este să nu se despartă de viaţă, să trăiască veşnic. De aici porneşte acel dor care frământă fără încetare, şi care se trezeşte deodată chiar şi în conştiinţa cea mai încărcată de păcat, zguduind-o cu cuvintele: “Ce să fac eu pentru a câştiga împărăţia veşnică?” În cazul tânărului din pericopa evanghelică de astăzi, insistăm asupra celor adăugate de Sf. Evanghelist Marcu, care ne relatează că Isus l-a primit pe tânăr cu dragoste, atunci când acesta i-a adresat întrebarea (Marcu 10, 21). Ce vor să însemne aceste cuvinte? De ce oare spune evanghelistul că Isus l-a iubit pe tânărul acesta? Răspunul este că Isus l-a iubit pentru că în acel moment tânărul dorea sincer să se încredinţeze despre cele ce trebuie să împlinească spre a dobândi viaţa veşnică. El avea un fond bun şi căuta să depăşească propria neputinţă şi mărginire, şi simţea că Isus este mai presus de Legea cea veche, transmisă prin prooroci; El era însăşi Legea de la capătul plinirii vremii.

Deci, tânărul acesta, cu partea bună a sufletului său, intuise că Isus nu era un învăţător de lege oarecare, nu era un profet obişnuit, ci era cineva care stăpânea tainele ascunse ale dumnezeirii şi cunoştea calea mântuirii oamenilor. De aceea venise la El. Tânărul intuise, totodată, marea iubire dumnezeiască şi de necuprins, pe care Mântuitorul o întrupa şi o realiza pe pământ şi L-a numit “Învăţător bun”. Cât despre întrebarea pusă, Isus are pentru acest om, ca şi pentru toţi oamenii, răspunsul scurt şi limpede: “Păzeşte poruncile”, împlineşte voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Lui! Dregătorul declară că le-a păzit din tinereţe; el aştepta de la Isus ceva deosebit, ceva mai mult decât ştia el. Tocmai de aceea Isus îi indică o cale deosebită de a putea moşteni viaţa veşnică, o cale care nu mai e poruncă, ci un sfat. “Îţi mai lipseşte un lucru, i-a zis atunci Isus, vinde câte ai, împarte la săraci şi vei avea comoara în ceruri; apoi vino de Mă urmează”. Acest cuvânt l-a întristat pe dregătorul care era foarte bogat. El a plecat trist pentru că nu-i venea uşor să se despartă de avuţiile lui, fapt care l-a făcut pe Isus să spună cât de greu este să intre întru Împărăţia lui Dumnezeu omul robit cu totul de bunurile acestei lumi. E mai uşor să treacă cămila (sau funia) prin urechile acului decât pentru un bogat să intre întru împărăţia lui Dumnezeu. E greu, dar nu e imposibil. Zaheu Vameşul a înţeles acest lucru şi a dat jumătate din averea lui săracilor, şi a întors împătrit celor pe care el i-a asuprit sau păgubit. El a înţeles că spre împărăţia lui Dumnezeu nu se poate înălţa cel încărcat cu grijile şi averile pământeşti. Se ştie că şi păsările, numai acelea pot zbura, care au oasele goale, celelalte cu greu se pot avânta spre înalt, le trage în jos greutatea oaselor lor.

Aşa şi creştinul, numai gol, lipsit de orice împătimire lumească, se poate înălţa la cer.

Tânărul bogat, în loc să se bucure că i s-a dat prilej să fie sprijinitor şi ocrotitor al vieţii, care înseamnă căldură, freamăt, lumină, zâmbet, dăruire, jertfă, s-a întristat, pentru că, pradă egoismului şi lăcomiei, nu se gândise niciodată să folosească avuţiile sale pentru îndulcirea vieţii altora. El nu se învrednicise niciodată să guste bucuria vieţii în mijlocul semenilor săi, al fraţilor săi. Chiar dacă va fi citit vreodată cuvintele psalmistului: “Cât este de dulce şi cât este de frumos să fie fraţii împreună”, nu va fi fost în stare niciodată să coboare în mijlocul celor năpăstuiţi, spre a le vedea durerile şi spre a le alina. El n-a înţeles, astfel, că şi viaţa veşnică îşi are bogăţiile ei şi că această bogăţie este bucuria comorilor cunoaşterii şi dragostei lui Dumnezeu, bucuria vieţii fără de moarte, unde înţelegerea, mila şi pacea sunt desăvârşite.

Dar lucrul cel mai important pe care îl cere Mântuitorul tânărului din Evanghelie, şi nouă tuturor, este cuprins în ultimele cuvinte: “Vino de-Mi urmează Mie!” Care este sensul acestei chemări? Cine suntem noi ca Dumnezeu să ne strige fiecăruia în parte “Urmează-Mă!” şi încă cu repetată stăruinţă? Prin ce am meritat noi patimile şi moartea Domnului? Căci multe păcate apasă cugetele noastre.

Şi totuşi, nouă credincioşilor, ni se adresează Isus fiecăruia în parte: “Urmează Mie!” şi aceasta pentru că, după credinţa noastră, omul are ceva sublim în el, ceva care îl face stăpânul lumii, ceva ce îl apropie de îngeri: chipul lui Dumnezeu. Acest chip minunat, pe care Dumnezeu ni l-a dat şi pe care noi l-am întinat cu păcatele noastre, acest chip strigă înlăuntru nostru ca şi tânărul din Evanghelia de astăzi: Doamne, ce să fac pentru a moşteni viaţa de veci? Chipul acesta divin, care ne-a fost dăruit, ne este cerut acum de Isus, în această clipă a restituirii absolute.

Tânărul din Evanghelie n-a înţeles chemarea lui Isus. N-a înţeles-o pentru că deşi sufletul lui, chipul lui Dumnezeu din el, striga cu durere, după mântuire, ochii îi erau întunecaţi, ca ai orbului, de dragostea pentru averea sa, şi această dragoste stârpise din sufletul său iubirea pentru aproapele. Privind după el, Mântuitorul a rostit atunci dureroasa constatare care va răsuna peste veacuri în inimile noastre: “Cât de greu vor intra cei ce sunt robiţi averilor, în împărăţia lui Dumnezeu!” Auzind aceste cuvinte, apostolii au crezut, pentru o clipă, că nimeni nu se poate mântui prin propriile sale puteri. Cutremuraţi de acest adevăr, care se descoperă inimii lor pentru prima dată, au întrebat cu teamă: “Atunci, Doamne, cine poate să se mântuiască?” La care Mântuitorul răspunde: “Cele ce sunt cu neputinţă la oameni, sunt cu putinţă la Dumnezeu”. Acest răspuns a rămas pentru totdeauna cea mai mare mângâiere şi o puternică încurajare pentru noi. El are ca temei un univers de necuprins, arătat de Sf. Evanghelist Ioan într-o definiţie scurtă: “Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8).

“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Această nemărginită dragoste a lui Dumnezeu, “care face să răsară soarele şi peste cei buni şi peste cei răi” (Mat. 5, 45), a realizat pentru noi, toţi cei ce cred, mântuirea generală, numită, în învăţătura Bisericii, mântuirea obiectivă. Deci, ceea ce a fost “cu neputinţă la oameni”, fiind pentru ei “o taină din veac ascunsă”, a fost cu putinţă la Dumnezeu şi şi-a găsit împlinirea binecuvântată prin jertfa Sa. Domnul Isus Hristos a adus mântuirea tuturor, chiar şi tâlharului de pe cruce. Această mântuire ne-a fost oferită în dar, şi se află la îndemâna celor ce cred.

Am putea spune că în această Evanghelie este vorba despre două căi, două feluri de a urma lui Hristos, despre două mijloace de a ajunge la mântuire şi viaţă veşnică. Una este calea poruncilor.

Ea nu cere jertfirea bunurilor vieţii, renunţarea la casă, soţie, familie etc. Ni se cere doar să nu ne lipim sufletele cu totul de ele, ci să le folosim spre a câştiga prin cele trecătoare pe cele veşnice, prin cele de pe pământ pe cele din cer, prin a păzi poruncile. A doua cale e mai scurtă, mai directă; dar, desigur, mai grea. Ea nu e poruncă, ci un sfat adresat celor care, pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru dorinţa de a sluji oamenilor şi lui Dumnezeu, se jertfesc pe ei înşişi, renunţând de bună voie chiar la cele îngăduite.

Această făgăduinţă o întăreşte Isus prin cuvânt, când zice: “În casa Tatălui Meu mai multe lăcaşuri sunt” (Ioan 19, 27-28), vrând să arate prin aceasta că sunt mai multe trepte de fericire şi răsplătire pentru cei ce I-au urmat Lui, precum, desigur, sunt mai multe grade de osândire pentru cei ce au călcat poruncile Lui.

De aceea, cu drept cuvânt, îndeamnă Sf. Apostol Pavel să ia fiecare o hotărâre şi să preţuiască după cuviinţă marele şi minunatul dar al mântuirii: “Să nu stăm nepăsători, spune el, faţă de o mântuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri şi diferite minuni şi cu darurile Duhului Sfânt, împărţite după voia Sa” (Evrei 2, 3-4).

Întotdeauna omul a căutat pe Dumnezeu şi a dorit să se apropie de El şi să aibă parte de viaţa cea veşnică, care este la Dumnezeu.

L-a căutat chiar şi în veacurile întunecate dinainte de Hristos, când mintea omului, întunecată de păcat, îl făcea să identifice pe Dumnezeu Creatorul cu creatura sa; când oamenii “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor…, când au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii în loc să slujească Făcătorului” (Romani 1, 23-25).

Oricând şi în orice situaţie am fi, sufletul nostru este însetat după Dumnezeu. “Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, şi neliniştit este sufletul meu până se va odihni în Tine”, a zis Fericitul Augustin.

De aceea, tânărul din Evanghelie trebuie să ne fie drag tuturor prin întrebarea pe care şi-o pune. El ne este drag – cu toată dezertarea din faţa Mântuitorului -, şi pentru că este simbolul tuturor credincioşilor preocupaţi de problema mântuirii.

Evangheliştii Marcu şi Luca nu pomenesc despre un tânăr, ci despre “un om oarecare” sau “un dregător”. Aici găsim legea universală a dorului credincioşilor după o viaţă în Hristos şi cu Hristos. Găsim nevoia credincioşilor de a se naşte din nou, pe care a simţit-o Nicodim când a mers noaptea la Isus. Aici găsim gustul amar pe care ni-l toarnă în suflet o viaţă uşoară, trăită în bogăţii şi plăceri. Găsim momentul sufletesc al realităţii afirmate de Mântuitorul, că ce folos dacă am avea în stăpânire lumea întreagă, dacă nu suntem în stare să ne mulţumim sufletul. Acest “om oarecare” din Evanghelie poate fi oricare dintre noi. Acest “om oarecare” este credinciosul neliniştit, dinamic, care vrea ceva, vrea să se mântuiască. Este sufletul încărcat de amărăciunea decepţiilor, care caută adăpostul darurilor lui Isus.

Ori de câte ori privesc un om în rugăciune în faţa icoanei, în genunchi, rostesc în gândul meu: iată, un om s-a apropiat de Isus şi i-a zis: Doamne, ce să fac să moştenesc viaţa de veci? Văd un suflet frământat, un suflet chinuit de întrebări, văd “un om oarecare” în căutarea unei rezolvări asupra problemei vieţii şi simt ecoul şoaptelor lui, le aud: “toate le-am păzit din tinereţile mele…” Eu avuţie nu am; am totuşi ceva: păcatele mele. Sunt bogat în păcate. Am şi eu bogăţia mea de care nu m-am lepădat încă.

Am venit la Tine, Doamne, ca omul din Evanghelie. Doamne, ajută-mă să nu plec întristat.

Suntem în faţa sfintelor sărbători ale Crăciunului. Ne apropiem şi de sfârşitul unui an de viaţă. Ce avem de spus lui Isus? Ştiu că mulţi dintre cei ce ne-am rugat azi, aici, am încercat urcuşul spre mai bine, am încercat izbăvirea şi găsirea uşii împărăţiei lui Dumnezeu spre desăvârşire, însă nu toţi am reuşit.

N-am reuşit pentru că am pornit singuri la drum, fără Hristos.

N-am renunţat la falsele lumini ale pământului în schimbul luminii lui Hristos, Domnul nostru. Am rămas prinşi pe mai departe de unele fapte păcătoase care ne gonesc pe drumul ce duce spre roşcovele fiului rătăcit.

Dar o dată cu naşterea Sa, Mântuitorul ne pregăteşte şi renaşterea noastră, netezându-ne drumul spre mântuire. Alături de scutecele Betleemului, ni se pregăteşte şi haina noastră pe care o vom îmbrăca atunci când vom merge în faţa lui Isus. E haina căinţei, ţesută din urzeala părerii de rău şi beteala făgăduinţelor bune: Bine eşti cuvântat, Doamne, învaţă-ne pe noi poruncile Tale. Învredniceşte-ne pe noi să te iubim şi să împlinim poruncile Tale. Învaţă-ne pe noi să facem pururea voia Ta! Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

pr. Ion Cârciuleanu Ritul bizantin