Predici

Există multe povestiri despre Richard Roach, un preot iezuit care şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale la catedră ca profesor universitar. Se spune că exista pe vremea sa un avocat care credea din tot sufletul că toate religiile sunt fabulaţii, ficţiuni, iar catolicismul cea mai rea dintre toate. S-a întâmplat însă că l-a întâlnit pe acest preot iezuit, care l-a captivat imediat. Totuşi, la finalul unei discuţii mai aprinse, avocatul a spus doar “ceea ce-mi spui, mă atrage, nu am ce zice, dar pur şi simplu nu mă pot decide”. La care iezuitul i-a replicat: “Cum aşa, doar eşti avocat, nu? Întreabă-te pur şi simplu încotro te îndreaptă cea mai mare şi convingătoare evidenţă!” Şi imediat s-a botezat.

V-am relatat acest fapt pentru că astăzi avem sărbătoarea “Cristos, Regele Universului”. În cursul unui întreg an liturgic pe care astăzi îl încheiem aţi auzit mărturia Bisericii despre Cristos, despre ceea ce a învăţat şi minunile pe care le-a săvârşit. Acum, în acest ultim moment al anului liturgic, suntem invitaţi să facem o alegere, să ne reînnoim decizia, răspunzând simplu la întrebarea: încotro mă îndreaptă evidenţa faptelor? Mă conduce cu adevărat spre acea convingere de credinţă că Dumnezeu există şi a întemeiat Împărăţia sa, Biserica, din care facem şi noi parte, de preferat nu doar cu numele?

Un autor pomenea de o reflecţie de-a lui C.S. Lewis, renumitul erudit anglican, vizavi de moarte şi de Împărăţia cerurilor / paradis. Şi consider gândul său relevant pentru tema pe care o propune evanghelia de astăzi. El scria că atunci când vom merge în paradis, vom experimenta cu siguranţă o surpriză triplă, ba chiar mai mult de atât, un triplu şoc. În primul rând, spune el, vom fi surprinşi de realitatea şi, cu siguranţă aceasta va fi un mare şoc pentru noi, să constatăm că se află în paradis persoane care nici prin gând nu ne-a trecut că vor ajunge acolo. A doua surpriză va fi şocul produs de constatarea că mulţi despre care am gândit noi că vor fi în paradis, nu se află acolo. A treia surpriză şocantă va fi că vom rămâne atunci cruciţi/uluiţi că ne aflăm noi acolo, la dilema “cum de am ajuns atunci noi acolo”.

Vizavi de prima surpriză, trebuie să recunoaştem că a existat un timp în care şi Biserica Catolică a interpretat unilateral principiul “extra Ecclesiam, nulla salus” (în afara Bisericii nu există mântuire) şi se considera că cine nu face parte din Biserica Catolică nu poate avea cces la mântuire, poziţie depăşită de altfel, mai ales după Conciliul al II-lea din Vatican. S-a regândit astfel situaţia acelor “creştini anonimi”, cum i-a numit Karl Rahner, adică acele persoane care nu au ajuns la cunoaşterea creştinismului, dar trăiesc conform legii morale naturale sădite de Dumnezeu în conştiinţa fiecărui om. Mulţi îşi spuneau “cum ar putea intra un hindus în paradis?” Şi atunci venea întrebarea: oare lui Dumnezeu îi este indiferentă osânda atâtor milioane de oameni, câţi numără poate hinduismul sau alte religii? În plus, comportamentul şi faima unor persoane precum Mahatma Gandhi au devenit atât de faimoase, încât au intrat în criză toţi cei care şi-au permis să interpreteze cu ochelari de cal un principiu universal de mântuire, care de altfel se află în mâna lui Dumnezeu.

Cad astfel toate limitele pe care cel arogant şi-ar permite să le stabilească generozităţii cu care Dumnezeu dăruieşte mântuirea sa tuturor oamenilor, aroganţă care ar avea tupeul să determine cine trebuie să ajungă în cer şi cine nu, după criterii de altfel pur omeneşti, personale, subiective. Toţi cei care mai fac această greşeală enormă par să uite un lucru deosebit de important: toţi cei care se îndreaptă cu iubire spre celălalt, se deschid de fapt prezenţei lui Cristos în ceilalţi, chiar dacă nu-l recunosc pe Cristos în celălalt, după cum şi cei de la dreapta din evanghelia de astăzi au sesizat: “Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?” El le va răspunde: “Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut”.

Şi e valabil şi pentru cazul celor din stânga. Principiul e acelaşi. Apropo de identificarea lui Cristos cu creştinii, pentru că ne aflăm în anul dedicat Sf. Paul, vă reamintesc un episod esenţial din convertirea sa. Aşa cum citim în Faptele Apostolilor, Saul, pe când se grăbea să-i prindă pe creştini, a fost doborât de pe cal de o lumină puternică. Să fi fost oare doar lumina cea care l-a doborât? Amintiţi-vă ce îi reproşează Cristos: “Saule, Saule, pentru ce mă prigoneşti?” Cristos nu îl întreabă “De ce îi prigoneşti pe creştinii mei?” ci spune “de ce mă prigoneşti pe mine?” Vedeţi cât de mult se identifică Cristos cu creştinii? Eu cred că mai mult această descoperire a fost cea care l-a dărâmat pe Saul de pe calul convingerilor şi principiilor proprii. Şi gândiţi-vă că acest Saul, viitorul Paul, va ajunge să spună în Scrisoarea către Galateni “nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” sau în Scrisoarea către Filipeni “Pentru mine a trăi este Cristos”. Extraordinar! Problema nu este deci că Isus nu se mai identifică cu noi, ci că noi, creştinii refuzăm adesea să ne identificăm cu Cristos, iar modul nostru de a fi nu dă ocazia celorlalţi de lângă noi să-l vad pe Cristos în noi.

Se vor afla aşadar mulţi în paradis pe care noi nu i-am crezut niciodată acolo!

A doua surpriză, aşa cum a formulat-o Lewis, va fi deci că vor lipsi din paradis unii pe care nu i-am fi închipuit niciodată în altă parte. Să căutăm exemple… Trăim într-o lume care vrea să nege moartea, exprimându-şi astfel implicit neputinţa sau incapacitatea în a o îndepărta, amâna ori accepta. Dacă suntem sincer cu noi, trebuie să recunoaştem că adesea încercăm să ne înecăm amărăciunea provocată de această realitate crudă a morţii canonizând pe cei dragi ai noştri care au fost chemaţi de Domnul. Nu contează cine e în realitate acea persoană; noi decidem că au ajuns cu siguranţă în cer după moartea lor. Spre exemplu, nişte tineri mor într-un accident teribil de maşină, tineri despre care, la o analiză ulterioară se constată cu stupoare că ar fi consumat în cantităţi exagerate alcool şi droguri. Şi se spune ulterior, ca un laitmotiv “Ei sunt cu/la Domnul acum”. Sau moare bunica. Copilaşilor li se zice la fel, ca un laitmotiv, “Domnul a luat-o!” Înclin să cred că unora că expresia le-ar vorbi despre Dumnezeu ca despre un agent al morţii, nu al vieţii!

Toate acestea vorbesc despre amărăciunea, suferinţa noastră şi mai greu despre realitatea darurilor lui Dumnezeu. Poate tinerii din accident sau bunica sunt cu adevărat cu Dumnezeu în cer. Dar prezenţa lor în paradis nu va fi niciodată determinată de nevoia noastră ca ei să fie acolo, pentru a nu ne recunoaşte eşecul în viaţă şi orientările greşite, ci de cum s-au raportat ei la Cristos prezent în ceilalţi oameni în timpul vieţii lor. Acesta e principiul determinant. E principiul judecăţii drepte a lui Dumnezeu care caută iubirea noastră faţă de ceilalţi. Să nu înţelegem greşit: este un lucru foarte bun a ne ruga pentru cei răposaţi, după cum recomandă şi Cartea a doua a Macabeilor. Dar să nu uităm că realitatea prezenţei lor în paradis, în cer stă în mâinile lui Dumnezeu, nu ale noastre. Exact cum spune Cartea Înţelepciunii: Sufletele celor drepţi sunt în mâna Domnului (Înţ 3,1).

În cartea a doua a Divinei Comedii, Purgatoriul, Dante Aleghieri îi aşază pe cei care sunt pregătiţi pentru paradis. Şi are el un gând fascinant. El consideră că cei care nu au ajuns încă în paradis se află în Purgator pentru că nu şi-au dezvoltat o anumită toleranţă faţă de iubirea lui Dumnezeu. Încă nu sunt pregătiţi să facă faţă iubirii depline, desăvârşite a lui Dumnezeu. Nu aţi de cazuri în care o persoană a luat un timp îndelungat un medicament şi a ajuns ca acesta să nu mai aibă nici un efect, să fie imun la el? Cum se dezvoltă de fapt toleranţa la iubirea lui Dumnezeu? Doar expunându-ne acestei iubiri, descoperindu-ne şi obişnuindu-ne cu ea. Ce spun cei care nu se aşteptau să intre în Împărăţia Regelui veşnic? “Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi ţi-am slujit?” Iar Cristos răspunde: “Am fost prezent în toţi cei care au strigat la voi după ajutor”. Expunerea lor la prezenţa lui Cristos din ceilalţi le-a pregătit capacitatea de a-i primi prezenţa în ei înşişi. E vorba de o auto-salvare sau auto-mântuire, dacă forţăm termenii. Faptele noastre ne recomandă, indiferent de numele pe care îl purtăm!

Şi a treia surpriză-şoc e că vom rămâne uimiţi să constatăm că trebuie să învăţăm să fim acolo, să ne deprindem cu a fi în cer, ca şi cum paradisul ar începe deja de pe pământ. E o realitate. Dacă suntem sinceri cu noi înşine, au existat multe momente în viaţa noastră când am întors spatele lui Cristos. Păcatele noastre vorbesc despre aceasta. Dar milostivirea lui este nesfârşită. Dumnezeu vede şi puţinul bine pe care noi, prin harul său, am reuşit să-l facem şi speră ca iubirea faţă de aproape să devină un adevărat stil de viaţă pentru noi. Dumnezeu vede şi acele momente când ne-am comportat ca nişte creştini, deşi nu am făcut-o obligaţi de numele pe care îl purtăm. El apreciază şi binele făcut faţă de el, chiar dacă nu am fost în stare adesea să-i recunoaştem prezenţa în cei spre care a fost îndreptată atitudinea noastră binevoitoare. Un mod de a fi uman, perfect natural de altfel celor ce ascultă încă vocea conştiinţei este un semn că creştinismul trebuie să fie pentru noi, înainte de toate, un mod natural, spontan şi firesc de a trăi. Acest har care ne îndreaptă spre prezenţa lui Cristos în celălalt este un act de milostivire din partea lui Dumnezeu, care ne permite să înlocuim cu iubire ceea ce păcatul şi egoismul nostru au reuşit să distrugă. Trăim din îndurarea lui.

A-l recunoaşte pe Cristos ca Rege, a face parte din Împărăţia lui înseamnă a ne identifica cu el, a-i descoperi prezenţa în ceilalţi şi a ne deschide noi înşine prezenţei, sale până la identificarea cu el. Rămâne valabilă aşadar provocarea pe care ne-o oferă mărturia sfântului apostol Paul: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”; “Pentru mine a trăi este Cristos”. Cine poate rosti sincer aceste cuvinte?

pr. Claudiu Budău Ritul latin