Start > Ritul bizantin > Despre lăcomia de avuție

Despre lăcomia de avuție

21 November 2008
3,031 afișări

Piatra de încercare a sufletului nostru este bogăția. În toate timpurile omul s-a frământat mereu pentru a avea. Fie nevoia trebuințelor trupești de orice clipă, fie grija pentru traiul de mâine și mai târziu; fie, în sfârșit încrederea că prin avere putem stăpâni împrejurările în mijlocul cărora se desfășoară viața, bogăția a fost și este ținta către care au năzuit toate dorințele și străduințele omenești. Din pricina ei s-au întâmplat războaie și s-au vărsat râuri de sânge, ea ne ține în dușmănie cu aproapele, ne poartă în judecăți, ne produce neliniște și, în sfârșit, ea poate câștiga pentru noi cea mai grea osândă în viața de dincolo, nimicind astfel toate ostenelile noastre de pe pământ. Din această pricină unii o osândesc, alții o laudă, depinde de felul cum o folosim.

Dezlegarea acestei întrebări și împăcarea atâtor răspunsuri ne-o dă pilda bogatului căruia îi rodise țarina mai mult decât se aștepta el. Și atunci, bucuros de aceasta, cugeta în sine și zicea: “Ce să fac, n-am unde să adun roadele mele? Și a zis: aceasta voi face: am să stric hambarele și am să le fac mai mari și am să adun acolo toate roadele și toate bunătățile mele; apoi am să zic sufletului meu: suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani, odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!” Dumnezeu însă i-a zis lui: “Nebune, în noaptea aceasta ți se va lua sufletul; dar cele ce ai strâns ale cui vor fi?” Evanghelia se încheie cu învățătura și îndemnul: “Așa se întâmplă cu cel ce-și adună comori sieși (adică numai pentru sine), iar nu în Dumnezeu se îmbogățește”.

Multe sunt greșelile mari prin care a păcătuit acest bogat zgârcit.

Mai întâi, el a socotit veșnic ceea ce este trecător și pieritor: viața aceasta chiar, averea, petrecerile cu toate ale ei desfătări. El a zis și a dorit să facă la fel ca alți mulți bogați necredincioși care ziceau: “Veniți să ne desfătăm cu bunătățile cele de acum și de făpturi să ne folosim cu toată căldura tinereții. Să avem din belșug vinuri scumpe și miresme și să nu lăsăm să treacă florile de primăvară. Să ne încununăm cu flori de trandafiri, până nu se vestejesc. Nimeni dintre noi să nu lipsească de la petrecerile noastre, să lăsăm pretutindeni semnele veseliei noastre, căci aceasta este partea noastră și menirea noastră. Să asuprim pe cel sărac și drept, să nu ne fie milă de văduvă și de căruntețile bătrânului încărcat de ani să nu ne rușinăm” (Înțelep. lui Solomon 2, 6-10).

Celui lacom i se pare că viața este veșnică, de aceea dorește să adune cât mai multe avuții. El crede că dacă i s-au înmulțit bogățiile, i s-au înmulțit și zilele. I se pare că dacă este bogat, este și nemuritor, crede că dacă are totul din belșug, nu va mai muri. De aceea i s-a spus “nebune”, pentru că așa a cugetat, ca un om fără minte. A mai greșit acest bogat și prin faptul că și-a însușit și a păstrat numai pentru el hambarele cu bunătățile pământului, pentru desfătare întru mulți ani. Pe când în jurul lui erau atâția lipsiți de pâinea cea de fiecare zi, atâția dezmoșteniți ai soartei, atâția bolnavi, atâția care mureau de mizerie. Atunci, ca și acum, în jurul acelui bogat erau orbi, șchiopi, ologi, bătrâni fără nici un sprijin și atâția copii sărmani. Toți aceștia erau mai de preț decât toate bogățiile sale, căci erau suflete și vieți omenești, mărgăritare în veci strălucitoare, dar care pentru un timp erau aruncate în adâncul suferințelor și în noroiul tuturor nevoilor. Pe aceștia însă, bogatul zgârcit nu-i vedea. El își fixase privirile lui, grija lui și întreaga lui ființă la averea sa, la desfătările sale atât de trecătoare. Bogatul a devenit așa pentru că era lacom.

Lăcomia este un păcat capital și constă în pofta nestăpânită de a mânca și a bea peste măsură, precum și în dorința de a aduna multe bogății. Lăcomia este un păcat al trupului, “așa cum sunt: adulterul, desfrânarea, necurăția și destrăbălarea” (Galat. 5, 19). Prin lăcomie, ca și prin desfrânare, omul se abate de la adevăratul rost al firii și cade în neorânduieli care îi distrug viața. Este îndeobște știut că organismul nostru are anumite trebuințe, dictate de imperativul supraviețuirii, care sunt satisfăcute prin anumite alimente. La animal instinctul de conservare funcționează fără devieri și exagerări, pe când la om, foamea și setea pot degenera în pofte nesățioase, în lăcomia pântecelui și în beție. Lacomul se dovedește mai lipsit de minte decât animalele, căci acestea încetează de a mai mânca și bea când s-au săturat, pe când omul stăpânit de lăcomie preschimbă plăcerea ce însoțește satisfacerea trebuințelor firești din mijloc necesar în scop și urmărește permanentizarea ei. Este încălcarea ordinei firești. Deviere de la linia firească este și plăcerea de acumulare de bunuri, spre a le face izvor al desfătărilor josnice (îmbuibare, beție, desfrâu etc.). Și într-un caz și în altul, lacomul se dovedește egoist, o ființă monstruoasă, care abuzează de bunurile vremelnice în dauna semenilor și a propriei și adevăratei sale fericiri.

Lăcomia sub toate aspectele ei (îmbuibare, beție, iubire de avuție etc.) este un păcat ucigător, exercitând o lucrare de întunecare a sufletului, chiar o înnebunire a lui, cum este cazul bogatului căruia i-a rodit îmbelșugat țarina. De aceea Mântuitorul spune: “Luați seama de voi înșivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare și băutură și de grijile vieții și ziua aceea să vină peste voi fără de veste” (Luca 21, 34).

Lăcomia îmbătrânește pe cei pe care i-a prins în mrejele ei și greu îi părăsește. Lăcomia este un păcat greu de înlăturat. Cu cât se apropie moartea, această josnică patimă se înfige mai adânc în suflet. S-au văzut lacomi gârboviți, cu puterile sleite, privind deznădăjduiți la comorile ce rămân în urma lor și la bunurile de care se despart. Scriitorul H. de Balzac, în romanul EugJnie Grandet, povestește despre bătrânul Grandet care, fiind în agonie, privea la aurul dinaintea ochilor săi, spunând: “Asta mă încălzește”. Fiica, plângând, îngenunchează și-i zice: “Tată, binecuvântează-mă”, dar el îi spune: “Ai grijă de tot, ai să-mi dai socoteală acolo”.

Un mare predicator bisericesc, vorbind despre lăcomie, spune că este asemenea iederei, care se urcă pe copaci și se înfășoară puternic în jurul lor și nu-i părăsește nici dacă se usucă. Într-un singur fel poți scăpa de ea, dacă îi tai cu cuțitul firele. Tot așa de greu poate scăpa și omul de lăcomie, fie că trupul este tânăr sau bătrân; doar când intervine un gând curat și o hotărâre fermă de a tăia răul din rădăcină, omul se poate salva.

Multe sunt ravagiile încrestate pe răbojul istoriei din cauza lăcomiei, generatoare a dorinței de a avea mai mult decât îți este necesar și folositor. Căderea îngerilor, căderea protopărinților noștri, pierderea dreptului de întâi născut din partea lui Esau, care și l-a vândut pentru un blid de linte, trădarea lui Iuda, pedepsirea cu moartea a soților Anania și Safira etc., toate se datoresc lăcomiei.

Lacomul, oricare ar fi fața lui și oriunde s-ar afla, își are psihologia lui, un fel deformat de a vedea lucrurile. Este nesuferit propriei sale familii, este împotriva legării de prietenii, arțăgos cu vecinii, mizantrop, rău conducător al propriei sale persoane, plin de griji și cu insomnii. Deși îmbelșugat cu de toate, oftează ca un lipsit.

Îi rodește pământul, el, în loc să se bucure, și să fie recunoscător lui Dumnezeu, suspină. Bleșugul de roade îi aduce griji și încurcături.

Vorbește singur, asemenea bogatului din parabolă, numit de-a dreptul nebun. Lui i se potrivesc cuvintele Mântuitorului: “Unde este comoara ta, acolo este și inima ta” (Mat. 6, 27). Portretul lui este antipatic, din cauza lipsei simțului său moral.

Sf. Scriptură califică lăcomia drept idolatrie, mama și rădăcina tuturor răutăților, “căci aceasta s-o știți bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un închinător la idoli, nu are moștenire în împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu” (Efeseni 5, 5).

Într-adevăr, lăcomia este izvorul tuturor răutăților, fiindcă din cauza ei piere dragostea frățească dintre oameni, pământul se umple de hoți și ucigași, mările de pirați, societatea de calomniatori și trădători, familiile se dezbină. Pe drept cuvânt spune înțeleptul Solomon: “Omul lacom ațâță cearta, iar cel ce nădăjduiește în Domnul va fi îndestulat” (Pilde 28, 25).

Ar fi foarte greșit dacă cineva ar crede că Domnul Isus Hristos osândește câștigarea bunurilor materiale, economia și prevederea. Ca și în alte pilde asemănătoare, Isus are în vedere lipsa de deschidere a sufletului bogatului față de nevoile și necazurile celor din jur, păcatul egoismului, la care acum se adaugă păcatul lăcomiei și nebunia de a crede că omul poate aduna pentru “mulți” ani, uitând cât e de scurtă și de nesigură viața omenească. Viața pământească își are, desigur, trebuințele ei firești – hrană, îmbrăcăminte, casă etc. -, fără de care ea nu poate exista. E firesc, e o datorie să le cauți, să muncești și să le aduni, dar a lega toată viața numai de acestea, a nu te gândi la sufletul și la trebuințele lui, a nu te gândi la momentul despărțirii de ele, iată cu adevărat nebunia vieții.

Mântuitorul nu este împotriva bucuriilor curate, adică a bucuriilor ce zidesc și sfințesc pe om. Spre a putea gusta fericirea, se cere rânduială în cugetul nostru și urmarea poveței pauline: “Ori de mâncați, ori de beți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Cor. 10, 31). “Purtarea de grijă a trupului vostru să nu o prefaceți în pofte” (Rom. 13, 14).

Bogatul din Evanghelie este numit nebun nu pentru că avea avere, ci pentru că idolatriza averea și se închina ei. Păcatul lăcomiei îl orbise cu desăvârșire, de aceea în fața morții era mai sărac decât toți săracii din lume, nenorocit, demn de compătimit pentru cele ce îl așteaptă. Sărac de credință în Dumnezeu, sărac de iubire de oameni, sărac de nădejde veșnică. Pe drept cuvânt spune Mântuitorul în încheierea parabolei: “Așa este cel ce-și strânge comori iar în Dumnezeu nu se îmbogățește”.

Spre a fi fericit în viață și în fața morții, e necesară o singură comoară, pe care “rugina n-o strică, și moliile n-o mănâncă”. Să ne întrebăm, suntem bogați sau săraci sufletește? Dacă răspunsul va fi dezamăgitor, să adâncești această pildă și să cauți să înțelegi ceea ce-ți dezvăluie priveliștea lumii în care trăiești și să ne străduim a ne îmbogăți în virtute, făcându-ne “pildă de fapte bune, în învățătură, în curăție, în cinste” (Tit. 2, 6-7). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin