Start > Ritul latin > Totul devine posibil: chiar și refacerea trecutului

Totul devine posibil: chiar și refacerea trecutului

21 November 2008
1,321 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Neprihănita Zămislire

O sărbătoare serioasă

Ceea ce m-a impresionat mereu la celebrarea acestei sărbători, este disproporția evidentă între răstălmăcirea confuză despre semnificația sa precisă, și modul extrem de serios de a o trăi (și nu în puține locuri se menține din fericire practica unei pregătiri specifice). Nu este greu de observat că unii creștini nu sunt în stare să explice în ce constă exact “privilegiul” dat Mamei lui Dumnezeu. Unii, apoi, oferă răspunsuri care merg cu totul în altă direcție față de conținutul acestui adevăr de credință.

Totuși straturi largi ale poporului lui Dumnezeu “simt” – și niciodată termenul nu s-a revelat mai oportun – solemnitatea de astăzi, care între altele mai păstreză – în afară de excepții rare – o “intangibilitate” a sa, în sensul că nu este “atinsă” de operațiuni de tip mercantil și nu este “contaminată” de manifestări folkloristice. Intensitatea și sobrietatea cu care devoțiunea populară trăiește în general această sărbătoare, constituie fără îndoială un semn pozitiv.

Vreau să spun că “sensul” misterului este încă profund înrădăcinat în multe inimi. Că mulți oameni rămân capabili să se abandoneze în ceva care îi depășește. Că nu este strict necesar să înțelegem, nici să explicăm. Este suficient să intuim. Să tresăltăm de bucurie în adâncul inimii. …Lăsând natural ca cei înțelepți să surâdă de compătimire. Noi ne mulțumim să adorăm. Ei se sforțează să dea argumentații convingătoare. Noi nu ne preocupăm să-i urmăm pe calea lor inaccesibilă. Cărarea tăcerii este mult mai fascinantă.

Ei fac paradă de știință. Noi ne limităm să captăm semnale luminoase. În această ocazie, aș vrea să propun numai câteva sugestii cu caracter esențial, fără pretenția de a ilustra complet sensul misterului și nici să dezvolt o reflexie organică asupra celor trei lecturi. Îmi propun numai să ofer câteva note de reflexie.

Când o creatură spune “pot”…

La rădăcina răului este hotărârea liberă a unei creaturi libere: Eva. La rădăcina binelui este hotărârea unei femei libere: Maria. Nimic nu depinde de întâplare, de fatalitate. Nimic nu se reduce la determinismul necesității. Toate determinările provin de la lipsa de resposabilitate a persoanei. Se pare că nimic nu depinde de noi. Pare că acest curs al lucrurilor se dezvoltă în ciuda noastră, în ciuda hotărârilor noastre și alegerilor noastre conștiente.

Dimpotrivă, nu. Chiar dacă în aparență picătura trebuie să se resemneze să fie târâtă de curent, noi știm că picătura poate să devieze cursul fluviului. Chiar dacă în aparență grăuntele de nisip trebuie să accepte să fie purtat în direcția vântului, noi bănuim că firicelul de nisip are puterea de a se opune vântului, să meargă în sens opus, mai mult să schimbe direcția. Resemnarea este foarte apropiată de disperare. Hotărârea liberă se naște din speranță și generează speranță. În lume se schimbă totul când o creatură spune, cu deplină convingere: “pot”.

Numai una din cele două este cu adevărat liberă: “slujitoarea”

Eva, atunci când rupe fructul din pom, apare ca o creatură pe deplin liberă. Face, întocmai – după mentalitatea comună – ceea ce vrea, călcând orice poruncă, nesuportând nici o interzicere. De fapt, dimpotrivă, o libertate lipsită de sensul responsabilității în privința propriei vocații specifice, în privința planului lui Dumnezeu, în privința celuilalt – nu mai este libertate, ci abuz, care conduce la distrugere.

Pentru nimic în lume, confruntarea strânsă care se desfășoară nu este altceva decât o “lepădare a responsabilității”. Eva se justifică: șarpele m-a înșelat. Și Adam la rândul său, contraatacă: femeia pe care mi-ai dat-o m-a corupt… (este ciudat cum prima acuză care este pusă lui Dumnezeu este aceea de a-l fi pus pe om într-o companie rea…). În orice caz: nu am fost eu. Nu depindea de mine.

Maria, dimpotrivă, la sfârșitul unui dialog deschis, își asumă toate responsabilitățile: “Iată-mă”. Și, punându-se în slujirea planului lui Dumnezeu, apare ca o creatură cu adevărat liberă. De o parte, dezastrul. De altă parte, mântuirea. Și, pe fundalul proiectului lui Dumnezeu, linia de demarcație este dată de asumarea sau renunțarea la responsabilitățile proprii.

Când o creatură se face “responsabilă”

Părintele E. Balducci trage din toate acestea o concluzie luminoasă și pe plan ecologic, în afara celui teologic: “Acesta este păcatul: a acționa ca atotputernici – tăind un pom, murdărind un râu, aruncând proiectile – a domina lucrurile cu ghiarele posesiunii. Acesta este răul lumii, păcatul original pe care îl aflăm în noi. Locuiește în noi”.

Și chiar ne justificăm afirmând că nu este nici un remediu, nu este nimic de făcut. Madona, din contra, ne face să înțelegem că “nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, atunci “totul este posibil” și pentru noi, numai să ne punem în armonie cu voința sa. În acest caz, omul își asumă responsabilitatea pentru tot. Un “pact” stipulat între noi și Dumnezeu: și totul se schimbă în lume.

Este suficient să dăm un consimțământ liber, cum a făcut Maria, pentru planul lui Dumnezeu. Atunci se schimbă radical cursul evenimentelor. “Libertatea noastră este o libertate de consimțire la planul lui Dumnezeu și de responsabilitate. Noi suntem responsabili de ceea ce se întâmplă în lume, și de acelea care nu vin de la noi dar oarecum trăiește din opțiunile noastre, din aprobările noastre zilnice” (E.Balducci)

Încrederea înseamnă umilință

O temă de meditat poate fi și aceea a încrederii. O încredere modelată pe credință – nu pe posibilitățile umane, nici cu atât mai puțin pe scadențele impuse de noi – și animată de credință. Dar nu este încredere fără umilință. Maria este, prin excelență, creatura umilă. O încredere orgolioasă, arogantă, plină și sigură pe sine, reprezintă un nonsens. În golul, despuierea de sine, provocată de umilință, Dumnezeu poate plănui și realiza “lucruri mari” în om și pentru om.

“Imaculați”, adică “dezlegati”

Maria este Imaculată, nu numai pentru că este liberă de păcat, dar și pentru că este “dezlegată” de orice condiționare a trupului, a sângelui, a familiei, a instinctului, a obișnuinței. Și noi suntem chemați și aleși pentru a “fi sfinți și nepătați”, adică să fim “dezlegați” de orice condiționare externă și internă. Să nu mai fim instrumentele unei mecanici de disipare, ură, violență, profit, distrugere, ci total disponibili pentru un proiect “diferit”, pentru o viață radical nouă.

Dezlegați nu numai de păcat, ci de-a dreptul de trecutul nostru. Ne este dăruită, de fapt, posibilitatea nemaiauzită de a “reface” un trecut. Începând cu harul, nu cu păcatul. Știți că este nu numai păcatul original, dar, și mai determinant este un har original? O susține, cu argumente pe care nu le pot reproduce aici, un teolog cu mare talent, și un foarte drag prieten, mons. Sandro Vitalini, doctor la Universitatea din Freiburg. Sper ca în scurt timp să reușească să ofere întregului popor al lui Dumnezeu roadele cercetărilor sale pasionante și în acest domeniu. Și va fi o descoperire surprinzătoare pentru toți.

A consimți harului

“Cum este posibil?” Desigur, există și limitele noastre. Este măreția unei îndatoriri care ne depășește. Dar a întreba “cum este posibil?” nu înseamnă că acțiunea este imposibilă, și deci să refuzăm invitația. Înseamnă, mai degrabă, să bănuim că acțiunea este posibilă pornind de la un alt principiu, care nu este acela al creaturii, ci acela al lui Dumnezeu, nu cel al trupului, ci acela al Duhului. “Cum este posibil?” nu înseamnă a se închide, a refuza, ci a consimți harului. Exact cum a știut să facă Maria din Nazaret.

Nostalgia

Astăzi, de fapt, este sărbătoarea nostalgiei. Nostalgia după un trecut rupt de păcat și prins de “harul original”. Este nostalgia după un viitor posibil. Da. Nostalgia după ceea ce am putea fi…

Ritul latin