O sărbătoare serioasă

Ceea ce m-a impresionat mereu la celebrarea acestei sărbători, este disproporţia evidentă între răstălmăcirea confuză despre semnificaţia sa precisă, şi modul extrem de serios de a o trăi (şi nu în puţine locuri se menţine din fericire practica unei pregătiri specifice). Nu este greu de observat că unii creştini nu sunt în stare să explice în ce constă exact “privilegiul” dat Mamei lui Dumnezeu. Unii, apoi, oferă răspunsuri care merg cu totul în altă direcţie faţă de conţinutul acestui adevăr de credinţă.

Totuşi straturi largi ale poporului lui Dumnezeu “simt” – şi niciodată termenul nu s-a revelat mai oportun – solemnitatea de astăzi, care între altele mai păstreză – în afară de excepţii rare – o “intangibilitate” a sa, în sensul că nu este “atinsă” de operaţiuni de tip mercantil şi nu este “contaminată” de manifestări folkloristice. Intensitatea şi sobrietatea cu care devoţiunea populară trăieşte în general această sărbătoare, constituie fără îndoială un semn pozitiv.

Vreau să spun că “sensul” misterului este încă profund înrădăcinat în multe inimi. Că mulţi oameni rămân capabili să se abandoneze în ceva care îi depăşeşte. Că nu este strict necesar să înţelegem, nici să explicăm. Este suficient să intuim. Să tresăltăm de bucurie în adâncul inimii. …Lăsând natural ca cei înţelepţi să surâdă de compătimire. Noi ne mulţumim să adorăm. Ei se sforţează să dea argumentaţii convingătoare. Noi nu ne preocupăm să-i urmăm pe calea lor inaccesibilă. Cărarea tăcerii este mult mai fascinantă.

Ei fac paradă de ştiinţă. Noi ne limităm să captăm semnale luminoase. În această ocazie, aş vrea să propun numai câteva sugestii cu caracter esenţial, fără pretenţia de a ilustra complet sensul misterului şi nici să dezvolt o reflexie organică asupra celor trei lecturi. Îmi propun numai să ofer câteva note de reflexie.

Când o creatură spune “pot”…

La rădăcina răului este hotărârea liberă a unei creaturi libere: Eva. La rădăcina binelui este hotărârea unei femei libere: Maria. Nimic nu depinde de întâplare, de fatalitate. Nimic nu se reduce la determinismul necesităţii. Toate determinările provin de la lipsa de resposabilitate a persoanei. Se pare că nimic nu depinde de noi. Pare că acest curs al lucrurilor se dezvoltă în ciuda noastră, în ciuda hotărârilor noastre şi alegerilor noastre conştiente.

Dimpotrivă, nu. Chiar dacă în aparenţă picătura trebuie să se resemneze să fie târâtă de curent, noi ştim că picătura poate să devieze cursul fluviului. Chiar dacă în aparenţă grăuntele de nisip trebuie să accepte să fie purtat în direcţia vântului, noi bănuim că firicelul de nisip are puterea de a se opune vântului, să meargă în sens opus, mai mult să schimbe direcţia. Resemnarea este foarte apropiată de disperare. Hotărârea liberă se naşte din speranţă şi generează speranţă. În lume se schimbă totul când o creatură spune, cu deplină convingere: “pot”.

Numai una din cele două este cu adevărat liberă: “slujitoarea”

Eva, atunci când rupe fructul din pom, apare ca o creatură pe deplin liberă. Face, întocmai – după mentalitatea comună – ceea ce vrea, călcând orice poruncă, nesuportând nici o interzicere. De fapt, dimpotrivă, o libertate lipsită de sensul responsabilităţii în privinţa propriei vocaţii specifice, în privinţa planului lui Dumnezeu, în privinţa celuilalt – nu mai este libertate, ci abuz, care conduce la distrugere.

Pentru nimic în lume, confruntarea strânsă care se desfăşoară nu este altceva decât o “lepădare a responsabilităţii”. Eva se justifică: şarpele m-a înşelat. Şi Adam la rândul său, contraatacă: femeia pe care mi-ai dat-o m-a corupt… (este ciudat cum prima acuză care este pusă lui Dumnezeu este aceea de a-l fi pus pe om într-o companie rea…). În orice caz: nu am fost eu. Nu depindea de mine.

Maria, dimpotrivă, la sfârşitul unui dialog deschis, îşi asumă toate responsabilităţile: “Iată-mă”. Şi, punându-se în slujirea planului lui Dumnezeu, apare ca o creatură cu adevărat liberă. De o parte, dezastrul. De altă parte, mântuirea. Şi, pe fundalul proiectului lui Dumnezeu, linia de demarcaţie este dată de asumarea sau renunţarea la responsabilităţile proprii.

Când o creatură se face “responsabilă”

Părintele E. Balducci trage din toate acestea o concluzie luminoasă şi pe plan ecologic, în afara celui teologic: “Acesta este păcatul: a acţiona ca atotputernici – tăind un pom, murdărind un râu, aruncând proiectile – a domina lucrurile cu ghiarele posesiunii. Acesta este răul lumii, păcatul original pe care îl aflăm în noi. Locuieşte în noi”.

Şi chiar ne justificăm afirmând că nu este nici un remediu, nu este nimic de făcut. Madona, din contra, ne face să înţelegem că “nimic nu este imposibil la Dumnezeu”, atunci “totul este posibil” şi pentru noi, numai să ne punem în armonie cu voinţa sa. În acest caz, omul îşi asumă responsabilitatea pentru tot. Un “pact” stipulat între noi şi Dumnezeu: şi totul se schimbă în lume.

Este suficient să dăm un consimţământ liber, cum a făcut Maria, pentru planul lui Dumnezeu. Atunci se schimbă radical cursul evenimentelor. “Libertatea noastră este o libertate de consimţire la planul lui Dumnezeu şi de responsabilitate. Noi suntem responsabili de ceea ce se întâmplă în lume, şi de acelea care nu vin de la noi dar oarecum trăieşte din opţiunile noastre, din aprobările noastre zilnice” (E.Balducci)

Încrederea înseamnă umilinţă

O temă de meditat poate fi şi aceea a încrederii. O încredere modelată pe credinţă – nu pe posibilităţile umane, nici cu atât mai puţin pe scadenţele impuse de noi – şi animată de credinţă. Dar nu este încredere fără umilinţă. Maria este, prin excelenţă, creatura umilă. O încredere orgolioasă, arogantă, plină şi sigură pe sine, reprezintă un nonsens. În golul, despuierea de sine, provocată de umilinţă, Dumnezeu poate plănui şi realiza “lucruri mari” în om şi pentru om.

“Imaculaţi”, adică “dezlegati”

Maria este Imaculată, nu numai pentru că este liberă de păcat, dar şi pentru că este “dezlegată” de orice condiţionare a trupului, a sângelui, a familiei, a instinctului, a obişnuinţei. Şi noi suntem chemaţi şi aleşi pentru a “fi sfinţi şi nepătaţi”, adică să fim “dezlegaţi” de orice condiţionare externă şi internă. Să nu mai fim instrumentele unei mecanici de disipare, ură, violenţă, profit, distrugere, ci total disponibili pentru un proiect “diferit”, pentru o viaţă radical nouă.

Dezlegaţi nu numai de păcat, ci de-a dreptul de trecutul nostru. Ne este dăruită, de fapt, posibilitatea nemaiauzită de a “reface” un trecut. Începând cu harul, nu cu păcatul. Ştiţi că este nu numai păcatul original, dar, şi mai determinant este un har original? O susţine, cu argumente pe care nu le pot reproduce aici, un teolog cu mare talent, şi un foarte drag prieten, mons. Sandro Vitalini, doctor la Universitatea din Freiburg. Sper ca în scurt timp să reuşească să ofere întregului popor al lui Dumnezeu roadele cercetărilor sale pasionante şi în acest domeniu. Şi va fi o descoperire surprinzătoare pentru toţi.

A consimţi harului

“Cum este posibil?” Desigur, există şi limitele noastre. Este măreţia unei îndatoriri care ne depăşeşte. Dar a întreba “cum este posibil?” nu înseamnă că acţiunea este imposibilă, şi deci să refuzăm invitaţia. Înseamnă, mai degrabă, să bănuim că acţiunea este posibilă pornind de la un alt principiu, care nu este acela al creaturii, ci acela al lui Dumnezeu, nu cel al trupului, ci acela al Duhului. “Cum este posibil?” nu înseamnă a se închide, a refuza, ci a consimţi harului. Exact cum a ştiut să facă Maria din Nazaret.

Nostalgia

Astăzi, de fapt, este sărbătoarea nostalgiei. Nostalgia după un trecut rupt de păcat şi prins de “harul original”. Este nostalgia după un viitor posibil. Da. Nostalgia după ceea ce am putea fi…