Start > Ritul latin > Solemnitatea Tuturor Sfinților

Solemnitatea Tuturor Sfinților

25 October 2008
928 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Toți Sfinții

Astăzi, în Sărbătoarea Tuturor Sfinților, Biserica privește spre toți aceia care, după o viață pământească plină de încercări, dureri și bucurii, au fost primiți în Împărăția cerului. Ei se bucură acum în fața lui Dumnezeu, cel în care au crezut, pe care l-au iubit și în care au nădăjduit.

Noi știm că după moarte, omului i se oferă trei posibilități: iadul, purgatoriul și paradisul; purgatoriul este ceva trecător, un loc de purificare; iadul și paradisul, însă, sunt veșnice. Sărbătoarea de astăzi îi are în centru pe toți cei care au ajuns în paradis fiind în același timp o sărbătoare a bucuriei și, concomitent, o sărbătoare a speranței. De ce? Sunt mai multe motive. Unul dintre ele ni-l oferă liturgia, mai precis, rugăciunea introductivă: “Dumnezeule atotputernic și veșnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinților, te rugăm ca, având în fața ta asemenea mulțime de mijlocitori, să primim de la tine belșugul îndurărilor tale”, astfel încât, aș adăuga eu, la sfârșitul vieții, să ne bucurăm și noi, alături de ei, de viața cea veșnic fericită.

Un al doilea motiv de bucurie îl poate constitui rememorarea botezului fiecăruia dintre noi. Pentru unii acum cinci sau zece ani, pentru alții acum foarte mulți ani în urmă, la picioarele altarului, am fost însemnați prin botez cu “sigiliul lui Dumnezeu”. Atunci cu toții am primit un nume, un nume al unui sfânt din calendar, pentru a ne servi ca model și patron în pelerinajul nostru pe acest pământ. Astfel, puterea lui Dumnezeu ne-a unit pe noi cu cei care ne-au precedat în credință.

Din păcate, se observă astăzi cum mulți oameni se îndepărtează din zi în zi mai mult de Dumnezeu și pierd contactul cu realitățile de dincolo. Lumea de astăzi nu mai urmează exemplul sfinților propuși de Biserică. Ea și-a creat proprii ei “sfinți”: ei sunt eroi de cinema, actori de filme, cântăreți, sportivi. Lumea de astăzi nu mai privește la Biserică decât ca la o instituție ca oricare alta. Învățăturile propuse de ea nu mai au nici un ecou pentru mulți dintre creștini. Însă Dumnezeu nu ține seama de nerecunoștința oamenilor și își revarsă necontenit iubirea sa asupra noastră. Aceasta ne leagă pe noi între noi, și pe noi cu cerul. Ura și persecuția pe care lumea o dezlănțuie împotriva creștinilor sunt o dovadă clară pentru sfântul apostolul Ioan, în prima sa scrisoare, pentru a trage concluzia că aceștia nu îi aparțin ei (lumii). Aceeași idee o accentuează în secolul I și autorul anonim al Scrisorii către Diognet: “Creștinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Creștinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului”. Cu alte cuvinte, ei fac parte din comunitatea sfinților, din comunitatea tuturor celor credincioși, a celor care au plecat prin moarte de pe pământ și a celor care se mai află încă în această vale de lacrimi în drum spre “țara promisă”.

Scripturile numesc această țară promisă “cer”, pentru a arăta că ea constă în comuniunea cu Dumnezeu, care este spontan identificată cu cel care locuiește deasupra omului. Alte ori o numesc “Împărăția lui Dumnezeu” deoarece împăcarea naște recunoașterea domniei universale a lui Dumnezeu. E numită și “viață veșnică”, “glorie”, “fericire”, termeni mai abstracți desemnând aceeași comuniune cu Dumnezeu. Mai este numită, în sfârșit, “paradis”, cuvânt de origine persană, ce semnifică “grădină” și face trimitere la grădina Edenului sau la paradisul terestru.

Conform Sfintelor Scripturi, paradisul a fost inaugurat de învierea lui Cristos. El însă nu numai că există în mod real, dar are o dată de naștere precisă, prima zi a Învierii, care a văzut transformarea definitivă a lui Cristos dintr-un fragment de pământ într-un fragment de cer capabil de a-i atrage la sine pe toți oamenii, pentru a face din ei fragmente de cer asemănătoare lui. Paradisul constă în mod esențial în a fi cu Cristos, în a poseda în el comuniunea sa cu Dumnezeu, cu lumea întreagă și cu frații.

Paradisul rămâne un loc inefabil, despre care noi nu reușim să spunem ceva clar. Sfântul Paul, sfânta Tereza de Avila, André Frossard, Paul Claudel, vorbind despre viziunile și extazele lor, nu au putut exprima în cuvinte omenești frumusețea realităților ultraterene.

Imaginea cerului, pe care Biserica ne-o prezintă în prima lectură, aceea din cartea Apocalipsului, așază în centru o mulțime adunată în jurul Tronului lui Dumnezeu. Câți sunt, nu cunoaștem. Nu știm câți au fost înaintea noastră, cunoscuți sau nu de alții, care și-au trăit credința cu perseverență, în durere și în speranță. Numărul, o sută patruzeci și patru de mii, despre care se vorbește, este un număr simbolic, care în limbaj apocaliptic reprezintă plinătatea, deplinătatea sfințeniei.

Cine sunt sfinții și ce este sfințenia? Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 1023, ne spune că: “Cei care mor în harul și prietenia lui Dumnezeu și care sunt perfecți purificați, trăiesc pentru totdeauna cu Cristos… și îl văd pe Dumnezeu «așa cum este»” (1In 3,2).

Cum se intră în prietenie cu Dumnezeu? O propunere ne-o oferă Isus în proclamarea fericirilor de pe munte, pe care evanghelia ni le prezintă astăzi. Isus își proclamă mesajul de pe munte. “Fericiți!” spune el. Dar fericiți cine? Nu cei bogați, nu prigonitorii, nu cei care umblă pe căi greșite, ci mai degrabă fericiți cei săraci, cei întristați, cei prigoniți. Cum putem noi să-i numim pe aceștia fericiți? E foarte simplu: deoarece, în nenorocirea lor, ei își înalță privirea spre Dumnezeu, i se încredințează lui Dumnezeu, i se abandonează lui, se lasă salvați de el și deci lor le este rezervată eterna fericire, Împărăția cerurilor. Iar Isus, care știe bine ce este fericirea, care știe cât este de trecătoare această viață, îi proclamă pe aceștia fericiți încă de pe acum.

Cei aproape patru sute de sfinți pe care îi găsim în calendar ne dovedesc că sfințenia este posibilă, urmând programul fericirilor, indiferent de națiune, rasă, limbă sau poziție socială. Între ei găsim numele Sfintei Fecioare Maria și a sfinților apostoli. Între ei se află reprezentanți ai clerului: papi (Leon cel Mare, Pius al X-lea) și episcopi (Policarp și Augustin), preoți (Ioan Maria Vianney, Maximilian Maria Kolbe) și diaconi (Ștefan, Laurențiu). Între ei se află mulți sfinți laici: regi (Cazimir al Poloniei, Ștefan al Ungariei) și regine (Elena și Irina a Portugaliei), medici (Luca, Cosma, Damian), tineri și tinere (Alois de Gonzaga, Dominic Savio, Cecilia, Lucia, Agneza), apoi Isidor agricultorul, Zita servitoarea, Iosif muncitorul.

Sărbătoarea tuturor sfinților ne face să înțelegem că sfințenia trece dincolo de faptul de a face lucruri extraordinare. Icoanele, în general, ni-i prezintă pe sfinți cu picioarele pe pământ, cu mâinile împreunate pentru rugăciune sau cu brațele pregătite pentru a sări în ajutorul aproapelui, iar cu ochii îndreptați spre cer. Aceeași imagine reiese și din următorul exemplu: un călugăr spăla, într-o dimineață, vesela mănăstirii. Îngerul Domnului i-a apărut și l-a anunțat că i-a sosit ceasul să treacă la cele veșnice. Călugărul, într-o primă fază ar fi răspuns afirmativ imediat, dar dând cu ochii peste teancul de vase, i-a cerut îngerului o amânare. După câteva ore a terminat cu această muncă și s-a apucat de prășit o bucată de pământ a mănăstirii. Pe la amiază i-a apărut îngerul iarăși, dar și de data aceasta fu nevoit să-l amâne deoarece călugărului îi venea greu să lase această activitate istovitoare altui frate. Dar terminând și aici, călugărul se duse la infirmerie. Un frate era grav bolnav. Îngerul Domnului îi apăru din nou călugărului chiar când acesta îi oferea bolnavului niște apă proaspătă. De această dată îngerul își dădu singur seama că nu a ales momentul potrivit. Seara târziu, întins pe patul său de scânduri, călugărul se simțea nespus de ostenit. Își aduse aminte că în timpul zilei de trei ori își respinsese trecerea la cele veșnice și se aruncă în genunchi cerându-i Domnului să-l ia în Împărăția sa. “Tu ești în Împărăția Cerurilor încă de azi dimineață”, îi veni răspunsul imediat de la înger.

Sfinții sunt ființe ca și noi și trăiesc printre noi. Nouă ne revine obligația să înțelegem acest lucru și să le urmăm exemplul. Mulți dintre noi însă căutăm sfinții între persoanele cu o viață extraordinară, presărată de minuni, extaze și viziuni. Toate aceste elemente o însoțesc, dar nu o constituie. Sfânt este un părinte care trudește zi de zi pentru familia lui. Sfântă este o mamă care, înțelegându-și datoria sa maternă, își dă viața pentru nașterea copilului ei. Sfânt este cel care dă mărturie prin comportament de credința sa. Sfinți sunt cei care își dau viața predicând Evanghelia în țările de misiune.

Mulțimea sfinților se roagă pentru noi. Ei luptă, iubesc, speră, suferă împreună cu frații lor aflați încă pe drum. Ei ne așteaptă și ne încurajează pe fiecare: “Noi am reușit, de ce nu ați reuși și voi”. În măsura în care vom depune efort pentru a împlini voința lui Dumnezeu și datoriile stării proprii, ni se vor aplica și nouă cuvintele lui Isus: “Bine slugă bună și credincioasă… Intră în bucuria stăpânului tău”.

Cristian BOGDAN

Ritul latin