Astăzi, în Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, Biserica priveşte spre toţi aceia care, după o viaţă pământească plină de încercări, dureri şi bucurii, au fost primiţi în Împărăţia cerului. Ei se bucură acum în faţa lui Dumnezeu, cel în care au crezut, pe care l-au iubit şi în care au nădăjduit.

Noi ştim că după moarte, omului i se oferă trei posibilităţi: iadul, purgatoriul şi paradisul; purgatoriul este ceva trecător, un loc de purificare; iadul şi paradisul, însă, sunt veşnice. Sărbătoarea de astăzi îi are în centru pe toţi cei care au ajuns în paradis fiind în acelaşi timp o sărbătoare a bucuriei şi, concomitent, o sărbătoare a speranţei. De ce? Sunt mai multe motive. Unul dintre ele ni-l oferă liturgia, mai precis, rugăciunea introductivă: “Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinţilor, te rugăm ca, având în faţa ta asemenea mulţime de mijlocitori, să primim de la tine belşugul îndurărilor tale”, astfel încât, aş adăuga eu, la sfârşitul vieţii, să ne bucurăm şi noi, alături de ei, de viaţa cea veşnic fericită.

Un al doilea motiv de bucurie îl poate constitui rememorarea botezului fiecăruia dintre noi. Pentru unii acum cinci sau zece ani, pentru alţii acum foarte mulţi ani în urmă, la picioarele altarului, am fost însemnaţi prin botez cu “sigiliul lui Dumnezeu”. Atunci cu toţii am primit un nume, un nume al unui sfânt din calendar, pentru a ne servi ca model şi patron în pelerinajul nostru pe acest pământ. Astfel, puterea lui Dumnezeu ne-a unit pe noi cu cei care ne-au precedat în credinţă.

Din păcate, se observă astăzi cum mulţi oameni se îndepărtează din zi în zi mai mult de Dumnezeu şi pierd contactul cu realităţile de dincolo. Lumea de astăzi nu mai urmează exemplul sfinţilor propuşi de Biserică. Ea şi-a creat proprii ei “sfinţi”: ei sunt eroi de cinema, actori de filme, cântăreţi, sportivi. Lumea de astăzi nu mai priveşte la Biserică decât ca la o instituţie ca oricare alta. Învăţăturile propuse de ea nu mai au nici un ecou pentru mulţi dintre creştini. Însă Dumnezeu nu ţine seama de nerecunoştinţa oamenilor şi îşi revarsă necontenit iubirea sa asupra noastră. Aceasta ne leagă pe noi între noi, şi pe noi cu cerul. Ura şi persecuţia pe care lumea o dezlănţuie împotriva creştinilor sunt o dovadă clară pentru sfântul apostolul Ioan, în prima sa scrisoare, pentru a trage concluzia că aceştia nu îi aparţin ei (lumii). Aceeaşi idee o accentuează în secolul I şi autorul anonim al Scrisorii către Diognet: “Creştinii sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Creştinii trăiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului”. Cu alte cuvinte, ei fac parte din comunitatea sfinţilor, din comunitatea tuturor celor credincioşi, a celor care au plecat prin moarte de pe pământ şi a celor care se mai află încă în această vale de lacrimi în drum spre “ţara promisă”.

Scripturile numesc această ţară promisă “cer”, pentru a arăta că ea constă în comuniunea cu Dumnezeu, care este spontan identificată cu cel care locuieşte deasupra omului. Alte ori o numesc “Împărăţia lui Dumnezeu” deoarece împăcarea naşte recunoaşterea domniei universale a lui Dumnezeu. E numită şi “viaţă veşnică”, “glorie”, “fericire”, termeni mai abstracţi desemnând aceeaşi comuniune cu Dumnezeu. Mai este numită, în sfârşit, “paradis”, cuvânt de origine persană, ce semnifică “grădină” şi face trimitere la grădina Edenului sau la paradisul terestru.

Conform Sfintelor Scripturi, paradisul a fost inaugurat de învierea lui Cristos. El însă nu numai că există în mod real, dar are o dată de naştere precisă, prima zi a Învierii, care a văzut transformarea definitivă a lui Cristos dintr-un fragment de pământ într-un fragment de cer capabil de a-i atrage la sine pe toţi oamenii, pentru a face din ei fragmente de cer asemănătoare lui. Paradisul constă în mod esenţial în a fi cu Cristos, în a poseda în el comuniunea sa cu Dumnezeu, cu lumea întreagă şi cu fraţii.

Paradisul rămâne un loc inefabil, despre care noi nu reuşim să spunem ceva clar. Sfântul Paul, sfânta Tereza de Avila, André Frossard, Paul Claudel, vorbind despre viziunile şi extazele lor, nu au putut exprima în cuvinte omeneşti frumuseţea realităţilor ultraterene.

Imaginea cerului, pe care Biserica ne-o prezintă în prima lectură, aceea din cartea Apocalipsului, aşază în centru o mulţime adunată în jurul Tronului lui Dumnezeu. Câţi sunt, nu cunoaştem. Nu ştim câţi au fost înaintea noastră, cunoscuţi sau nu de alţii, care şi-au trăit credinţa cu perseverenţă, în durere şi în speranţă. Numărul, o sută patruzeci şi patru de mii, despre care se vorbeşte, este un număr simbolic, care în limbaj apocaliptic reprezintă plinătatea, deplinătatea sfinţeniei.

Cine sunt sfinţii şi ce este sfinţenia? Catehismul Bisericii Catolice, la numărul 1023, ne spune că: “Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt perfecţi purificaţi, trăiesc pentru totdeauna cu Cristos… şi îl văd pe Dumnezeu «aşa cum este»” (1In 3,2).

Cum se intră în prietenie cu Dumnezeu? O propunere ne-o oferă Isus în proclamarea fericirilor de pe munte, pe care evanghelia ni le prezintă astăzi. Isus îşi proclamă mesajul de pe munte. “Fericiţi!” spune el. Dar fericiţi cine? Nu cei bogaţi, nu prigonitorii, nu cei care umblă pe căi greşite, ci mai degrabă fericiţi cei săraci, cei întristaţi, cei prigoniţi. Cum putem noi să-i numim pe aceştia fericiţi? E foarte simplu: deoarece, în nenorocirea lor, ei îşi înalţă privirea spre Dumnezeu, i se încredinţează lui Dumnezeu, i se abandonează lui, se lasă salvaţi de el şi deci lor le este rezervată eterna fericire, Împărăţia cerurilor. Iar Isus, care ştie bine ce este fericirea, care ştie cât este de trecătoare această viaţă, îi proclamă pe aceştia fericiţi încă de pe acum.

Cei aproape patru sute de sfinţi pe care îi găsim în calendar ne dovedesc că sfinţenia este posibilă, urmând programul fericirilor, indiferent de naţiune, rasă, limbă sau poziţie socială. Între ei găsim numele Sfintei Fecioare Maria şi a sfinţilor apostoli. Între ei se află reprezentanţi ai clerului: papi (Leon cel Mare, Pius al X-lea) şi episcopi (Policarp şi Augustin), preoţi (Ioan Maria Vianney, Maximilian Maria Kolbe) şi diaconi (Ştefan, Laurenţiu). Între ei se află mulţi sfinţi laici: regi (Cazimir al Poloniei, Ştefan al Ungariei) şi regine (Elena şi Irina a Portugaliei), medici (Luca, Cosma, Damian), tineri şi tinere (Alois de Gonzaga, Dominic Savio, Cecilia, Lucia, Agneza), apoi Isidor agricultorul, Zita servitoarea, Iosif muncitorul.

Sărbătoarea tuturor sfinţilor ne face să înţelegem că sfinţenia trece dincolo de faptul de a face lucruri extraordinare. Icoanele, în general, ni-i prezintă pe sfinţi cu picioarele pe pământ, cu mâinile împreunate pentru rugăciune sau cu braţele pregătite pentru a sări în ajutorul aproapelui, iar cu ochii îndreptaţi spre cer. Aceeaşi imagine reiese şi din următorul exemplu: un călugăr spăla, într-o dimineaţă, vesela mănăstirii. Îngerul Domnului i-a apărut şi l-a anunţat că i-a sosit ceasul să treacă la cele veşnice. Călugărul, într-o primă fază ar fi răspuns afirmativ imediat, dar dând cu ochii peste teancul de vase, i-a cerut îngerului o amânare. După câteva ore a terminat cu această muncă şi s-a apucat de prăşit o bucată de pământ a mănăstirii. Pe la amiază i-a apărut îngerul iarăşi, dar şi de data aceasta fu nevoit să-l amâne deoarece călugărului îi venea greu să lase această activitate istovitoare altui frate. Dar terminând şi aici, călugărul se duse la infirmerie. Un frate era grav bolnav. Îngerul Domnului îi apăru din nou călugărului chiar când acesta îi oferea bolnavului nişte apă proaspătă. De această dată îngerul îşi dădu singur seama că nu a ales momentul potrivit. Seara târziu, întins pe patul său de scânduri, călugărul se simţea nespus de ostenit. Îşi aduse aminte că în timpul zilei de trei ori îşi respinsese trecerea la cele veşnice şi se aruncă în genunchi cerându-i Domnului să-l ia în Împărăţia sa. “Tu eşti în Împărăţia Cerurilor încă de azi dimineaţă”, îi veni răspunsul imediat de la înger.

Sfinţii sunt fiinţe ca şi noi şi trăiesc printre noi. Nouă ne revine obligaţia să înţelegem acest lucru şi să le urmăm exemplul. Mulţi dintre noi însă căutăm sfinţii între persoanele cu o viaţă extraordinară, presărată de minuni, extaze şi viziuni. Toate aceste elemente o însoţesc, dar nu o constituie. Sfânt este un părinte care trudeşte zi de zi pentru familia lui. Sfântă este o mamă care, înţelegându-şi datoria sa maternă, îşi dă viaţa pentru naşterea copilului ei. Sfânt este cel care dă mărturie prin comportament de credinţa sa. Sfinţi sunt cei care îşi dau viaţa predicând Evanghelia în ţările de misiune.

Mulţimea sfinţilor se roagă pentru noi. Ei luptă, iubesc, speră, suferă împreună cu fraţii lor aflaţi încă pe drum. Ei ne aşteaptă şi ne încurajează pe fiecare: “Noi am reuşit, de ce nu aţi reuşi şi voi”. În măsura în care vom depune efort pentru a împlini voinţa lui Dumnezeu şi datoriile stării proprii, ni se vor aplica şi nouă cuvintele lui Isus: “Bine slugă bună şi credincioasă… Intră în bucuria stăpânului tău”.

Cristian BOGDAN