Start > Ritul latin > Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

25 October 2008
1,228 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Înălțarea Sfintei Cruci

Astăzi, ca și în Vinerea Sfântă, crucea lui Cristos este în centrul liturgiei. Cu toate acestea, sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci se diferențiază esențial de cea din Vinerea Sfântă. Aceasta din urmă, ca zi a morții lui Cristos, ca memorie care reactualizează patima și moartea sa, este marcată de o profundă tristețe și compasiune și este însoțită de post și abstinență. Fără îndoială, în ritul Adorării Sfintei Cruci strălucește întrucâtva bucuria mântuirii atunci când, în cântecele responsoriale, spunem: “Adorăm crucea ta, Doamne, lăudăm și glorificăm Învierea ta sfântă, de la lemnul crucii a venit mântuirea în toată lumea”, însă, imediat după aceea suntem cuprinși de tristețe: “Poporul meu, spune-mi ce rău ți-am făcut sau cu ce te-am întristat, răspunde-mi”. În Vinerea Sfântă, bucuria mântuirii noastre nu-și găsește manifestarea sa deplină.

Diferită este situația cât privește sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, care ar putea fi numită și sărbătoarea Glorificării. Această sărbătoare are un deosebit caracter de bucurie, care izvorăște din faptul că Dumnezeu ne-a iubit, dăruindu-l pe propriul său Fiu la moarte pentru mântuirea noastră.

Acesta este mesajul sărbătorii de astăzi, și suntem îndemnați să spunem cu sfântul Paul: “Singura noastră mândrie să fie crucea Domnului nostru Isus Cristos. În el avem viața și învierea. Prin el am fost mântuiți și eliberați”. (Gal 6,14). Domnul nostru Isus Cristos nu a vorbit niciodată de învierea și gloria sa cerească fără să facă referință la nebunia crucii.

În dialogul său cu Nicodim, din evanghelia de astăzi, Isus vorbește despre glorie, a cărei condiție trebuie să fie crucificarea. Isus trăia o viață cerească și o viață pământească; o viață cerească, ca Fiu al lui Dumnezeu, și o viață pământească, ca Fiu al Omului. Deși continua să fie una cu Tatăl din ceruri, s-a sacrificat pentru noi oamenii, pe pământ, “a luat fire de sclav” (Fil 2,7), după cum spune sfântul Paul. Lui Nicodim i-a declarat că singura condiție de care depindea mântuirea oamenilor este propria sa pătimire, propria sa moarte. L-a făcut să înțeleagă acest lucru cu cea mai cunoscută prefigurare a crucii, care se găsește în Vechiul Testament: “După cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, tot astfel trebuie să fie înălțat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu moară ci să aibă viață veșnică” (In 3,15).

Fragmentul din cartea Numerilor ne relatează că, în momentul în care poporul evreu a vorbit împotriva lui Dumnezeu în pustiu, a fost pedepsit prin trimiterea șerpilor veninoși, mulți israeliți murind din această cauză. Văzând însă Dumnezeu că poporul s-a căit, i-a spus lui Moise să facă un șarpe de aramă și să-l înalțe pe un stâlp, ca semn; și toți cei care erau mușcați de șarpe, privind acest semn, se însănătoșeau.

Acum, Cristos declară că el trebuie să fie înălțat, după cum a fost înălțat șarpele în pustiu. Și dacă șarpele de aramă avea doar aparența unui șarpe, și era evident fără venin, tot așa și Cristos, atunci când va fi înălțat pe cruce, va avea înfățișarea unui păcătos, însă el va fi fără păcat; și după cum toți cei care priveau șarpele de aramă erau vindecați de mușcături, tot astfel, toți cei ce vor privi spre Cristos cu iubire și cu credință, vor fi vindecați de mușcătura șarpelui răului. Nu era de ajuns ca Fiul lui Dumnezeu să coboare din cer și să apară ca Fiul Omului, căci în acest caz, el ar fi fost doar un învățător și un mare exemplu, dar nu un mântuitor. Pentru el era mai importantă realizarea scopului venirii sale: să ne mântuiască de păcat, fiind el însuși om adevărat, să-i redea omului demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Învățătorii transformă oamenii cu exemplul propriei lor vieți. Cristos ne-a transformat cu exemplul vieții sale.

Dar, deși a venit pentru a muri pe cruce, el a scos de mai multe ori în evidență că a făcut acest lucru voluntar, și nu că ar fi fost prea slab ca să se apere de dușmani. Singura cauză a morții sale a fost iubirea. În acea noapte în care bătrânul Nicodim s-a dus ca să-l găsească pe Învățătorul divin, Cristos i-a povestit acestuia întreaga istorie a vieții sale; o viață care nu începea la Betleem, dar care exista dintotdeauna în Dumnezeu. Cel care este Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru că Tatăl i-a încredințat misiunea de a mântui oamenii prin iubire, iubire care s-a manifestat pe cruce. “Da, Dumnezeu este iubire! Și tocmai de aceea, l-a dat pe Fiul său spre a-l revela până la sfârșit ca iubire. Cristos este acela care a iubit «până la capăt» (In 13,1), adică acceptând toate consecințele păcatului omului, luându-le asupra sa. Omul durerilor este revelația acelei iubiri care toate le îndură (1Cor 13,7), a acelei iubiri care este cea mai presus. Este revelația faptului că Dumnezeu nu este iubire oarecare, ci «iubire turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt»” (cf. Rom 5,5; Papa Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranței).

În gândirea sfântului Ioan, crucea nu e numai suferință, umilință, care-și găsește un sens prin planul lui Dumnezeu; este deja gloria lui Dumnezeu anticipată. Pentru Ioan, Isus triumfă deja pe cruce. A fi înălțat se referă la o continuă acțiune de urcare. Isus reîncepe întoarcerea la Tatăl când se apropie de moarte, o continuă prin Înviere și o împlinește prin Înălțare. Privirea profetică a lui Isus refuza să considere crucea numai ca supliciu de durere și de rușine. El o prezintă ca o înălțare la o viață superioară, de care trebuie să beneficieze întreaga umanitate. Această viață superioară este viața fiilor lui Dumnezeu, viața care vine de sus, de la Duhul Sfânt. Când Isus va fi înălțat pe cruce și apoi la cer, trimiterea Duhului Sfânt va constitui un izvor de viață pentru cei care cred în el (Cf. In 7,37-39).

Această privire profetică asupra crucii este însușită de Biserică pentru a ne-o comunica nouă, creștinilor. Prin sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, ea ne ajută pe noi, cei descumpăniți de misterul crucii, să descoperim o înălțare pentru viața noastră. Înălțarea, care se află exprimată și ascunsă în cruce, își asumă întreaga sa valoare în viața creștină. Crucea, suferința, conduc totdeauna la o înălțare spirituală, la o noblețe a sufletului.

Eva Lavallière, o mare artistă franceză a zilelor noastre, tocmai când era foarte respectată, adulată, invidiată, a încercat să se arunce în râul Sena. Mai târziu, s-a îmbolnăvit și l-a descoperit în timpul suferinței sale pe Dumnezeu. Iată ce mărturisește ea unei prietene: “Sunt atât de fericită! Nu-ți poți da seama cât sunt de fericită! În ciuda durerilor pe care le ai? Tocmai din cauza durerilor mele. Da! Spune celor care mă cunosc că ai văzut femeia cea mai fericită”.

Necazurile, suferințele, într-un cuvânt crucea de fiecare zi a creștinului, nu au un scop în ele însele, dar acceptate, dăruite lui Dumnezeu, sunt mijlocul prin care omul se reînnoiește, ajungând prin aceasta să experimenteze bucuria.

Paradoxal, bucuria, speranța, iubirea pot conviețui împreună cu durerea. O mamă suferă durerile nașterii, se trudește în îngrijirea copilului, însă ochii săi obosiți se luminează imediat când are în brațe odrasla sa, care-i absoarbe toată energia. Un tată înfruntă dificultățile muncii și nu-i este ușor să fie bine dispus cu proprii copii când se întoarce seara, când trupul cere odihnă, iar mintea liniște; și totuși există în el un surâs plin de bucurie când își oferă spinarea care-l doare spre bucuria copiilor săi. Bucuria, deci, poate însoți suferința atunci când acea oboseală, acea durere este suportată, acceptată din iubire.

Creștinul, deși suferă, trăiește bucuria care izvorăște din iubirea lui Dumnezeu, din faptul de a-l fi pus pe Dumnezeu pe primul loc în viața sa. Prin calea crucii, noi suntem chemați să dezvoltăm în existența noastră umană, generozitatea iubirii. În crucea de fiecare zi putem da întreaga măsură a curajului, a spiritului nostru de dăruire. Acolo unde viața pare să se strângă, noi o putem face să se dilate și să se întărească.

În acest sens, Înălțarea Sfintei Cruci exprimă destinul umanității care, prin intermediul căii dureroase, nu încetează să urce și să devină mai bună.

Eduard LUCACI

Ritul latin