Astăzi, ca şi în Vinerea Sfântă, crucea lui Cristos este în centrul liturgiei. Cu toate acestea, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci se diferenţiază esenţial de cea din Vinerea Sfântă. Aceasta din urmă, ca zi a morţii lui Cristos, ca memorie care reactualizează patima şi moartea sa, este marcată de o profundă tristeţe şi compasiune şi este însoţită de post şi abstinenţă. Fără îndoială, în ritul Adorării Sfintei Cruci străluceşte întrucâtva bucuria mântuirii atunci când, în cântecele responsoriale, spunem: “Adorăm crucea ta, Doamne, lăudăm şi glorificăm Învierea ta sfântă, de la lemnul crucii a venit mântuirea în toată lumea”, însă, imediat după aceea suntem cuprinşi de tristeţe: “Poporul meu, spune-mi ce rău ţi-am făcut sau cu ce te-am întristat, răspunde-mi”. În Vinerea Sfântă, bucuria mântuirii noastre nu-şi găseşte manifestarea sa deplină.

Diferită este situaţia cât priveşte sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, care ar putea fi numită şi sărbătoarea Glorificării. Această sărbătoare are un deosebit caracter de bucurie, care izvorăşte din faptul că Dumnezeu ne-a iubit, dăruindu-l pe propriul său Fiu la moarte pentru mântuirea noastră.

Acesta este mesajul sărbătorii de astăzi, şi suntem îndemnaţi să spunem cu sfântul Paul: “Singura noastră mândrie să fie crucea Domnului nostru Isus Cristos. În el avem viaţa şi învierea. Prin el am fost mântuiţi şi eliberaţi”. (Gal 6,14). Domnul nostru Isus Cristos nu a vorbit niciodată de învierea şi gloria sa cerească fără să facă referinţă la nebunia crucii.

În dialogul său cu Nicodim, din evanghelia de astăzi, Isus vorbeşte despre glorie, a cărei condiţie trebuie să fie crucificarea. Isus trăia o viaţă cerească şi o viaţă pământească; o viaţă cerească, ca Fiu al lui Dumnezeu, şi o viaţă pământească, ca Fiu al Omului. Deşi continua să fie una cu Tatăl din ceruri, s-a sacrificat pentru noi oamenii, pe pământ, “a luat fire de sclav” (Fil 2,7), după cum spune sfântul Paul. Lui Nicodim i-a declarat că singura condiţie de care depindea mântuirea oamenilor este propria sa pătimire, propria sa moarte. L-a făcut să înţeleagă acest lucru cu cea mai cunoscută prefigurare a crucii, care se găseşte în Vechiul Testament: “După cum Moise a înălţat şarpele în pustiu, tot astfel trebuie să fie înălţat Fiul Omului, pentru ca oricine crede în el să nu moară ci să aibă viaţă veşnică” (In 3,15).

Fragmentul din cartea Numerilor ne relatează că, în momentul în care poporul evreu a vorbit împotriva lui Dumnezeu în pustiu, a fost pedepsit prin trimiterea şerpilor veninoşi, mulţi israeliţi murind din această cauză. Văzând însă Dumnezeu că poporul s-a căit, i-a spus lui Moise să facă un şarpe de aramă şi să-l înalţe pe un stâlp, ca semn; şi toţi cei care erau muşcaţi de şarpe, privind acest semn, se însănătoşeau.

Acum, Cristos declară că el trebuie să fie înălţat, după cum a fost înălţat şarpele în pustiu. Şi dacă şarpele de aramă avea doar aparenţa unui şarpe, şi era evident fără venin, tot aşa şi Cristos, atunci când va fi înălţat pe cruce, va avea înfăţişarea unui păcătos, însă el va fi fără păcat; şi după cum toţi cei care priveau şarpele de aramă erau vindecaţi de muşcături, tot astfel, toţi cei ce vor privi spre Cristos cu iubire şi cu credinţă, vor fi vindecaţi de muşcătura şarpelui răului. Nu era de ajuns ca Fiul lui Dumnezeu să coboare din cer şi să apară ca Fiul Omului, căci în acest caz, el ar fi fost doar un învăţător şi un mare exemplu, dar nu un mântuitor. Pentru el era mai importantă realizarea scopului venirii sale: să ne mântuiască de păcat, fiind el însuşi om adevărat, să-i redea omului demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Învăţătorii transformă oamenii cu exemplul propriei lor vieţi. Cristos ne-a transformat cu exemplul vieţii sale.

Dar, deşi a venit pentru a muri pe cruce, el a scos de mai multe ori în evidenţă că a făcut acest lucru voluntar, şi nu că ar fi fost prea slab ca să se apere de duşmani. Singura cauză a morţii sale a fost iubirea. În acea noapte în care bătrânul Nicodim s-a dus ca să-l găsească pe Învăţătorul divin, Cristos i-a povestit acestuia întreaga istorie a vieţii sale; o viaţă care nu începea la Betleem, dar care exista dintotdeauna în Dumnezeu. Cel care este Fiul lui Dumnezeu a devenit Fiul Omului, pentru că Tatăl i-a încredinţat misiunea de a mântui oamenii prin iubire, iubire care s-a manifestat pe cruce. “Da, Dumnezeu este iubire! Şi tocmai de aceea, l-a dat pe Fiul său spre a-l revela până la sfârşit ca iubire. Cristos este acela care a iubit «până la capăt» (In 13,1), adică acceptând toate consecinţele păcatului omului, luându-le asupra sa. Omul durerilor este revelaţia acelei iubiri care toate le îndură (1Cor 13,7), a acelei iubiri care este cea mai presus. Este revelaţia faptului că Dumnezeu nu este iubire oarecare, ci «iubire turnată în inimile noastre de Duhul Sfânt»” (cf. Rom 5,5; Papa Ioan Paul al II-lea, Să trecem pragul speranţei).

În gândirea sfântului Ioan, crucea nu e numai suferinţă, umilinţă, care-şi găseşte un sens prin planul lui Dumnezeu; este deja gloria lui Dumnezeu anticipată. Pentru Ioan, Isus triumfă deja pe cruce. A fi înălţat se referă la o continuă acţiune de urcare. Isus reîncepe întoarcerea la Tatăl când se apropie de moarte, o continuă prin Înviere şi o împlineşte prin Înălţare. Privirea profetică a lui Isus refuza să considere crucea numai ca supliciu de durere şi de ruşine. El o prezintă ca o înălţare la o viaţă superioară, de care trebuie să beneficieze întreaga umanitate. Această viaţă superioară este viaţa fiilor lui Dumnezeu, viaţa care vine de sus, de la Duhul Sfânt. Când Isus va fi înălţat pe cruce şi apoi la cer, trimiterea Duhului Sfânt va constitui un izvor de viaţă pentru cei care cred în el (Cf. In 7,37-39).

Această privire profetică asupra crucii este însuşită de Biserică pentru a ne-o comunica nouă, creştinilor. Prin sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, ea ne ajută pe noi, cei descumpăniţi de misterul crucii, să descoperim o înălţare pentru viaţa noastră. Înălţarea, care se află exprimată şi ascunsă în cruce, îşi asumă întreaga sa valoare în viaţa creştină. Crucea, suferinţa, conduc totdeauna la o înălţare spirituală, la o nobleţe a sufletului.

Eva Lavallière, o mare artistă franceză a zilelor noastre, tocmai când era foarte respectată, adulată, invidiată, a încercat să se arunce în râul Sena. Mai târziu, s-a îmbolnăvit şi l-a descoperit în timpul suferinţei sale pe Dumnezeu. Iată ce mărturiseşte ea unei prietene: “Sunt atât de fericită! Nu-ţi poţi da seama cât sunt de fericită! În ciuda durerilor pe care le ai? Tocmai din cauza durerilor mele. Da! Spune celor care mă cunosc că ai văzut femeia cea mai fericită”.

Necazurile, suferinţele, într-un cuvânt crucea de fiecare zi a creştinului, nu au un scop în ele însele, dar acceptate, dăruite lui Dumnezeu, sunt mijlocul prin care omul se reînnoieşte, ajungând prin aceasta să experimenteze bucuria.

Paradoxal, bucuria, speranţa, iubirea pot convieţui împreună cu durerea. O mamă suferă durerile naşterii, se trudeşte în îngrijirea copilului, însă ochii săi obosiţi se luminează imediat când are în braţe odrasla sa, care-i absoarbe toată energia. Un tată înfruntă dificultăţile muncii şi nu-i este uşor să fie bine dispus cu proprii copii când se întoarce seara, când trupul cere odihnă, iar mintea linişte; şi totuşi există în el un surâs plin de bucurie când îşi oferă spinarea care-l doare spre bucuria copiilor săi. Bucuria, deci, poate însoţi suferinţa atunci când acea oboseală, acea durere este suportată, acceptată din iubire.

Creştinul, deşi suferă, trăieşte bucuria care izvorăşte din iubirea lui Dumnezeu, din faptul de a-l fi pus pe Dumnezeu pe primul loc în viaţa sa. Prin calea crucii, noi suntem chemaţi să dezvoltăm în existenţa noastră umană, generozitatea iubirii. În crucea de fiecare zi putem da întreaga măsură a curajului, a spiritului nostru de dăruire. Acolo unde viaţa pare să se strângă, noi o putem face să se dilate şi să se întărească.

În acest sens, Înălţarea Sfintei Cruci exprimă destinul umanităţii care, prin intermediul căii dureroase, nu încetează să urce şi să devină mai bună.

Eduard LUCACI