Predici

Sfânta Biserică ne invită să celebrăm în această zi prima sărbătoare din noul an liturgic în care este cinstită Mama lui Isus, Solemnitatea Neprihănitei Zămisliri a Preacuratei Fecioarei Maria.

Învăţătura despre Neprihănita Zămislire a Maicii Domnului a fost proclamată ca dogmă de credinţă de către Papa Pius al IX-lea în anul 1854 prin scrisoarea enciclică “Ineffabilis Deus“, dar ea este cuprinsă implicit în salutarea îngerului trimis de Dumnezeu, care a numit-o pe Maria “plină de har“. Pentru cinstirea sfinţeniei desăvârşite a Maicii Domnului, Orientul creştin a instituit încă din secolul al VII-lea o sărbătoare în cinstea “zămislirii fecioarei“, sărbătoare care începând din secolul al X-lea a trecut şi în Occident. După mai multe discuţii între teologi cu privire la conţinutul dogmatic al sărbătorii, care între timp primeşte numele de “Immaculata conceptio” – “Zămislirea Neprihănită“, în anul 1708 Papa Clement al XI-lea a extins-o la întreaga Biserică de Apus şi a declarat-o sărbătoare de poruncă. A urmat actul solemn de la 8 decembrie 1854 prin care Papa Pius al IX-lea nu a făcut decât să exprime convingerea din totdeauna a Bisericii. “Preasfânta Fecioară Maria încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoşesc“. Această declaraţie solemnă a Bisericii a primit confirmarea cerului patru ani mai târziu (1858), când Doamna îmbrăcată în alb şi cu o cingătoarea albastră, apărând în grota de la Massabielle (Lourdes) ia descoperit Bernadetei care este numele ei zicând: “Eu sunt Neprihănita zămislire”.

Cu toţii cunoaştem că în urma păcatului strămoşesc sufletul creat de Dumnezeu îşi începe existenţa în trup sub umbra lăsată de greşeala primilor părinţi, umbră care împiedică avântul sufletului spre cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp dereglează raporturile normale dintre suflet şi trup. Păcatul primilor oameni a făcut să decadă firea omenească (fire comună tuturor oamenilor) şi efectele sale le simţim fiecare dintre noi. Această fire omenească, astfel decăzută din sfinţenia şi dreptatea iniţială, lipsită de harul lui Dumnezeu, rănită în forţele ei naturale şi supusă morţii este transmisă tuturor oamenilor. Prin jertfa mântuitoare a lui Cristos, care acţionează în taina botezului, sufletul devine curat şi neprihănit, spălat de pata păcatului strămoşesc.

Această neprihanire a sufletului a fost acordată Fecioarei Maria chiar din clipa zămislirii, ca un privilegiu divin acordat aceleia care avea să devină Mama Răscumpărătorului. Prin acest privilegiu, sufletul Mariei nu a cunoscut nici o piedică în avântul spre Dumnezeu şi nici tendinţele trupului împotriva spiritului; ea a rămas totdeauna victorioasă asupra răului. Pentru ca noi să putem înţelege “Neprihănita Zămislire” a Maicii Domnului, trebuie să înţelegem mai întâi ce este păcatul.

Lectura întâi a liturgiei cuvântului de astăzi este luată din Cartea Genezei şi ne descrie starea omului după căderea în păcat. Autorul jahwist îşi concentrează atenţia asupra omului şi a vinovăţiei sale; el descrie ruperea comuniunii dintre om şi Dumnezeu, apariţia răului şi urmările acestuia în viaţa primilor oameni. Dacă înainte de păcat omul trăia într-un raport de profundă prietenie şi familiaritate cu Dumnezeu în urma neascultării sale raportul de armonie cu Tatăl se rupe şi omul se înstrăinează de Creatorul său. El nu primeşte nicidecum independenţa totală pe care o promisese şarpele, ci din contra se simte vinovat şi gol datorită trădării sale, şi drept urmare se ascunde, nu vrea să mai întâlnească privirea lui Dumnezeu. Aceasta era starea în care ajunsese omul în urma păcatului său şi a pierderii harului divin.

Insă după căderea omului în păcat, Dumnezeu nu-l părăseşte pe cel care este capodopera întregii sale creaţii. Dimpotrivă, Dumnezeu îl cheamă pe om şi-i vesteşte că răul va fi învins. Acest pasaj din Geneză a fost numit “Protoevanghelie“, pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul, a unei lupte între şarpe şi femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. Sfinţii Părinţi ai Bisericii recunosc în femeia vestită pe Maria, noua Evă.

Maria este inserată definitiv în misterul lui Cristos prin evenimentul vestirii îngerului; aceasta se petrece la Nazaret, în împrejurările concrete ale istoriei lui Israel, a poporului căruia cel dintâi i-au fost destinate făgăduinţele lui Dumnezeu. Îngerul Gabriel o salută pe Maria: “Bucură-te cea plină de har; Domnul este cu tine“. Ea se tulbură la aceste cuvinte şi se întreba ce să însemne acest salut. Atunci îngerul o încurajă spunându-i: “Nu-ţi fie teamă Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu“.

Teologia se străduieşte să cerceteze această plinătate de har a Mariei şi scoate de aici motive suficiente ca să-i atribuie Fecioarei toate perfecţiunile la care este chemată natura umană. Consacrată în întregime Domnului, Maria era în condiţia ideală pentru a răspunde cu tot sufletul şi fără piedică vreunui păcat la invitaţia lui Dumnezeu care o chema să fie Mama aceluia care “ridică păcatele lumii“.

Consimţind la cuvântul divin, “fiica lui Adam“, Maria a devenit Mama lui Isus oferindu-se total pe sine ca slujitoare a Domnului. Sfântul Irineu, vorbind despre Maria, spune că “prin ascultare a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întregul neam omenesc“. De aceea multor Părinţi ai Bisericii le place să afirme că “nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin neascultarea Mariei, ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă, a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă“.

Cuvintele prevestitoare ale mântuirii din “Protoevanghelie” îşi găsesc confirmarea şi împlinirea în Noul Testament. În epistola către Efeseni, din care este luată cea de-a doua lectură a liturghiei cuvântului, Sf. Paul aduce un frumos elogiu lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit prin Cristos. “Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos care ne-a dăruit orice binecuvântare spirituală în ceruri, întru Cristos. În El Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea lui în dragoste“. Din aceste cuvinte ale Apostolului neamurilor reiese că noi toţi am fost aleşi încă din veşnicie, că suntem obiectul iubirii eterne a lui Dumnezeu.

Planul divin de mântuire, care s-a manifestat în întregime prin venirea lui Cristos pe pământ, este veşnic şi universal; el cuprinde pe toţi oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. “El a orânduit mai înainte ca să fim adoptaţi ca fii prin Cristos” şi tot în Cristos “Dumnezeu ne-a predestinat ca să fim poporul său… să fim ca nişte instrumente care cântă gloria sa“.

Dacă alegerea din veşnicie în Cristos şi destinarea de fii adoptivi îi privesc pe toţi oamenii, alegerea Mariei este cu totul unică, întrucât ea este fiica predilectă a Tatălui şi Mireasa Duhului Sfânt. Cinstea pe care Biserica i-o acordă este justificată de demnitatea deosebită pe care însuşi Dumnezeu ia acordat-o.

Dacă ne-am întreba care este sensul sărbătorii de astăzi, un răspuns potrivit găsim în prefaţa acestei liturghii unde Biserica se roagă cu următoarele cuvinte: “Părinte sfânt… tu ai scutit-o pe Sfânta Fecioară Maria de pata păcatului strămoşesc şi ai copleşit-o cu plinătatea harului ca să devină o Mamă vrednică de Fiul Tău. În ea ne-ai oferit o imagine a Bisericii, Mireasa lui Cristos, fără pată, frumoasă şi strălucitoare… pe ea ai ales-o dintre toate făpturile ca să fie un model de sfinţenie şi mijlocitoare de haruri pentru poporul tău“.

Neprihănita Fecioară reprezintă pentru noi o prezenţă de har căci în Maria s-a anticipat ceea ce a fost promis tuturor. Ea este prima răscumpărată şi în ea găsim forţă şi inspiraţie în urmarea chemării noastre, căci ea este Maica harului şi a iertării, a speranţei şi a curajului creştin.

Liturghia de astăzi este o aducere de mulţumire lui Dumnezeu pentru marile lucruri pe care le-a făcut pentru Maria şi le face pentru noi. “Cântaţi Domnului un cântec nou pentru că a făcut lucruri minunate. Acestea sunt cuvintele prin care l-am lăudat pe Domnul la psalmul responsorial, pentru că Maria este una dintre marile minunaţii ale lui Dumnezeu. Ea însăşi mărturiseşte “Lucruri mari mi-a făcut cel atotputernic… toate popoarele mă vor numi fericită“. Magnificat este imnul de recunoştinţă pentru neprihănirea cu care Maria a fost binecuvântată de Domnul şi pentru bucuria de a fi Mama celui care avea să spele întreaga lume de prihana strămoşească. Acest imn de recunoştinţă şi de mulţumire îl înalţă şi Biserica fără încetare către Dumnezeu.

Bucuria Mariei a devenit bucuria întregii Biserici care se simte salvată şi totodată se recunoaşte trimisă să împărtăşească altora bucuria mântuirii. Prin credinţa, speranţa şi iubirea ei arzătoare, Maria este imaginea Bisericii. Sfântul Părinte Papa Paul al VI-lea în exortaţia apostolică “Marialis cultus” învaţă despre Sfânta Fecioară că “a fost întotdeauna propusă de Biserică drept model de imitat… Ea s-a dăruit total şi responsabil voinţei lui Dumnezeu, pentru că a primit cuvântul şi l-a pus în practică, pentru că acţiunea sa a fost animată de iubire şi de spiritul de slujire… Maria a fost prima şi cea mai perfectă discipolă a lui Cristos.“.

Pietatea noastră filială faţă de Maria este de fapt o latură indispensabilă a vieţii noastre în Cristos. Maria nu a fost numai calea aleasă de Dumnezeu pentru a se face om, ea este şi calea noastră pentru a ajunge la Dumnezeu. Dacă voim să fim ai lui Cristos trebuie să o iubim şi pe Mama lui. Marii cinstitori ai Mariei au fost întotdeauna neobosiţi apostoli şi toţi apostolii au fost în mod filial cinstitori ai Preacuratei.

Cât de mult greşesc aceia care consideră că evlavia către Sfânta Fecioară îl îndepărtează pe om de unicul Mijlocitor. Cel care a experimentat chiar şi numai o singur dată autentica prezenţă a Mariei în propria viaţă a simţit că evlavia mariană l-a condus către Cristos, spre o experienţă profund evanghelică. Câţi nu s-au întors la Dumnezeu şi la Cristos trecând prin faţa Neprihănitei de la Lourdes. Milioanele de pelerini care vizitează anual Lourdes-ul sunt o dovadă că Dumnezeu lucrează şi în zilele noastre prin Maria. Într-adevăr este incomparabil rolul şi locul Mariei în Biserică, al cărui membru predilect este. Deşi înălţată mai presus de îngeri şi de oameni, ea rămâne mereu alături de cei care îi cer ajutorul şi mijlocirea.

Sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri ne invită astăzi pe fiecare dintre noi să contemplăm frumuseţea inefabilă a sufletului preacurat al Mariei şi totodată la înţelegerea strălucirii suprafireşti a fiecărui suflet sfinţit prin harul lui Cristos. Să ne recunoaştem nimicnicia noastră şi să ne adresăm ei, Neprihănitei, rugând-o să ne dobândească de la Fiul ei iertare şi statornicie în păstrarea nevinovăţiei sufletului.

Pentru ca această sărbătoare să nu rămână pentru noi numai ca ceva exterior, ca o simplă aducere aminte de privilegiile Mariei, suntem îndemnaţi în acest timp al Adventului să ne adunăm în jurul Preacuratei pentru ca, aşa cum primii ucenici aşteptau venirea Duhului Sfânt împreună cu Maria în Cenacol, la fel să aşteptăm şi noi împreună cu Maria venirea lui Isus – Mesia.

Prin rugăciunea Mariei, speranţa şi aurora mântuirii lumii întregi, putem fi siguri că îl vom întâlni pe ¬Cristos Soarele dreptăţii care este mântuirea tuturor celor care îl caută cu o inimă curată.

Iosif Dămătăr

volum colectiv ITRC Ritul latin