Start > Ritul latin > Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

Pomenirea tuturor credincioșilor răposați

25 October 2008
1,232 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Pomenirea Tuturor Credincioșilor Răposați (Anul A)

Ne-ai făcut pentru tine Doamne și neliniștită este inima noastră până când nu se odihnește în tine!”

Scriind aceste cuvinte la începutul “Confesiunilor” sale, Sf. Augustin nu parcurgea numai experiența sa personală de convertit dar se făcea interpretul tuturor acelora care aspiră spre Dumnezeu. Într-adevăr, structura spirituală a ființei noastre este aceea care ne orientează spre infinit și ne face capabili și dornici de Dumnezeu. În acesastă zi, Biserica ne îndeamnă într-un mod cu totul deosebit, prin lecturile sfinte pe care le-am auzit, să reflectăm asupra credinței și a speranței noastre în Dumnezeu Răscumpărătorul.

În prima lectură am ascultat cum dreptul Iob, în ciuda tuturor necazurilor și a adversităților ce cad asupra lui, se încredințează cu totul voinței lui Dumnezeu. El, care primise binecuvântarea lui Dumnezeu în cele materiale, el care era unul dintre cei mai bogați care avea casa plină cu fii, fiice și servitori, acum se vede lipsit de toate bogățiile sale și de întreaga sa familie. Mai mult, până și prietenii îl părăsesc, iar el, având tot trupul plin de bube, se află scos în afara comunității și stă pe o grămadă de gunoi. Iob cel puternic devine acum Iob cel umilit, neputincios și disprețuit de toți.

Dar Iob posedă esențialul. Nu-și pierde speranța ci crede cu tărie în Dumnezeu Răscumpărătorul său, și tocmai atunci când, omenește vorbind, se pare că este lipsit de orice sprijin, plin de credință și speranță exclamă: “Știu că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua de apoi… Eu însumi îl voi vedea“. În pofida tuturor aparențelor Iob speră în bunătatea și răsplata lui Dumnezeu. Știe că Dumnezeu este fidel și că nu-l va părăsi în ziua necazului său. De fapt, Iob își exprimă încrederea totală în Dumnezeul care a condus toată experiența istorică și religioasă a poporului său, a lui Israel, are încredere în Eliberarea din Egipt, în Alianța de la muntele Sinai, în fidelitatea lui Dumnezeu față de Alianță. Iob se face astfel vocea tuturor acelora din Israel care, călăuziți de credință, sperau în binecuvântarea lui Dumnezeu și într-o viață nepieritoare.

Fiind convins de tăria credinței, Iob cere ca vorbele lui să fie scrise pe o placă de plumb cu o daltă de fier. Cere ca niciodată să nu fie date uitării marea sa suferință și încrederea sa nezdruncinată în răsplata Răscumpărătorului său. Și, într-adevăr, cuvintele lui vor rămâne pentru totdeauna. Ele vor rămâne scrise nu numai pe o placă de metal ci mai mult, în însăși inima omului, a acelui om care necontenit “caută fața Dumnezeului său” (Ps 26, 8), care aspiră după “imaginea lui Dumnezeu” ce i-a fost imprimată.

Desigur, de la noi oamenii vine întrebarea și căutarea deoarece acestea sunt caracteristice condiției noastre, însă de la Dumnezeu vine răspunsul, de la acel Dumnezeu care are pentru oameni o “iubire veșnică” și care la împlinirea timpurilor l-a trimis pe unicul său Fiu pentru ca să ne mântuiască și astfel să trăim alături de el pentru totdeauna. În, prin și cu acest Fiu unic al lui Dumnezeu, Isus Cristos, fiecare dintre noi, sub impulsul harului, își luminează propria viață.

Sfânta Evanghelie ne arată cum, după ce Isus a împlinit minunea înmulțirii pâinilor, declară cu deplină autoritate: “Eu sunt pâinea vieții, cel care vine la mine nu va mai flămânzi și cine crede în mine nu va înseta niciodată“.

Isus ne invită la el și ne cere să ne manifestăm în mod activ credința în persoana sa. El este acela care poate să ne potolească foamea și setea. De fapt, omul prin hrană și băutură vrea să aibă viață. Însă hrana și băutura naturală nu pot să i-o dea chiar dacă i-o prelungește un timp. Isus este adevărata pâine vie și primesc această pâine vie numai cei care, plini de credință, vin la el. Credința este un dar, este un har care cere angajare și dăruire. Toți cei care o primesc de la Tatăl și îl mărturisesc pe Cristos nu vor fi izgoniți afară deoarece Cristos a murit pentru ei împlinind voința Tatălui: “Ca toți cei care cred în Fiul să nu se piardă ci să aibă viață veșnică“.

Trebuie să fim convinși că dacă vrem să avem viață trebuie să ascultăm de Cristos care ne cheamă să-l urmăm, să credem în el și în cuvântul său. Și această chemare ne-o adresează în mod total: “Cine nu mă urmează rămâne în întuneric“. Urmându-l pe el, care este adevărul și viața vom fi siguri că suntem pe adevărata cale care duce la Tatăl. Fiecare dintre noi este chemat să meargă pe calea sfințeniei, iar pentru ca să putem merge pe această cale Isus ne stă alături ca model și sprijin.

De câte ori însă nu ne-am angajat pentru adevăr, dar am căutat adevărata viață în lucrurile care astăzi sunt iar mâine nu vor mai fi? De câte ori nu am ales adevărata cale, dar păcatul ne-a orbit credința și ne-a pus în fața dezamăgirii? De câte ori suferința, boala sau gândul la moarte nu ne-au lăsat gustul amar al fricii sau al neîncrederii și disperări?

Cu atât vom fi mai conștienți de chemarea noastră de creștini cu cât vom înțelege mai mult că suntem chemați să fim una în Cristos, în bucurie și în suferință. Fiind împreună cu el vom fi siguri de biruință, deoarece întreaga bogăție a lui Cristos este destinată fiecăruia dintre noi și constituie un bun al fiecăruia. Cristos ne ajută să putem trăi și noi ceea ce a trăit El pentru ca astfel să trăiască în noi. Cristos, care este modelul nostru ne cheamă să-l urmăm: prin înjosirea sa ne-a dat un exemplu de imitat; prin rugăciunea sa ne cheamă la rugăciune; prin sărăcia sa ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia și prigona. Dacă vrem să avem viața Cristos ne cere să ne apropiem de El cu toată slăbiciunea și nesiguranța noastră, cu viața și moartea noastră și să avem o încredere totală în El.

Sfânta Biserică ne îndeamnă astăzi să reflectăm mai mult asupra credinței în Cristos, care ne cheamă la o viață nepieritoare și să ne rugăm atât pentru cei dragi ai noștri care ne-au precedat în credință, cât și pentru toți răposații noștri. Credința în răsplata vieții veșnice ne dă tărie în suferință, luminează mormintele răposaților noștri și dă un răspuns la întrebările pe care fiecare dintre noi și le pune în fața morții. Moartea este legată de viață. Cine ar putea să i se sustragă sau să o nege, sau să o ignore?

Știm că nu putem trăi pentru totdeauna deoarece suntem supuși valurilor timpului, știm că nu putem trăi fără ceilalți din jurul nostru, știm că suntem creaturi limitate ce tind cu speranță spre viața cea nouă. Știm că prin Sângele preascump al lui Cristos vărsat pe lemnul crucii suntem reconciliați cu Tatăl și că, trăind această reconciliere prin harul său, avem speranța mântuirii. Regenerarea noastră prin sacrificiul răscumpărător al lui Cristos restituie imaginii lui Dumnezeu din noi splendoarea sa primară. Această splendoare rămâne ascunsă și nesigură atâta timp cât suntem pe pământ, însă va fi definitivă și deplină numai atunci când ne vom termina pelerinajul, iar drama morții va fi depășită.

Astăzi, când literatura scoate în evidență “oameni roboți” fără suflet și fără viitor, când producția cinematografică de “science fiction” ne copleșește de frică apocaliptică și pune în scenă tot mai mult somnul morții, astăzi cuvintele suferință, moarte produc o alergie deosebită.

Pentru noi creștinii, moartea nu este un sfârșit, dar este un început. Moartea este sfârșitul exilului și intrarea în veșnicia lui Dumnezeu. Desigur, moartea rămâne un eveniment dureros, însă numai un eveniment; este asemenea unei uși întunecate prin care trebuie să intrăm în locuința luminii. Pentru cel care a trăit această viață împreună cu Cristos, moartea nu este teroare și nici disperare, deoarece dincolo de pragul ei se află Salvatorul care ne așteaptă. Ferice de noi, dacă plini de speranță putem spune asemenea dreptului Iob: “Cred că răscumpărătorul meu trăiește“. Ferice de noi dacă, întăriți cu harul credinței, cu o totală încredere în Dumnezeu și în operele sale minunate exclamăm împreună cu Sfântul Paul: “Cine va rosti sentința de condamnare, de vreme ce Isus Cristos… mijlocește pentru noi? Cine va aduce învinuiri aleșilor lui Dumnezeu, de vreme ce Dumnezeu este acela care îndreptățește? Cine va putea să ne despartă de dragostea lui Cristos?”.

Dumnezeu este cu noi, Dumnezeu ne îndreptățește, Tatăl și Cristos ne iubesc: această grandioasă perspectivă conține în sine o energie irezistibilă ce ne face să trecem peste orice obstacol de orice natură: necaz, prigoană, lipsă, sabie, să trecem de orice obstacol ce ar putea sta în fața mântuirii noastre.

Toți putem fi chemați și glorificați și în fiecare dintre noi aceasta se realizează datorită bunătății gratuite a lui Dumnezeu. Dăruindu-ni-l pe Fiul său ca sacrificiu de răscumpărare, Dumnezeu Tatăl ne-a dat măsura bunătății și a generozității sale: o măsură fără limite. Ne-a dăruit tot ceea ce avem nevoie pentru a ne putea apropia tot mai mult de Cristos, care supunându-se voinței divine ne-a reconciliat cu Tatăl și mijlocește pentru noi, pentru ca nici măcar unul să nu se piardă.

Într-adevăr, numai în misterul Cuvântului Întrupat, misterul omului își găsește adevărata lumină (GS 21). În 1979 Sf. Părinte, vorbind, connaționalilor săi în Piața Victoria din Varșovia, despre rolul de neînlocuit al lui Cristos în viața fiecărui om spunea: “Isus Cristos este cheia înțelegerii celei mai mari și mai fundamentale realități care este omul. Omul nu poate fi înțeles fără Cristos. Nu poate să înțeleagă nici cine este, nici care este adevărata sa demnitate, vocația sa, destinul său final. Nu poate să înțeleagă toate acestea fără Cristos..”.

Ce atitudine trebuie să luăm în fața iubirii nemărginite a lui Dumnezeu care ne-a iubit atât de mult încât l-a dat pe propriul său Fiu ca jertfă de răscumpărare pentru noi, dacă nu de recunoștință și de credință? Mare este misterul acestei iubiri! Cu cât îl vom pătrunde mai mult cu atât vom descoperi că numai în Cristos ni se luminează adevărata vocație și demnitate.

Să cerem de la Dumnezeu darul tăriei în credință pentru ca, după cum spune Sf. Paul să putem duce lupta cea bună și astfel să putem lua parte la ospățul pascal al lui Cristos, care s-a jertfit pentru noi și a înviat cu strălucire.

Mihai Roca

Ritul latin