Predici

Un scriitor francez afirmă că există o singură tristeţe în lume, aceea de a nu fi sfânt. Dacă acest lucru este adevărat putem spune că sărbătoarea de astăzi are rolul de a alunga această tristeţe. Tristeţea devine bucurie, încredere în iubirea binevoitoare a Tatălui, îndemn generos de fidelitate faţă de Isus Cristos pentru ca să împlinim şi noi asemenea sfinţilor voinţa lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră. În realitate aceasta este sfinţenia: a permite lui Dumnezeu să ducă la îndeplinire în noi planul său. Solemnitatea tuturor sfinţilor este sărbătoarea comuniunii tuturor sfinţilor, este sărbătoarea unei sfinţenii celebrată în toată Biserica.

Această sărbătoare îşi are originea în practica Bisericii din Antiohia, care din primele veacuri sărbătorea în prima duminică după solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt, cu un fast deosebit pe toţi martirii creştinătăţii, ştiuţi şi neştiuţi. Astăzi biserica aduce un omagiu solemn celor care urmând chemarea lui Dumnezeu au împlinit cuvântul lui Cristos: “Fiţi desăvârşiţi, precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc” (Mt 5,48). Sărbătoarea de astăzi este o fericită contemplare a cetăţii cerului din partea bisercii peregrine. Este o bucurie de familie pentru că Ierusalimul ceresc şi pământesc alcătuiesc o singură comunitate: comunitatea lui Isus Cristos.

Sfântul apostol Ioan în prima lectură ne vorbeşte despre Ierusalimul ceresc. El ne descrie marea viziune pe care a avut-o: “Am văzut deci un înger care se înălţa din orient şi avea sigiliul Dumnezeului cel viu. El a strigat cu voce tare la cei patru îngeri care aveau puterea să distrugă pământul şi marea: Nu dăunaţi pământului, nici mării şi nici arborilor până nu vom însemna cu pecetea frunţile slujitorilor Dumnezeului nostru”.

După descrierea acestea viziuni Sf. Ioan ne vorbeşte despre numărul celor însemnaţi cu sigiliu. Sigiliul exprimă apartenenţa specială la Dumnezeul lui Israel, alcătuit din numeroşi membrii ai celor 12 triburi. Aceştia sunt o parte a poporului lui Dumnezeu care participă la victoria şi la regalitatea lui Isus Cristos. Participarea la victoria şi la regalitatea lui Isus Cristos este scoasă în evidenţă de mulţimea de oameni îmbrăcată cu veşminte albe şi ramuri de palmier în mână adunată în faţa tronului unde stătea mielul. Mântuirea este semnalată de veşmintele albe- culoare care în Apocalips indică victoria lui Cristos asupra morţii. Hainele albe scot în evidenţă că cei care le poartă vin din marea strâmtorare unde “şi-au spălat hainele în sângele mielului făcându-le albe“. Sângele – reprezintă eficacitatea morţii lui Isus şi fiecare creştin este chemat să-l imite pe Cristos atât prin cuvinte cât şi prin fapte.

Ce concluzie putem trage din această lectură? Scopul nostru pe acest pământ este de a tinde spre mântuire, de a căuta mereu să ne pregătim pentru a deveni sfinţi asemenea lui Dumnezeu: “Fiţi sfinţi, precum Eu , Dumnezeul vostru sunt sfânt” (Lev 19,6). Dar pentru a ne putea pregăti aşa cum se cuvine, pentru a participă la sfinţenia la care Dumnezeu ne cheamă, trebuie mai întâi să ne purificăm inimile de tot ceea ce este rău. Pornind din inimă această schimbare se va observa şi în comportamentul nostru. Astfel vom putea lua parte din plin la răsplata pe care Dumnezeu o va da celor drepţi şi curaţi cu inima.

Evanghelia de astăzi, luată din Evanghelia Sf. Matei ne descrie această răsplată pe care Dumnezeu o va da celor drepţi, prin cele opt fericiri adresate de Isus Cristos mulţimii. Pentru a înţelege discursul Fericirilor, trebuie mai întâi de toate să-l încadrăm în problematica mai amplă, “a Discursului de pe munte“, din care face parte fragmentul nostru. Pentru unii, cererile discursului de pe munte şi promisiunile fericirilor, sunt nepracticabile în viaţă; pentru alţii discursul de pe munte este un proiect de viaţă creştină.

Fericirile ne vorbesc despre proclamarea autoritară şi definitivă a voinţei lui Dumnezeu făcută de Isus, ca o consecinţă directă a vestirii Împărăţiei cerurilor. Fiecare fericire conţine o promisiune “vor fi mângâiaţi“, “îl vor vedea pe Dumnezeu”, “ei vor avea milă”, “vor primi în ceruri răsplata“. Ceea ce dă sens fericirilor este faptul că Dumnezeu vine în viaţa noastră pentru a se manifesta ca Tată al nostru dăruindu-ne fericirea prin comuniunea cu El. În Isus Cristos fericirile devin vizibile şi ne este făcut cunoscută bunătatea şi fidelitatea Tatălui.

Aceste fericiri, pe care Isus Cristos le proclamă, sunt o răsplată pentru cei care se unesc prin cuvânt şi prin fapte cu voinţa lui Dumnezeu. Prin aceste fericiri Isus Cristos vrea ca omul să-şi ridice mintea către cel care la creat, pentru a putea vedea iubirea lui Dumnezeu revelată. Omul este chemat să se pregătescă pe acest pământ în aşa fel încât, în viaţa de dincolo, să se bucure împreună cu sfinţii de promisiunile făcute de Isus Cristos.

În zilele de astăzi ni se pare că este greu a căuta să fim cât mai plăcuţi în faţa Domnului. Ba mai mult unii oameni afirmă că ceea ce Isus Cristos a predicat şi a învăţat era numai pentru cei din timpul lui şi că aceste învăţături nu se mai potrivesc timpului în care trăim. Oare este aşa? Nicidecum iubiţi credincioşi! Cei care gândesc astfel nu mai au credinţă, nu speră în promisiunile făcute de Isus Cristos. Pentru a nu ne lăsa purtaţi de valurile timpului, în care ne aflăm şi astfel să cădem în descurajare şi în neîncredere faţă de cuvintele lui Isus Cristos, avem nevoie de speranţă. Această speranţă se naşte din experienţa actuală a iubirii lui Dumnezeu şi se traduce concret în drumul de purificare şi sfinţire, în iubire pentru Dumnezeu şi pentru aproapele.

De aceea, Sf. Apostol Ioan în cea de-a doua lectură ne îndeamnă la speranţă. Pentru Sfântul Ioan viaţa creştină se bazează pe speranţă. Cele trei versete ale celei de-a doua lecturi, luate din prima scrisoare a Sfântului Apostol Ioan, definesc conţinutul speranţei creştine. Apostolul Ioan insistă asupra efectelor iubirii revelate de Dumnezeu şi asupra condiţiei pe care dragostea divină a creat-o în om. Pentru Ioan legătura divină dintre Tatăl ceresc şi fii săi este o realitate prezentă deja. Această legătură divină nu este rodul meritelor noastre, dar este rodul măreţiei unei iubirii divine care ne-a chemat pe noi, creaturi fragile, păcătoase şi muritoare, să intrăm în propria sa viaţă divină, să devenim moştenitori împreună cu Fiul său.

Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, prin lecturile propuse la Sfânta Liturghie, ne expune învăţătura Biserici lui Cristos despre sfinţenie. Ea nu constă în fapte extraordinare, impresionante, dar în realizarea practică a principiilor cuprinse în predica de pe munte. Sfinţenia este nota proprie a lui Dumnezeu pentru că ne indică transcendenţa sa şi în acelaşi timp ne revelează planul lui Dumnezeu de a se comunica omului, de a-l chema să participe la viaţa sa, de a stabili cu el o prietenie. Astăzi, celebrând solemnitatea Tuturor Sfinţilor, Biserica ne invită la două atitudini personale: de a redescoperi originea sfinţeniei care este Dumnezeu şi de a contempla viaţa sfinţilor şi a sfintelor care au ştiut să-l urmeze pe Dumnezeu. Ne întrebăm cine sunt sfinţii? Sunt mulţimea celor care au crezut în Dumnezeu, care l-au iubit şi în acelaşi timp i-au iubit şi pe fraţii lor. Sunt toţi cei care au participat direct la marea aşteptare a Împărăţiei şi s-au dăruit pentru a înfăptui puţină pace, fraternitate şi dreptate pe acest pământ. Pentru a deveni sfinţi nu trebuie să ne schimbăm viaţa în sensul de a schimba circumstanţele existenţei noastre, ambientul în care ea se desfăşoară. Sfinţenia constă în a ne schimba pe noi înşine. Din rândul sfinţilor cinstiţi de Biserică fac parte mulţimi nenumărate de oameni, care fără să-l cunoască pe Cristos, şi-au trăit viaţa în dreptate şi iubire, ascultând mereu de glasul conştiinţei. În afară de aceşti sfinţi cunoscuţi de Biserică, mai sunt şi sfinţi necunoscuţi nouă care în tăcere şi resemnare şi-au împlinit datoriile zilnice şi au purtat crucea suferinţelor, fără a atrage atenţia altora, suportând uneori nedreptăţi amare, ironii umilitoare. Toţi aceşti sfinţi necunoscuţi nouă împodobesc firmamentul împărăţiei cereşti asemenea stelelor necunoscute nouă, dar ştiute şi iubite de Creatorul lor.

De aceea, nu trebuie să ignorăm sfinţenia de ieri, sfinţenia unui trecut pentru că aceasta constituie un patrimoniu preţios de opere şi de fidelitate faţă de Evanghelie, pe de altă parte, Biserica peregrină care acum celebrează, se simte unită cu toţi credincioşii săi care participă la gloria lui Dumnezeu. Mişcaţi de exemplul sfinţilor să căutăm şi noi ca prin faptele şi viaţa noastră de zi cu zi să-i urmăm printr-o trăire cât mai fidelă a Evangheliei.

Ludovic Butnăraşu

volum colectiv ITRC Ritul latin