Predici

“Un mare semn a apărut în cer: o femeie, înveşmântată cu soarele, având luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele“(Ap 12,1)

A spune aceste cuvinte în faţa lumii zilelor noastre înseamnă a încerca să trezeşti curiozitatea pentru foarte mulţi ignoranţi care sunt dornici de lucruri spectaculare. Unii poate te vor întreba: ce vrei să spui cu aceasta? sau s-ar putea să nu aibă timp să te asculte fiindcă după cum se vede nu vorbeşti despre politică, despre afaceri sau alte probleme care îi preocupă.

Nu este uşor astăzi să vorbeşti despre adevăruri de credinţă unei lumi marcată de amprenta ateismului sau prinsă în mreaja materialismului. Alteori trebuie să te foloseşti de expresii foarte fine pentru a nu deranja urechile celor care cred că au pus mâna pe tainele lui Dumnezeu sau pur şi simplu îl ignoră.

Însă astăzi, Biserica întreagă, poporul lui Dumnezeu, este chemată să o cinstească în chip deosebit pe Preacurata Fecioară Maria în misterul înălţării sale cu trupul şi sufletul la cer. Această sărbătoare pe care o celebrăm astăzi nu este o invenţie a teologilor zilelor noastre. Nu numai cei care se străduiesc să-l cunoască mai profund pe Dumnezeu şi misterele sale prin studierea atentă şi minuţioasă a “datului credinţei”, ne-au spus că trebuie să o cinstim pe Sfânta Fecioară în misterul Înălţării sale la cer. Dar Biserica, încă din primele veacuri, în înţelepciunea ei divină, a ştiut să se îndrepte spre Sfânta Fecioară care este alături de Fiul ei pentru a mijloci pentru noi fiii ei de pe pământ aflaţi în nevoi.

Magisteriul Bisericii, format de Papa împreună cu episcopii, la 1 noiembrie 1950, prin Constituţia Apostolică “Munificentissimus Deus” a declarat ca dogmă de credinţă Înălţarea Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer. Prin acest document Biserica declară că: “Neprihănita Născătoare de Dumnezeu veşnic Fecioară Maria, sfârşind cursul vieţii pământeşti, a fost înălţată cu trupul şi sufletul în gloria cerească” (DS 3903). Această învăţătură a Bisericii se bazează pe scrierile sacre şi pe argumentele şi consideraţiile teologilor. Acestea ne-o arată pe Mama lui Dumnezeu foarte strâns unită cu Fiul ei şi de aceea părtaşă pentru totdeauna la soarta lui. În felul acesta apare imposibil ca aceea care l-a conceput, l-a născut, l-a crescut şi l-a strâns la piept pe Cristos, să fie separată de acesta, după viaţa pământească, chiar dacă nu cu sufletul, dar cu trupul.

Însă pentru creştinul de astăzi, pentru noi cei prezenţi aici ce înseamnă Înălţarea la cer a Preacuratei Fecioare? Este oare pentru noi o credinţă strămoşească: aşa au crezut părinţii noştri, aşa credem şi noi? Este oare o practică populară când lumea se îmbracă frumos şi vine la biserică? Ne întrebăm deci: cum a ajuns Sf. Fecioară alături de Fiul ei în cer? Ce înseamnă pentru noi Înălţarea Preasfintei Fecioare Maria cu trupul şi sufletul la cer?

Tradiţia spune că atâta timp cât apostolii au rămas la Ierusalim Sf. Fecioară a stat cu ei pentru a-i încuraja şi susţine în diferitele încercări la care erau supuşi. După plecarea acestora din Ierusalim, Sf. Fecioară l-a urmat pe apostolul Ioan la Efes, unde a stat mai mulţi ani. În primăvara anului 49, Maria, care împlinea 72 de ani, a dorit să revadă locurile sfinte ale vieţii, pătimirii şi morţii lui Isus, şi astfel s-a întors la Ierusalim împreună cu ucenicul pe care îl iubea Isus.

Datorită planului minunat al Providenţei, în acelaşi timp au sosit din diverse locuri şi alţi apostoli. Aceştia, adunaţi în jurul Mamei lui Dumnezeu, deja în vârstă şi aproape de moarte, au asistat la trecerea ei din această viaţă. Atunci o lumină candidă şi clară, asemenea aceleia care l-a înconjurat pe Cristos pe Tabor în timpul schimbării sale la faţă, a strălucit pe faţa ei, şi această lumină i-a învăluit pe apostolii prezenţi, care în momentul morţii, după cum spune Sfântul Ioan Damascenul, au auzit un concert de îngeri venit să întâlnească, să salute şi să celebreze intrarea Stăpânei lor în gloria cerului. În ziua următoare, după obiceiul evreilor, trupul Fecioarei a fost înfăşurat într-un giulgiu, au turnat peste el ulei preţios şi l-au pus într-un mormânt.

După trei zile a sosit şi Toma: singurul Toma care pentru a crede vrea să vadă, pentru a se convinge vrea să pună mâna. Este inutil să încerce a-l convinge: vrea cu orice preţ să vadă. S-au dus deci toţi la mormânt, dar acesta era gol. Îngerii purtaseră deja în cer trupul imaculat şi preasfânt al Fecioarei.

Duns Scotus, un mare teolog şi filosof al Evului Mediu, exprimă cu multă simplitate şi eficacitate argumentul său cu privire al Înălţarea la cer a Preacuratei Fecioare Maria. El spune aşa: “Decuit …, potuit…, ergo fecit”. (adică s-a cuvenit, a putut, deci a făcut-o).

Decuit: adică s-a cuvenit – spune Sf. Ioan Damascenul – ca aceea care în naştere şi-a păstrat neatinsă virginitatea, după moarte să-şi păstreze trupul neatins de corupere. S-a cuvenit ca aceea care l-a contemplat pe Fiul ei în timpul agoniei pe cruce şi mort l-a strâns la piept, să continue, după moarte, să-l contemple la dreapta Tatălui. S-a cuvenit ca mireasa “quam Pater desponsaverat” (pe care Tatăl a ales-o) să locuiască împreună cu el în “lăcaşurile cereşti“. Este o convenienţă pe care o cere dreptatea şi care se impune cu necesitate.

Sf. Belarmin de Siena afirmă că Maria nu poate fi decât acolo unde este Cristos şi dacă Cristos este în cer, la dreapta Tatălui, şi ea trebuie să fie “acolo sus”.

Maria este contraimaginea Evei, dar nu ar fi pe deplin dacă nu ar fi glorificată. Cu ce ar fi bucurat-o scutirea de păcatul originar şi plinătatea harului dacă apoi ar fi trebuit să se supună legii coruperii şi să devină ca toţi fii Evei şi ea însăşi, praf şi cenuşă? Maria, asociată Fiului în acelaşi plan veşnic al lui Dumnezeu şi în opera providenţială a mântuirii, este unită cu el şi părtaşă la aceleaşi privilegii: ea este imaculată în concepere, fecioară şi neatinsă în maternitate, plină de har şi corăscumpărătoare a neamului omenesc.

Dacă Cristos a triumfat asupra păcatului prin moarte, asupra morţii prin înviere, şi glorios şi triumfal s-a înălţat la cer, Ea se cuvine să stea alături de Fiul ei ca regină a universului, nu numai cu sufletul, aşteptând integrarea trupului la sfârşitul timpurilor, dar şi cu trupul său.

Potuit – Cristos a triumfat asupra păcatului şi a morţii prin virtutea proprie. Creştinul învinge păcatul prin botez, dar triumful său asupra morţii, garantat de Cel care este viaţa şi învierea, rămâne pentru sfârşitul timpurilor. În această aşteptare el se odihneşte la umbra crucii în mormânt. Datorită legilor naturii trupul său se descompune şi se reduce la un pumn de ţărână.

Dumnezeu care a prezervat-o pe Sf. Fecioară de păcatul originar printr-o mântuire anticipată, putea s-o scutească şi de coruperea mormântului şi fără să mai aştepte sfârşitul timpurilor să o recheme la viaţă. A fost o înviere anticipată şi o glorificare înainte de cea vestită la sfârşitul veacurilor perfect convenientă pentru Cel care a înviat pe fiica lui Iair, care a oprit cortegiul mortuar şi a înviat pe Fiul văduvei din Naim, care l-a chemat din mormânt pe prietenul său Lazăr deja în stare de putrezire. Putea s-o facă şi a făcut-o şi de data aceasta.

Ergo fecit, deci a făcut-o. Aşa ne învaţă Papa Pius al XII-lea prin cuvintele cu care defineşte că: “Neprihănita Născătoare de Dumnezeu, veşnic Fecioară Maria, sfârşind cursul vieţii pământeşti, a fost înălţată cu trupul şi sufletul în gloria cerească”.

Desigur, definiţia dogmatică nu vorbeşte despre moartea Mariei şi nici despre învierea ei. În felul acesta teologii au posibilitatea să aprofundeze orice “dat” al istoriei şi orice fragment de posibilitate. Noi însă nu ne oprim acum la acest aspect şi concludem împreună cu Sf. Modest, episcop de Ierusalim: “Cum, Fericita Mamă a lui Cristos, Mântuitorul şi Dumnezeul nostru, dăruitor de viaţă şi imortalitate, a fost scoasă de el însuşi din mormânt, înălţată la cer şi vivificată într-o incorporeitate incoruptibilă şi veşnică, numai el singur poate şti”.

Definiţia dogmatică este ca un fruct care se maturizează de-a lungul secolelor şi este cules la timpul oportun. Aceasta este tema sărbătorii pe care o celebrăm astăzi.

“Un mare semn a apărut în cer: o femeie înveşmântată cu soarele, având luna sub picioare şi purtând pe cap o coroană de douăsprezece stele” (Ap 12,1). Exegeţii nu ezită să-i atribuie această imagine Sfintei Fecioare. Maria este un “semn“. Este un semn al împlinirii profeţiei despre Mântuitorul. Ea este pentru Elisabeta un semn al bucuriei. Chiar pentru Ioan Botezătorul este un semn care îl face să tresalte de bucurie în sânul mamei sale. Este un semn al milostivirii dumnezeieşti, un semn al trimiterii Duhului Sfânt. Maria purta în sânul ei pe Fiul lui Dumnezeu, pe cel care după învierea din morţi şi înălţarea sa la cer îl va trimite pe Duhul Sfânt, Duh care acum în mod anticipat este revărsat asupra Elisabetei şi de aceea ea dă mărturie despre “Domnul” şi o proclamă pe Maria Mamă a lui Dumnezeu. Elisabeta, în aceste momente, cuprinsă de uimire, nu face altceva decât să rostească o binecuvântare: “Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul trupului tău” la care Maria răspunde cu imnul Magnificat.

În Maria se împlineşte întreaga operă a mântuirii neamului omenesc. În ea se împlinesc timpurile, Cuvântul se face carne, şi tot ea este desăvârşirea întregii istorii a neamului omenesc. Ea este cea dintâi care beneficiază plenar de roadele pătimirii, morţii, învierii şi trimiterii Duhului Sfânt de către Fiul ei Isus Cristos. Ba chiar, ea se bucură anticipat, adică în ea mântuirea s-a realizat chiar de la conceperea ei în vederea meritelor lui Isus Cristos pe care avea să-l nască. Ea şade la dreapta Fiului ei în ceruri şi spre ea suntem îndemnaţi de Biserică să ne îndreptăm privirile aşa cum ne-am rugat la începutul Sf. Liturghii: “Dumnezeule atotputernic şi veşnic care a-i înălţat-o cu trupul şi sufletul în gloria cerească pe Neprihănita Fecioară Maria, Mama lui Cristos Fiul tău, fă ca noi, trăind în această lume, să ne îndreptăm mereu privirea spre bunurile veşnice pentru a împărtăşi gloria ei”.

Interpretând prima lectură a liturgiei de astăzi în lumina Sf. Evanghelii, vom înţelege că Maria este “figura” Bisericii, este imaginea perfectă spre care tinde Biserica. Acest popor al lui Dumnezeu care este Biserica, asemenea “femeii” din Cartea Apocalipsului Sf. Ioan, care fuge în pustiu, locul încercărilor şi al ispitirii, trăieşte în istoria umană momentele ei de încercare şi ispită. Viaţa Bisericii este un drum prin deşert, dar Dumnezeu nu va abandona niciodată Biserica sa care priveşte la Domnul ei şi la victoria înfăptuită de dânsul. Liturgia de astăzi, preluând învăţătura Sf. Părinţi ai Bisericii, vede în “femeia înveşmântată cu soarele”, care este însuşi Dumnezeu, imaginea Mariei, Mama lui Isus. Iar Maria, aşa cum am spus este “figura” Bisericii.

Apostolul Paul în cea de-a doua lectură vrea să pună în lumină siguranţa credinţei creştine şi de aceea aşează în centrul fragmentului pe care la-am ascultat însăşi învierea lui Cristos. El învinge orice forţă a celui rău şi restaurează raportul omului cu Dumnezeu. El devine principiul vieţii pentru toţi cei care cred în el. El este Domn şi lui i se vor supune toate pentru ca la sfârşit el să consemneze împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl.

Această a doua lectură ne arată de fapt credinţa şi viaţa Bisericii primare. Cristos cel înviat devine pentru apostoli şi pentru primii creştini normă de credinţă şi de viaţă.

Sfânta Fecioară, Ea care a pronunţat cel dintâi “Da” şi care continuă să-l pronunţe veşnic este pentru noi “semn” şi “model” ca la rândul nostru să răspundem “da” chemării lui Dumnezeu. Ea care în umilinţă şi tăcere, în ascultare şi supunere, în credinţă şi adoraţie nu a încetat să spună “Da” lui Dumnezeu, iată că acum este plină de strălucire în glorie alături de Fiul ei. Ea este pentru noi un “semn”, un semn de speranţă şi încredere, un semn de curaj şi bucurie, un semn al gloriei spre care tindem prin credinţă.

Condiţia fiinţei noastre umane de fii ai Evei ne face să suferim încă. Duritatea vieţii timpului nostru, necazurile şi încercările cotidiene ne apasă umerii şi într-o zi ne vor duce în mormânt, dar dacă vom şti să ne îndreptăm privirea spre Aceea care este în ceruri plină de glorie, alături de Fiul ei, şi care este mama noastră, nu ne vom pierde niciodată curajul. Dacă vom privi mereu cu ochii credinţei la Cristos cel înviat şi la Mama noastră înălţată de el cu trupul şi sufletul în gloria cerească vom reuşi să învingem în lupta vieţii.

Să-l rugăm deci pe Bunul Dumnezeu să ne lumineze ochii minţii ca să putem descoperi mai bine planul său în viaţa noastră, să ne întărească voinţa ca să fim capabili, asemenea Mariei, să răspundem totdeauna “da” chemării sale, să ne mărească credinţa ca acum să ne îndreptăm privirea spre mama noastră cerească.

Sf. Fecioară, înălţată cu trupul şi sufletul la ceruri, tu eşti mama noastră, de aceea te rugăm să mijloceşti la Fiul tău Isus pentru noi ca el să ne învrednicească după această viaţă pământească să fim şi noi alături de tine ca să contemplăm măreţia lui.

Adrian Florian

volum colectiv ITRC Ritul latin