Predici

Întreaga Biserică Catolică celebrează astăzi memoria celor doi piloni ai creştinătăţii, sfinţii Petru şi Paul, care în anul 68, la Roma, sub împăratul Nero şi în timpul marii persecuţii a creştinilor trec la cele veşnice ca martiri, nu înainte însă de a-şi fi dus până la capăt misiunea pe care le-a încredinţat-o Cristos.

Dincolo de această reevocare a morţii lor să încercăm să reconsiderăm câteva momente din viaţa acestora prin care îi recunoaştem ca apostoli, ca trimişi ai lui Dumnezeu, ca cei pe care se clădeşte întreaga Biserică cu Magisteriul şi învăţătura sa.

Atât Sf. Petru cât şi Sf. Paul, datorită tezaurului pe care l-au primit în mod cu totul gratuit din imensa generozitate a lui Dumnezeu, devin o forţă de neegalat a creştinătăţii. Sunt doi oameni capabili de a depăşi barierele mândriei, a autosuficienţei, capabili să se recunoască în mod spontan păcătoşi: “Doamne, îndepărtează-te de la mine, căci om păcătos sunt eu“, exclamă Petru plin de umilinţă, recunoscându-şi nimicnicia, iar Paul, care persecuta peste măsură Biserica lui Cristos afirmă: “Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli şi nu sunt vrednic să fiu numit Apostol”.

Cristos îl alege pe Petru, încredinţându-i o misiune deosebită. Era pescar, trăia din munca mâinilor sale şi din norocul mrejelor, renunţă la puţinul pe care-l are şi-l urmează pe Isus. Se desprinde de tot ce ar putea să-i dăuneze în drumul său spre Cristos, este foarte conştient de faptul că acela care dă totul nu poate să-şi rezerve nimic din tot ceea ce este material, trecător, din tot ce i-ar putea oferi această lume. Cristos, însă, nu rămâne niciodată dator unor astfel de oameni, şi îi face părtaşi al unui dar divin “ce ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit” (1 Cor 2,9). Este darul înţelepciunii divine, înţelepciune pe care atât Petru cât şi Paul o proclamă şi “pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac nu au cunoscut-o, căci dacă ar fi cunoscut-o nu l-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (1 Cor 2,7-8).

Bogăţia de haruri îl transformă treptat pe Petru într-un adevărat Apostol încrezător în forţa divină a Mântuitorului, devenind astfel mai generos, mai fidel şi mai umil.

Totuşi, în ciuda acestor calităţi deosebite, puterea celui rău reuşeşte să clatine această “piatră“. Petru îl reneagă pe Învăţătorul său. Însă, înainte de acest act de laşitate, Cristos care cunoştea foarte bine condiţia umană, recomandase ucenicilor săi două mijloace prin care puteau să evite păcatul: “Vegheaţi, şi rugaţi-vă… !” (Mc 14,38). Sunt cuvintele lui Isus Cristos care, El însuşi practică ceea ce recomandă. Dar Petru în Grădina Măslinilor nici nu veghează şi nici nu se roagă. Deşi declarase că-şi va vărsa şi sângele pentru Isus, acum nu este în stare să-şi jertfească nici măcar o oră de somn. Păcatul lui Petru, ca de altfel desele păcate ale fiecăruia dintre noi, sunt rezultatul imprudenţei, al neevitării ocaziilor de păcat. Iată unde duce indiferenţa şi pasivitatea, neascultarea şi necredinţa faţa de Cuvântul lui Isus: la un dezastru spiritual, un dezechilibru moral, la o ruptură dintre Dumnezeu şi om.

Să nu uităm, însă, că cel care-l renegase pe Cristos într-un mod atât de meschin în faţa a două servitoare, fusese înzestrat cu patru mari demnităţi: Cristos îl face Apostol odată cu fratele său Andrei, invitându-i: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni!” (Mc 1,16-17). Cristos îl favorizează în mod special: făcându-l să umble pe ape (cfr. Mt I, 29); vindecându-i soacra de friguri (cfr.Lc 4,38-39); ajutându-l într-un mod miraculos la pescuit (cfr.Lc 5,40; În 21,11); luându-l cu sine pe Muntele Tabor (cf. Mc 9,2). Cristos îl hirotoneşte Preot la Cina de Taină, iar la numai câteva ore de la ordinaţiunea sa, Petru cade ca un laş. Cristos îl face Pontif suprem, vicar al său, prin cuvintele: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea!” (Mt 16,18).

Este dureros când acest Petru afirmă că nu-l cunoaşte pe “omul” despre care el însuşi, la Cezareea lui Filip, a mărturisit – aşa cum am auzit în Evanghelia de astăzi – “Tu eşti Cristos Fiul lui Dumnezeu Cel Viu”, fapt pentru care Cristos îl felicită: “Fericit eşti Simon, fiul Ioan căci nu carnea şi sângele, ţi-au descoperit acestea, ci Tatăl Meu care este în ceruri!” (Mt 16,16-17).

La subsolul unui tablou ce-l reprezintă pe Sf. Petru în postura omului, care cu lacrimile credinţei, îşi şterge păcatul propriu, stă scris: “Petru a păcătuit o singură dată, şi a plâns toată viaţa, tu păcătuieşti tot timpul şi nu plângi niciodată“. Petru şi-a plâns mult păcatul, ca de altfel şi marii sfinţi ai Bisericii, vărsându-şi multe lacrimi de căinţă. Asemenea lor, Biserica ne cheamă în această zi, pe fiecare dintre noi să ne recunoaştem păcatele, să le regretăm profund şi să le îndepărtăm total din viaţa noastră. Aşadar, tripla renegare a lui Petru este reparată cu o triplă mărturie de iubire, iar mai importantă decât mărturia cuvântului, a fost mărturia slujirii sale apostolice, a suferinţelor şi a persecuţiilor şi, în cele din urmă, mărturia morţii sale. Isus l-a iertat pe Petru din toată inima şi l-a ridicat la cea mai înaltă demnitate. El s-a rugat pentru credinţa lui Petru şi pentru ca el să-i întărească în credinţă pe fraţii săi. Datorită rugăciunii lui Isus, Petru trăieşte şi astăzi; el trăieşte în persoana papilor care moştenesc şi prelungesc puterea lui până la sfârşitul lumii.

Alături de această putere a lui Petru străluceşte prin învăţătura şi exemplul său cel de-al doilea pilon al creştinătăţii: Apostolul neamurilor – Sf. Paul.

Înainte de a fi un mare misionar şi evanghelizator al popoarelor păgâne, fusese un persecutor de temut al creştinilor, un apărător fanatic al religiei iudaice, al Legii lui Moise. Din proprie iniţiativă, ne spune Sf. Paul, nu ar fi părăsit niciodată această cale. Galopa dur şi foarte decis pe drumurile prigonirii, dar tot la fel de dur şi de decis, Dumnezeu i se opune în cale. Cu o lumină orbitoare şi cu un tunet puternic îi pune în faţă “pomul oprit”. Cu adevărat, această arătare i-a orbit ochii trupului, iar în adâncul sufletului său i s-au deschis ochii. A pornit să prigonească şi a ajuns prigonit, a voit să învingă şi a ajuns un învins. El crede că nu există o înfrângere mai fericită ca aceasta, lucru care-l face să înţeleagă că a trăi înseamnă Cristos şi a muri este un câştig.

În urma contactului cu Cristos, barierele orgoliului cad, iar cel care poseda întreaga cultură a timpului său se umileşte îndreptându-se spre Ierusalim, dar nu pentru a prigoni, ci de această dată pentru a primi îndrumări şi ordine de la Petru, pescarul lipsit de ştiinţă de carte, de cultură, dar în care el vede piatra de temelie a Bisericii.

Suntem invitaţi de Cristos să fim aşa cum a fost Paul: “totul pentru toţi“; să înţelegem că a muri pentru Cristos este un câştig, un câştig a cărui valoare mintea noastră greu o poate înţelege în vâltoarea preocupărilor zilnice. Cristos însuşi ne ajută să depăşim această greutate prin bogăţia de haruri ce se revarsă continuu din rănile sale sfinte.

Iată două modele strălucite pe care cu toţii trebuie să le avem mereu prezente în faţa ochilor, dar mai ales cei tineri care, mai mult decât alţii sunt sfâşiaţi în inima lor – pe de o parte de glasul conştiinţei lor creştine, iar pe de altă parte de glasul mentalităţii lumii acesteia.

Te rugăm, Doamne, împreună cu Biserica întreagă, “ca prin mijlocirea sfinţilor Apostoli Petru şi Paul să ne faci să înţelegem că adevărata viaţă este viaţa în Cristos, iar a muri pentru Cristos este cel mai mare câştig”.

Marcelin Rotaru

volum colectiv ITRC Ritul latin