Predici

Conciliul Vatican II, referindu-se la cultul sfinţilor, în constituţia dogmatică “Lumen Gentium” afirmă: “Sfinţii primiţi în patrie şi stând înaintea Domnului, nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl prin Cristos, cu Cristos şi în Cristos… Ei slujesc Domnului în toate şi împlinesc în trupul lor cele ce lipsesc Patimii lui Cristos pentru Trupul lui, care este Biserica” (LG 49).

Dacă pentru toţi sfinţii Bisericii valorează aceste cuvinte, ele par să se adapteze într-un mod perfect Sfântului Anton de Padova, pe care îl sărbătorim astăzi. Viaţa sa s-a consumat în muncă şi suferinţă pentru binele fraţilor; poporul însuşi, încă din timpul vieţii sale pământeşti l-a “glorificat” numindu-l “sfântul“.

În zilele noastre mulţi îl invocă şi îi imploră beneficii reţinând aproape infailibil mijlocirea aceluia care pe pământ a practicat şi a predicat Evanghelia. Astăzi în multe biserici, aşa cum o facem şi noi, creştini de orice vârstă, copii, tineri, bătrâni celebrează memoria aceluia care a răspuns cu atâta dăruire harurilor lui Dumnezeu. Astăzi li se povesteşte copiilor cum Sfântul, pe când era ca şi ei, pusese pe fugă diavolul care vroia să-i facă rău, făcând numai semnul sfintei cruci pe marmura treptei altarului, semn care rămâne ca şi sculptat.

De asemenea celor mari le sunt citate înseşi cuvintele sfântului care dezvăluie secretul sfinţenie lui, dar care în acelaşi timp sunt un îndemn la o viaţă într-adevăr creştină: “Dumnezeu - spune sfântul Anton – s-a făcut copilaş pentru noi. Sunt multe temeiuri de a-l numi pe Cristos copilaş, din care nu vom reţine decât unul. Aţi făcut vreun rău unui copil, l-aţi lovit. Dar îi dăruiţi o floare, un trandafir, un lucru care-i place deîndată uită răul pe care i l-aţi făcut, îi trece supărarea şi vă sare în braţe. La fel este Cristos, L-aţi jignit prin greşelile voastre, dar îi dăruiţi trandafirul căinţei împreună cu lacrimile voastre (lacrimile sunt sângele sufletului), atunci uită de jignire, aleargă, vă ia în braţe şi vă sărută”. (Predică de Crăciun)

Iată secretul! Iubirea faţă de Isus sub chip de prunc! Anton l-a ţinut cu adevărat în braţe pe Copilul Dumnezeu şi l-a strâns la pieptul său; i-a vorbit cu o iubire şi cu o candoare gingaşă, iubire şi candoare răsplătite din plin de către Isus. Calea aceasta de mântuire, iubită de sfântul Anton “Calea Copilăriei” nu înseamnă candoare neştiutoare: presupune dăruire sinceră de iubire, deci, mai curând sau mai târziu presupune Calvarul. Pentru a-i vorbi Copilului-Isus şi a primi răspuns plin de iubire nu există altă cale. Sf. Anton n-a strâns în braţe doar un Copil Minunat, ci pe Copilul sortit crucii. Fratele Anton a fost el însuşi răstignit, martir împreună cu Copilul. Căci în tot timpul vieţii lui el a fost martir al umilinţei, al carităţii, al contemplaţiei, al mărturisirii, al purităţii în această lume. Pentru aceasta a putut să dobândească atâtea haruri pentru alţii de la Cristos, şi a rămas până astăzi unul dintre marii ocrotitori ai timpului nostru.

De fapt Cristos este cel care l-a ales în decursul istoriei, precum i-a ales odinioară pe cei 72 de ucenici, şi i-a trimis înaintea sa pentru a-I pregăti calea. Ca şi pe timpul lui Isus, contemporanii lui Anton, oameni cu inimi zdrobite de păcate, prizonieri ai ereziilor, întristaţi din cauza războaielor, deznădăjduiţi, au nevoie de un “profet” care să le pregătească calea sufletelor lor pe care să păşească Cristos, Unsul Duhului Sfânt, care aduce vindecarea, aduce eliberarea, aduce alinarea şi bucuria.

A reuşit el oare să-l vestească pe Adevăratul Isus “cel care mântuieşte”? Cum a reuşit? Ascultând de porunca lui Isus, stăpânul secerişului: “Mergeţi! iată vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor… Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici sandale…”.

Într-adevăr în el se “întrupează” aceste cuvinte ale mântuitorului. La 15 ani Sf. Anton părăseşte atmosfera caldă a familiei sale din Lisabona, unde primise o educaţie profund creştină de la părinţii săi, Maria Taveira şi Martino, cavaler de seamă al regelui Alfons al II-lea şi intră în mănăstirea “Sf. Vincenţiu” care aparţinea Canonicilor Regulari ai Sf. Augustin. Hirotonit preot la Coimbra în 1219, arde de dorinţa de a muri martir predicând musulmanilor din Maroc şi de aceea intră la Ordinul Fraţilor Minori, ordin misionar prin excelenţă. Aici îşi ia numele de Anton. Tatăl lui îi pusese numele de Fernando, “cel care luptă pentru pace” în speranţa că într-o zi va deveni cavaler asemenea lui şi se va lupta pentru a-şi apăra credinţa creştină împotriva mahomedanilor, care erau un pericol în acea vreme. Domnul i-a îndeplinit dorinţa însă într-un alt mod. El a devenit într-adevăr un neînfricat “cavaler“, luptător pentru pace, însă sub “comanda” Regelui regilor şi folosindu-se de armele încredinţate de acesta: rugăciunea, sărăcia, ascultarea, suferinţa. Şi dacă nu va ajunge în Maroc, unde să moară ca martir, va ajunge în Italia la Padova, unde îl va sluji pe Cristos în cei săraci şi suferinzi până la moarte.

Exemplul Sfântului Anton, ne invită la o angajare de a deveni şi noi adevăraţi ucenici ai lui Cristos, căci sunt şi astăzi mulţi oameni prizonieri ai necredinţei, ai indiferentismului religios, ai ateismului, ai dorinţei de răzbunare. Mulţi sunt cei care cad pradă concepţiei actuale mondene, potrivit căreia omul e liber să fac orice chiar împotriva legilor lui Dumnezeu şi chiar împotriva legilor firii. Toţi aceştia au nevoie de Vestea cea Bună, au nevoie de Cuvântul mântuitor al lui Cristos, au nevoie de ucenici care trimişi de stăpânul secerişului, astfel să lucreze încât inimile oamenilor să aducă roade, iar roadele lor să rămână.

Cine ar putea fi aceşti ucenici? Fiecare dintre noi. Noi toţi cei botezaţi care am devenit prin Cristos, preoţi, profeţi şi împăraţi. Toţi avem datoria de a vesti Împărăţia lui Dumnezeu. Dar pentru asta, mai întâi viaţa noastră trebuie să fie o vestire, o mărturie vie a credinţei; trebuie să stăm la şcoala lui Isus aşa cum au stat apostolii pentru ca apoi, primindu-l pe Duhul Sfânt să fim investiţi adevăraţi apostoli ai lui Cristos în lume. După exemplul Sfântului Anton viaţa noastră trebui să fie o continuă vestire, în umilinţă şi caritate, a bucuriei fiilor lui Dumnezeu. Dacă nu avem încă bucuria aceasta, avem remuşcări că l-am supărat pe Dumnezeu prin comportarea noastră, să-i oferim de-ndată “trandafirul” căinţei noastre şi după cum spune Sf. Anton să urcăm în “barca pocăinţei”, chiar dacă suntem siguri că se va isca furtuna pe mare: “Marea este inima noastră… şi neasemuit este zbuciumul ei. O umple trufia; ambiţia o poartă dincolo de maluri, o acoperă norii tristeţii, o tulbură gândurile zadarnice…”

Trebuie să ştim însă că numai aşa se poate ajunge în “portul bucuriei şi al păcii veşnice”. Deci, dacă vom simţi zbuciumul mării, violenţa vântului, dezlănţuirea valurilor, practicând evanghelia să ne rugăm Domnului cu rugăciunea pe care am rostit-o deja la începutul Sfintei Liturghii, ca el să ne ajute să fim adevăraţi ucenici, după pilda ucenicului pe care-l cinstim astăzi şi să spunem: “Dumnezeule atotputernic, tu ai dăruit poporului tău, în Sfântul Anton un mare predicator al evangheliei şi un ocrotitor al celor săraci şi suferinzi, prin mijlocirea lui, ajută-ne să ducem o viaţă cu adevărat creştinească, după cum ne-a învăţat el, şi să ne bucurăm de ajutorul tău în toate încercările şi suferinţele vieţii“.

Vincenţiu Burlacu

volum colectiv ITRC Ritul latin