Predici

Sărbătorim astăzi, împreună cu întreaga Biserică memoria Sfântului Iosif, “slujitor credincios şi înţelept, pe care Domnul l-a aşezat în fruntea familiei sale” (Antifona de la intrare). Atenţia noastră se îndreaptă în această zi spre acela pe care Dumnezeu Tatăl l-a voit – aşa cum se exprima Papa Pius al IX-lea – “ocrotitor al comorilor sale de nepreţuit“: Isus şi Maria.

Deşi au trecut aproape două mii de ani de când tâmplarul din Nazaret şi-a încheiat existenţa sa pământească, chipul lui străbate peste veacuri şi se prezintă ca un model de viaţă pentru noi. Este un lucru aproape paradoxal faptul că acest om, care a dus o viaţă atât de simplă şi de retrasă, se prezintă în faţa noastră ca unul dintre cei mai mari sfinţi ai Bisericii, şi unul căruia i-a revenit un rol deosebit în realizarea planurilor providenţei. Existenţa sa pământească se întretaie cu momentele cele mai fierbinţi ale istoriei omenirii. Participând activ la marele eveniment al Întrupării, Sf. Iosif, în calitate de tată adoptiv al lui Isus va fi garantul legal al originii divine al lui Mesia.

Sfântul Iosif ducea o viaţă extrem de simplă, ca dulgher într-un atelier din Nazaret. Această profesie era una dintre cele mai dispreţuite preocupări în Orientul antic şi nu este întâmplător faptul că nici măcar una din parabolele lui Isus nu face referinţă la profesia de dulgher. Chiar cuvintele concitadinilor lui Isus: “Nu este acesta fiul tâmplarului?” (Mt 13,55) trădează dispreţul pentru această profesie. Şi totuşi acest tâmplar, acest om simplu, avea o demnitate unică. Noi creştinii, am avut nevoie de mult timp pentru a înţelege măreţia interioară a acestui bărbat în haina sa de muncitor.

Cum ar putea fi altfel, de vreme ce şi astăzi, Sf. Iosif ne priveşte de pe picturile şi statuile bisericilor ca un bătrân cu părul argintiu, cu chip plecat, în care pare că nimic nu mai trăieşte, afară de crinul pe care îl ţine în mâinile sale pline de noduri? Evangheliile nu ne transmit nici măcar un singur cuvânt al Sfântului Iosif. Biserica însă, ni-l propune ca un model pentru viaţa noastră.

Care sunt motivele pentru care Dumnezeu l-a ridicat la o aşa de mare demnitate? Dacă, aşa cum spuneam mai înainte, evangheliile nu ne transmit nici măcar unul din cuvintele lui Iosif, scot în evidenţă un lucru foarte important: anume că Iosif era drept (Cf. Mt 1,19). În această privinţă Biserica a văzut o asemănare între Sf. Iosif şi patriarhul Avram, despre care am auzit vorbindu-se în cea de-a doua lectură de astăzi: “Avram… a crezut, nădăjduind împotriva oricărei nădejdi şi astfel a ajuns părintele unui mare număr de popoare. Pentru credinţa sa a fost, socotit ca drept” (Rm 4,18.20). Iosif a crezut cu credinţa lui Avram, şi tocmai de aceea a fost socotit drept. El ştia că întreaga sa fiinţă se află în mâinile ocrotitoare ale lui Dumnezeu.

Când, aflându-se în cel mai mare conflict spiritual din viaţa sa, îi apare îngerul şi-i spune că Maria a zămislit de la Duhul Sfânt, Iosif crede. Această credinţă nu o exprimă în cuvinte, dar – spune evanghelistul Matei – “Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul” (Mt 1,24); o ia la sine şi preia cu umilinţă îndatoririle de tată legal al lui Isus.

Cât de sfânt trebuie să fi fost Iosif, cât de curat în gândurile sale, cât de delicat în sensibilitatea sa luând-o pe Maria sub ocrotirea lui; deşi misterul vieţii prezent în sânul ei avea să-l preocupe mereu. O credinţă interioară profundă şi o încredere de nezdruncinat în bunătatea lui Dumnezeu, îl va face să accepte marele mister al Întrupării Cuvântului, dar şi misiunea pe care i-o încredinţează Dumnezeu.

Asupra acestei misiuni deosebite, care era raportată la însăşi misterul Autorului harului, face referinţă Evanghelia de astăzi. Sf. Matei, în primul capitol al evangheliei sale, menţionează: “Iacob l-a avut de fiu pe Iosif logodnicul Marie, din care s-a născut Isus, care se cheamă Cristos“(Mt 1,16). Acest verset reprezintă cea mai importantă afirmaţie pe care evangheliile o fac despre Iosif. Dacă tatăl său se numea Iacob (Mt 1,16) sau Eli (Lc 3,23) nu are importanţă; ceea ce este important este faptul că evangheliile ne dau mărturie că Iosif era un fiu al lui David (cf Mt 1,20; Lc 1,27). Ca tată adoptiv al lui Isus, Iosif va fi cel datorită căruia se va îndeplini făgăduinţa pe care Dumnezeu a făcut-o lui David: “Când se vor sfârşi zilele vieţii tale… eu voi pune după tine un urmaş care se va naşte din tine şi-i voi întări domnia…Eu voi fi pentru el tată, iar el îmi va fi mie fiu” (2 Sam 7,12.16).

La împlinirea acestei profeţii Iosif a fost chemat să participe în mod direct, slujind persoana şi misiunea lui Isus prin exerciţiul paternităţii asupra lui. Prin Iosif şi numai prin el, în conformitate cu norma de netăgăduit a timpului, Isus a primit prerogativa de moştenitor al strămoşului său David. Ca tată purtător de grijă al lui Isus, Iosif va avea în ocrotire pe acela pe care Dumnezeu îl promisese patriarhilor şi profeţilor. Astfel, după Sfânta Fecioară, soţul ei feciorelnic a fost creatura cea mai unită cu Isus. Această unire provenea dintr-o misiune excepţională, care n-a fost încredinţat nici unui alt sfânt şi care s-a raportat la însăşi misterul autorului harului.

În documentul “Redemptoris custos” Papa Ioan Paul al II-lea scrie: “La misterul Întrupării lui Dumnezeu, Iosif a participat ca nici o altă creatură umană, cu excepţia Mariei, Mama Cuvântului Întrupat“. Dacă Maria a spus “Da” la vestirea îngerului, răspunsul lui Iosif constă mai ales în ascultare, credinţă şi fapte.

Tradiţia creştină, dintotdeauna, când a voit să reliefeze caracterul şi chipul Sfântului Iosif, a realizat acest lucru pornind de la gândul că Iosif i-a fost atât de plăcut lui Dumnezeu, numai astfel explicându-se onoarea la care a fost ridicat. Iar puţinele texte ale Scripturii care vorbesc despre el, nu sunt acestea o confirmare a Tradiţiei? Acest Iosif al evangheliilor canonice merită cinstirea plină de iubire a creştinilor de după el şi a acelora de astăzi.

În 1870 Papa Pius al IX-lea l-a proclamat pe Sfântul Iosif patron al Bisericii universale. Patronajul lui fiind universal, oamenii de toate condiţiile şi din toate timpurile vor găsi în acest mare sfânt un model şi un protector.

Papa Leon al XIII-lea, în enciclica sa “Quamquam pluries” găseşte în misiunea lui Iosif faţă de Sfânta Familie “raţiunile şi motivele speciale” pentru care el este numit patronul Bisericii universale şi care face ca Biserica să spere mult în protecţia şi patronajul său.

Făcându-se interpret al marilor papi Pius al IX-lea şi Leon al XIII-lea, Nicolae Iosif Camilli, primul episcop al diecezei de Iaşi, ca semn al atenţiei sale speciale fată de Sf. Iosif, l-a ales patron al diecezei noastre. Este pentru noi o bucurie deosebită de a-l avea pe Sf. Iosif patron al diecezei, dar acest lucru este şi un îndemn de a ne întreba în ce măsură ne străduim să urmăm în propria viaţă, exemplul Sfântului Iosif.

Un proverb spune că “o viaţă exemplară exprimă mai mult decât 1000 de cuvinte”. Dacă evangheliile nu ne transmit nici măcar unul din cuvintele lui Iosif, ele reliefează totuşi, în contururi clare, viaţa lui, iar această viaţă este mai grăitoare decât un potop de cuvinte. Să-l acceptăm pe Sf. Iosif ca model al nostru, şi asemenea lui, să realizăm în propria viaţă ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi.

Dacă viaţa Sfintei Fecioare a fost împlinirea până la capăt a acelui “fie mie” pronunţat în momentul vestirii îngerului, Sfântul Iosif nu preferă cuvintele, dar – ne spune evanghelia – “Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului” (Mt 1,24). Şi noi, asemenea Sfântului Iosif, trebuie s avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu, să acceptăm cu credinţă ceea ce el ne revelează şi mai ales, să concretizăm în fapte adeziunea noastră totală la Cristos.

Iosif Antili

volum colectiv ITRC Ritul latin