Predici

Sărbătoarea de astăzi, pe care liturgia o celebrează o singură dată pe an, o amintim ori de câte ori recităm al patrulea mister de bucurie al Sfântului Rozariu. Înainte se numea sărbătoarea “Purificării Sfintei Fecioare”, însă după reforma liturgică a primit numele de “Prezentarea Domnului“. Nu este vorba doar de o schimbare a numelui, dar este un element anume care este accentuat, pus în lumină. Papa Paul VI ne aminteşte că această “sărbătoare trebuie să fie considerată pentru a putea fi înţeleasă în întreaga sa amploare, ca memorie simultană a Fiului şi a Mamei, adică celebrarea unui mister de mântuire înfăptuit de Cristos, la care Sfânta Fecioară a fost intim unită ca Mamă a Slujitorului în suferinţă a lui Iahwe, ca înfăptuitoare a unei misiuni care-i revenea vechiului Israel, şi ca model al noului popor al lui Israel, încercat constant în credinţa şi speranţa cu care primeşte suferinţa şi prigoana” (Cf. Lc 2,21-35) (Marialis cultus, nr.7).

În centrul Evangheliei lui Luca, care descrie atât de delicat episodul prezentării în templu se află persoana lui Cristos. El este încă copil, dar este prezentat ca Cel care ia în posesie locul sacru, ca victimă a sacrificiului perfect, care este acum oferită şi pregătită şi care, nu peste mulţi ani, în acelaşi oraş sfânt, va fi sacrificat pentru mântuirea lumii.

Este prima intrare a lui Mesia în Templu, adică în locul spre care converg toate aspiraţiile şi dorinţele israelitului pios (Cf. Ps 121,1), locul privilegiat al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Ascultător faţă de Lege, Isus îndeplineşte acum tot ceea ce a prevestit profetul Malahia: “Îndată va intra în templul său Domnul, pe care voi îl căutaţi, îngerul alianţei pe care-l doriţi, iată vine, spune Domnul oştirilor” (Mal 3,1). Este vorba despre timpul Vechii Alianţe, care constituia pregătirea pentru noua Alianţă. Dumnezeu perfecţionează această Nouă Alianţă cu poporul său, în acela care “este uns şi trimis în lume“, adică în Fiul său. Timpul vechii Alianţe îl aşteaptă pe cel Uns, pe Mesia, motivul existenţei acestei Alianţe fiind tocmai această aşteptare.

Purtat în braţe de Maria şi Iosif, aceştia îl duc pe copilul Isus la templu, la fel ca şi pe ceilalţi copii israeliţi, ai căror părinţi erau săraci. Intră, prin urmare, neobservat şi neaşteptat de nimeni, ca un “Dumnezeu ascuns” (Cf. Is 45,15) în carne umană, născut în staulul din apropierea Betleemului şi supus legii răscumpărării, la fel cum şi Sfânta Născătoare s-a supus legii purificării.

Cu toate că totul pare să indice că nimeni, în acest moment, nu-l aşteaptă şi nu-l observă, în realitate nu este aşa. Maria şi Iosif sunt întâmpinaţi de bătrânul Simeon, un om drept, după idealul religios al Vechiului Testament, care aşteaptă “mângâierea lui Israel“, adică mântuirea promisă poporului ales. El era purtătorul unei lungi speranţe, susţinut fiind de un dar deosebit din partea Duhului Sfânt, care-i descoperise că nu avea să moară, până ce nu-l va vedea pe Unsul Domnului. Dar în templu, unde s-a dus călăuzit de acelaşi Duh Sfânt, ce anume găseşte, ce vede, ce atinge? Oare pe un Mesia eliberator şi triumfător în mijlocul sunetelor de trompetă ale victoriei? Cu totul altceva. Numai un copilaş, un fiu al săracilor. Cu toate acestea Simeon intuieşte că acel prunc este “mântuirea” lui Dumnezeu şi “lumina” popoarelor, adevărata “glorie” a lui Israel, pronunţând cuvintele care sunt un ecou viu al profeţiei lui Isaia: “Acum eliberează pe robul tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău în pace, pentru că ochii mei au văzut mântuirea Ta pregătită de tine înaintea tuturor popoarelor, lumină spre luminarea neamurilor şi gloria poporului Tău Israel” (Lc 2,29-32; Cf. Is 2,2-5; 25,1).

Aceste cuvinte sunt sinteza întregii aşteptări, sinteza Vechii Alianţe. Omul care le exprimă nu vorbeşte de la sine însuşi, dar vorbeşte din profundul revelaţiei şi din credinţa lui Israel; anunţând împlinirea Vechii Alianţe şi începutul Noii Alianţe.

La sfârşitul acestei întâlniri, bătrânul Simeon se adresează Mariei, spunându-i că “Fiul ei este spre căderea şi ridicarea multora din Israel, este semn de contradicţie, iar prin sufletul ei va trece o sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi” (Lc 2,34-35).

Ziua de astăzi este sărbătoarea lui Cristos, în vârstă de numai 40 de zile, ce a avut loc în templul din Ierusalim, conform precripţiilor legii lui Moise (Cf. Lc 22,24). Dar este, de asemenea, şi sărbătoarea Mariei, care nerăbdătoare şi fericită îl ţine pe Isus în braţe. Ea a răspuns îngerului Gabriel: “Iată-mă, sunt slujitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Lc 1,38). A acceptat deci fără şovăire planul lui Dumnezeu şi cu credinţa sănătoasă şi puternică a pornit pe drumul trasat de cel Preaînalt, fidelă mereu Cuvântului său.

Gândurile atâtor inimi sunt dezvăluite când mâinile sale materne poartă această măreaţă Lumină, care luminează întunericul cunoaşterii şi al existenţei umane, al intelectului şi al inimii.

Astăzi Biserica binecuvântează lumânările care dau lumină. Aceste lumânări sunt, în acelaşi timp simbolul unei alte lumini, lumina care este Cristos. El a început să fie Lumină din momentul naşterii sale. S-a revelat ca lumina ochilor bătrânului Simeon la 40 de zile după naşterea sa. Apoi ca lumină şi-a petrecut cei 30 de ani în mijlocul familiei de la Nazaret, pentru ca mai apoi, în cei trei ani de viaţă publică să spună El însuşi; “Eu sunt Lumina lumii; cine mă urmează nu umblă în întuneric, dar va avea lumina vieţii” (În 8,12). Când a fost crucificat “s-a făcut întuneric peste tot pământul” (Mt 27,45) dar în ziua a treia acest întuneric a cedat locul luminii învierii.

Această lumină este cu noi, în mijlocul nostru, dar ce anume luminează? Luminează întunericul inimilor umane, întunericul existenţei noastre. Eternă şi imensă este dorinţa omului pentru a ajunge la lumină. Câţi ani îşi dedică omul pentru a-şi clarifica vreun fapt, sau pentru a găsi răspunsul la vreo întrebare anume care-l frământa. Şi câtă muncă, cât timp ne costă pe fiecare din noi ca, prin tot ceea ce este în noi mai “obscur“, prin toată răutatea noastră, prin tot omul dominat de concupiscenţa cărnii, a ochilor şi a trufiei vieţii (cf 1In 2,16), să putem descoperi ceea ce este luminos, adică: omul simplicităţii, al umilinţei, al iubirii, al sacrificiului dezinteresat.

Dacă ne întrebăm ce anume luminează această Lumină, recunoscută de bătrânul Simeon în Pruncul de 40 de zile, iată răspunsul: Este răspunsul experienţei interioare a multor oameni, care au decis să urmeze această lumină. Este răspunsul dumneavoastră, care participaţi astăzi la Sfânta Liturghie a acestei sărbători, ţinând în mâinile dumneavoastră lumânările aprinse.

Dacă astăzi am venit la biserică cu lumânări în mână, să nu fie un lucru făcut dintr-un simplu obicei, fiindcă aşa se obişnuieşte să se vină cu lumânări la biserică. Zadarnic ţinem azi în mâini lumânarea care-l reprezintă pe Cristos Lumina lumii, dacă ne închidem ochii în faţa acestei “lumini a lui Cristos” şi umblăm în întunericul păcatelor, al viciilor, al patimilor cele mai josnice. În acest caz am putea spune cu Tobia cel orb: “Ce bucurie mai am în viaţă, eu care zac în întuneric şi nu văd strălucirea soarelui de pe cer?“.

Dacă Dumnezeu ne-a scos din întuneric şi ne-a adus la lumină şi ne-a făcut cunoscută lumina credinţei adevărate, să umblăm ca nişte copii ai luminii. Lumina învăţăturii lui Cristos să ne călăuzească viaţa noastră, paşii noştri, cuvintele noastre şi faptele noastre.

Să mulţumim astăzi pentru lumina care este în mijlocul nostru. Să mulţumim pentru tot ceea ce, prin mijlocirea lui Cristos a devenit în noi înşine lumină.

Neculai Stote

volum colectiv ITRC Ritul latin