Predici

În viaţa fiecărui creştin crucea are o însemnătate deosebită; pentru fiecare creştin crucea poate însemna durere, suferinţă, moarte, dar şi iubire, dăruire, eliberare. Când a murit Isus, crucea era semnul ruşinii, lemnul infamiei, instrumentul de execuţie rezervat sclavilor şi criminalilor condamnaţi la moarte. Timp de patru secole, adică atâta timp cât a mai fost în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire, creştinii au ezitat să facă din cruce simbolul creştinismului. Ei foloseau alte simboluri cum ar fi: ancora, catargul de corabie care semăna cu crucea, peştele, coşul cu pâine şi altele. Crucile de pe dealuri, pe care erau răstigniţi făcătorii de rele, le aminteau îndeajuns de crucea lui Cristos.

Crucea capătă un cult deosebit şi este considerată obiectul cel mai preţios începând cu secolul al IV-lea când este descoperită. În curând se va fixa o zi şi în calendar pentru a cinsti lemnul crucii, pe care a murit Cristos, cu denumirea de Înălţarea Sfintei Cruci.

Este greu de înţeles că un instrument de tortură poate să ocupe un loc important în viaţa cuiva; că un mijloc de condamnare pentru tâlhari şi orice fel de nelegiuiţi poate să devină un obiect de cult. Şi totuşi acest lucru este posibil. Odată cu “înălţarea” lui Isus pe cruce, aceasta este sfinţită, începe să facă parte din viaţa creştinului. Altfel, lemnul crucii nu ar fi avut nici o însemnătate, căci nu lemnul crucii în sine ne-a mântuit, dar ascultarea lui Cristos faţă de Tatăl, după cum nu copacul din paradisul pământesc a osândit lumea, ci neascultarea lui Adam. Se spune că Adam, după ce a fost alungat din paradis; s-a retras şi a făcut pocăinţă într-o grotă săpată în muntele Calvar. Aici a murit şi a fost şi îngropat. Deasupra grotei se află stânca unde a fost înfiptă crucea lui Cristos. Această stâncă s-a despicat la moartea lui Cristos, iar o picătură din sângele celui răstignit s-a prelins pe ţeasta lui Adam spălându-i păcatul.

Aceasta este mărturia unei tradiţii iudaice care vrea să scoată în evidenţă un adevăr: că Isus a murit pe cruce pentru a răscumpăra întreaga omenire începând chiar de la Adam. Acesta este şi mesajul pe care liturgia cuvântului ni-l transmite în această zi: sacrificiul lui Cristos realizat pe Calvar, sacrificiu care este simbolizat de cruce. Aşadar crucea reprezintă înainte de toate semnul victoriei lui Mesia asupra marilor duşmani ai omenirii: Satana, păcatul, moartea, greşeala, dubiul, neliniştea şi oricare alt rău.

Toată viaţa lui Cristos a fost o luptă cu duşmanul Împărăţiei lui Dumnezeu şi al fericirii omului şi de fiecare dată Isus a ieşit învingător. Un moment semnificativ al acestei lupte îl reprezintă ispitirea în pustiu. Dar, confruntarea decisivă între bine şi rău, dintre Isus şi puterea întunericului este rezervată altui moment. Acest moment este acela al pătimirii, asaltul ultim al diavolului (cf. Lc 22,53}. Însă chiar atunci când duşmanul credea că a obţinut victoria, primeşte înfrângerea sa totală şi iremediabilă. Tocmai acesta este marele paradox al răscumpărării căci prin moarte Cristos reduce la neputinţă “pe cel care avea puterea morţii”, adică diavolul şi eliberează astfel, “pe cei pe care frica morţii îi ţinea în sclăvie toată viaţa” (Ev 2,14ss). Cu moartea lui Isus pe cruce nu se sfârşeşte totul. Crucea nu este un punct final, dar este o punte de trecere din această lume în împărăţia Tatălui. Pătimirea şi moartea lui Isus sunt drumul spre Înviere şi Glorificare căci însuşi Isus le spusese celor doi ucenici de la Emaus: “Oare nu trebuia să pătimească acestea Cristos pentru a intra în slava sa?” (Lc 22,4).

Astfel Învierea şi Glorificarea lui Isus sunt acelea care dau un sens suferinţei şi morţii sale. Numai înviat şi glorificat Cristos îi poate atrage pe toţi la sine. Înălţat pe cruce, înălţat la Tatăl, El se aseamănă cu şarpele înălţat de Moise în pustiu. Oricine era muşcat şi privea spre şarpe era vindecat. Dar, oare şarpele ucidea sau dădea viaţă? Oare în lupta cu amaleciţii braţele lui Moise făceau războiul? Ele dădeau viaţa? Cu siguranţă că nu. Atâta timp cât israelţii îşi înălţau privirile, spre cer şi acceptau domnia şi dărnicia Tatălui lor care este în cer învingeau, erau vindecaţi, altminteri pierdeau (Cf. Mishna).

Aşadar, aşa cum privirea încrezătoare a evreilor era o condiţie de vindecare şi de viaţă, tot aşa, privirea plină de credinţă asupra lui Isus cel răstignit şi glorificat dă sănătatea spirituală şi viaţa veşnică. Astfel,lemnul crucii nu-şi pierde niciodată puterea, el rămâne pentru toţi oamenii mereu viu, fecund şi rodnic. Crucea este “arborele vieţii crescut pe Calvar, arborele prin care Împăratul veacurilor a răscumpărat mântuirea noastră”, arbore care, răsărind din adâncurile pământului, “s-a înălţat în mijlocul pământului şi sfinţeşte totul până la marginile lumii” (din Liturghia bizantină). Toţi, din orice timp şi orice condiţie socială, vor găsi mereu în acest pom nu numai linişte pentru durerile şi suferinţele lor, dar şi flori şi roade de mântuire. Sfinţii Părinţi au citit acest adevăr şi în rugăciunea Psalmilor unde se spune: “va fi un pom sădit lângă apă care va da rod la timp şi frunzele lui nu vor cădea niciodată” (Ps 1,3). Din acest pom putem culege, putem beneficia de roadele crucii însă cu o condiţie: ni se cere ascultare şi supunere totală la voinţa lui Dumnezeu după exemplul lui Cristos căci El a fost, ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. Raţiunea umană nu ar fi acceptat un astfel de adevăr nemaiauzit dacă Dumnezeu însuşi nu i-ar fi îndeplinit. Dumnezeul revelaţiei creştine are o inimă aşa de mare şi aşa de milostivă încât oferă omenirii păcătoase persoana cea mai dragă Lui, care este Unicul Său Fiu. Ce abis există între dumnezeul indiferent al filosofilor şi Dumnezeul creştinilor. Aşa cum Abraham îşi demonstrează credinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu aşa încât se lipseşte de unicul său fiu pe care îl iubeşte, tot astfel Tatăl ceresc ne oferă semnul cel mai elocvent şi concret al dragostei sale atunci când îl oferă pe Fiul Său Unic pe care-L iubeşte, pentru mântuirea lumii.

Cine se revoltă împotriva acestui adevăr, cine strânge pumnii înaintea lui Dumnezeu nu are nici un folos de la crucea lui Cristos căci cu pumnii strânşi nu se pot culege fructe dintr-un pom. Ştim cu toţii care este semnul distinctiv al comunismului: pumnul strâns, ridicat către cer. Acest semn era cunoscut în lumea antică: era gestul lui Prometeu care în numele oamenilor, s-a revoltat împotriva zeilor, era un gest de ameninţare a cerului, un gest privit de toate culturile ca simbol al luptei sacrilege a omului contra lui Dumnezeu. De aceea, omul religios din antichitate răspundea la acest gest îndreptând pumnul strâns în jos, ca un exorcism cu care ameninţă iadul. Creştinii în schimb răspundeau cu un alt gest: ridicau mâinile în sus cu palmele deschise spre cer, în semn de supunere în faţa voinţei lui Dumnezeu ca pentru a primi cu mâinile deschise darurile lui Dumnezeu şi a culege roadele crucii.

Dar, oare care sunt roadele crucii de care poate beneficia creştinul de astăzi? Cu siguranţă dacă crucea a fost un semn al victoriei lui Mesia, ea devine şi un semn al victoriei omului. Această victorie a omului obţinută prin Crucea lui Cristos nu este triumfalism deoarece nu este un avantaj al oamenilor faţă de alţi oameni nici de supremaţia unei culturi, a unei ideologii asupra altor culturi şi ideologii, dar este victoria omului asupra duşmanilor veşnici, este victoria omului asupra morţii. Moartea a fost distrusă. Unde este moarte biruinţa ta? Întreabă Sf. Apostol Paul.

Acum este învins păcatul însuşi, cauză a tuturor relelor oamenilor, căci Isus a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemnul crucii. Omul vechi din noi a fost răstignit cu El pentru ca să fie distrus trupul păcatului şi noi să nu mai fim sclavi ai păcatului. Crucea lui Cristos învinge ura. Astfel, iubirea faţă de duşmani nu mai este considerată o pierdere sau o umilire, însă este o îmbogăţire: Cristos este exeoplu în acest sens iertându-i pe călăii care l-au răstignit şi chiar rugându-se pentru ei.

Aşadar ce atitudine trebuie să avem noi în faţa crucii lui Cristos? Ne răspunde Sf. Paul în lectura a doua: “orice faptură să-şi plece genunchiul în numele lui Isus şi orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul”. Să privim, deci la Isus răstignit pe cruce. El este cu braţele întinse ca şi cum ar voi să ne îmbrăţişeze pe toţi, este cu pieptul deschis pentru a ne dărui viaţa, este cu capul plecat pentru a asculta rugăciunile noastre. Creştinul de astăzi trebuie să-şi depună toate jertfele, suferinţele, neîmplinirile dar şi mulţumirile şi laudele la picioarele crucii lui Cristos, căci numai pe această cale ele pot urca până la cer. Numai prin acest semn, care este crucea, pot fi învinse toate obstacolele vieţii. În acest semn vei învinge – aceste cuvinte le-a citit împăratul Constantin văzând în soare semnul crucii, înaintea unei bătălii. În acest semn, în crucea lui Cristos, vom învinge şi noi, vom obţine viaţa veşnică. Iată, pe altar stă întotdeauna crucea lui Cristos spre a ne aminti că Sfânta Liturghie nu este altceva decât jertfa lui Cristos pe cruce, “sângele lui Cristos să cadă asupra noastră şi asupra urmaşilor noştri”, au strigat evreii, răstignindu-L pe Cristos. Era o blasfemie şi o osândă pe care o cereau. Aceleaşi cuvinte să le spunem şi noi acum, dar cu alt înţeles: Sângele lui Cristos care se varsă la Sfânta Jertfă a Liturghiei să cadă asupra noastră ca să ne spele şi să ne curăţe de păcate, să ne întărească şi să ne mântuiască.

Damian Spătaru

volum colectiv ITRC Ritul latin