Start > Ritul latin > Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

25 October 2008
1,411 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Înălțarea Sfintei Cruci

În viața fiecărui creștin crucea are o însemnătate deosebită; pentru fiecare creștin crucea poate însemna durere, suferință, moarte, dar și iubire, dăruire, eliberare. Când a murit Isus, crucea era semnul rușinii, lemnul infamiei, instrumentul de execuție rezervat sclavilor și criminalilor condamnați la moarte. Timp de patru secole, adică atâta timp cât a mai fost în vigoare pedeapsa cu moartea prin răstignire, creștinii au ezitat să facă din cruce simbolul creștinismului. Ei foloseau alte simboluri cum ar fi: ancora, catargul de corabie care semăna cu crucea, peștele, coșul cu pâine și altele. Crucile de pe dealuri, pe care erau răstigniți făcătorii de rele, le aminteau îndeajuns de crucea lui Cristos.

Crucea capătă un cult deosebit și este considerată obiectul cel mai prețios începând cu secolul al IV-lea când este descoperită. În curând se va fixa o zi și în calendar pentru a cinsti lemnul crucii, pe care a murit Cristos, cu denumirea de Înălțarea Sfintei Cruci.

Este greu de înțeles că un instrument de tortură poate să ocupe un loc important în viața cuiva; că un mijloc de condamnare pentru tâlhari și orice fel de nelegiuiți poate să devină un obiect de cult. Și totuși acest lucru este posibil. Odată cu “înălțarea” lui Isus pe cruce, aceasta este sfințită, începe să facă parte din viața creștinului. Altfel, lemnul crucii nu ar fi avut nici o însemnătate, căci nu lemnul crucii în sine ne-a mântuit, dar ascultarea lui Cristos față de Tatăl, după cum nu copacul din paradisul pământesc a osândit lumea, ci neascultarea lui Adam. Se spune că Adam, după ce a fost alungat din paradis; s-a retras și a făcut pocăință într-o grotă săpată în muntele Calvar. Aici a murit și a fost și îngropat. Deasupra grotei se află stânca unde a fost înfiptă crucea lui Cristos. Această stâncă s-a despicat la moartea lui Cristos, iar o picătură din sângele celui răstignit s-a prelins pe țeasta lui Adam spălându-i păcatul.

Aceasta este mărturia unei tradiții iudaice care vrea să scoată în evidență un adevăr: că Isus a murit pe cruce pentru a răscumpăra întreaga omenire începând chiar de la Adam. Acesta este și mesajul pe care liturgia cuvântului ni-l transmite în această zi: sacrificiul lui Cristos realizat pe Calvar, sacrificiu care este simbolizat de cruce. Așadar crucea reprezintă înainte de toate semnul victoriei lui Mesia asupra marilor dușmani ai omenirii: Satana, păcatul, moartea, greșeala, dubiul, neliniștea și oricare alt rău.

Toată viața lui Cristos a fost o luptă cu dușmanul Împărăției lui Dumnezeu și al fericirii omului și de fiecare dată Isus a ieșit învingător. Un moment semnificativ al acestei lupte îl reprezintă ispitirea în pustiu. Dar, confruntarea decisivă între bine și rău, dintre Isus și puterea întunericului este rezervată altui moment. Acest moment este acela al pătimirii, asaltul ultim al diavolului (cf. Lc 22,53}. Însă chiar atunci când dușmanul credea că a obținut victoria, primește înfrângerea sa totală și iremediabilă. Tocmai acesta este marele paradox al răscumpărării căci prin moarte Cristos reduce la neputință “pe cel care avea puterea morții”, adică diavolul și eliberează astfel, “pe cei pe care frica morții îi ținea în sclăvie toată viața” (Ev 2,14ss). Cu moartea lui Isus pe cruce nu se sfârșește totul. Crucea nu este un punct final, dar este o punte de trecere din această lume în împărăția Tatălui. Pătimirea și moartea lui Isus sunt drumul spre Înviere și Glorificare căci însuși Isus le spusese celor doi ucenici de la Emaus: “Oare nu trebuia să pătimească acestea Cristos pentru a intra în slava sa?” (Lc 22,4).

Astfel Învierea și Glorificarea lui Isus sunt acelea care dau un sens suferinței și morții sale. Numai înviat și glorificat Cristos îi poate atrage pe toți la sine. Înălțat pe cruce, înălțat la Tatăl, El se aseamănă cu șarpele înălțat de Moise în pustiu. Oricine era mușcat și privea spre șarpe era vindecat. Dar, oare șarpele ucidea sau dădea viață? Oare în lupta cu amaleciții brațele lui Moise făceau războiul? Ele dădeau viața? Cu siguranță că nu. Atâta timp cât israelții își înălțau privirile, spre cer și acceptau domnia și dărnicia Tatălui lor care este în cer învingeau, erau vindecați, altminteri pierdeau (Cf. Mishna).

Așadar, așa cum privirea încrezătoare a evreilor era o condiție de vindecare și de viață, tot așa, privirea plină de credință asupra lui Isus cel răstignit și glorificat dă sănătatea spirituală și viața veșnică. Astfel,lemnul crucii nu-și pierde niciodată puterea, el rămâne pentru toți oamenii mereu viu, fecund și rodnic. Crucea este “arborele vieții crescut pe Calvar, arborele prin care Împăratul veacurilor a răscumpărat mântuirea noastră”, arbore care, răsărind din adâncurile pământului, “s-a înălțat în mijlocul pământului și sfințește totul până la marginile lumii” (din Liturghia bizantină). Toți, din orice timp și orice condiție socială, vor găsi mereu în acest pom nu numai liniște pentru durerile și suferințele lor, dar și flori și roade de mântuire. Sfinții Părinți au citit acest adevăr și în rugăciunea Psalmilor unde se spune: “va fi un pom sădit lângă apă care va da rod la timp și frunzele lui nu vor cădea niciodată” (Ps 1,3). Din acest pom putem culege, putem beneficia de roadele crucii însă cu o condiție: ni se cere ascultare și supunere totală la voința lui Dumnezeu după exemplul lui Cristos căci El a fost, ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce. Rațiunea umană nu ar fi acceptat un astfel de adevăr nemaiauzit dacă Dumnezeu însuși nu i-ar fi îndeplinit. Dumnezeul revelației creștine are o inimă așa de mare și așa de milostivă încât oferă omenirii păcătoase persoana cea mai dragă Lui, care este Unicul Său Fiu. Ce abis există între dumnezeul indiferent al filosofilor și Dumnezeul creștinilor. Așa cum Abraham își demonstrează credința și dragostea față de Dumnezeu așa încât se lipsește de unicul său fiu pe care îl iubește, tot astfel Tatăl ceresc ne oferă semnul cel mai elocvent și concret al dragostei sale atunci când îl oferă pe Fiul Său Unic pe care-L iubește, pentru mântuirea lumii.

Cine se revoltă împotriva acestui adevăr, cine strânge pumnii înaintea lui Dumnezeu nu are nici un folos de la crucea lui Cristos căci cu pumnii strânși nu se pot culege fructe dintr-un pom. Știm cu toții care este semnul distinctiv al comunismului: pumnul strâns, ridicat către cer. Acest semn era cunoscut în lumea antică: era gestul lui Prometeu care în numele oamenilor, s-a revoltat împotriva zeilor, era un gest de amenințare a cerului, un gest privit de toate culturile ca simbol al luptei sacrilege a omului contra lui Dumnezeu. De aceea, omul religios din antichitate răspundea la acest gest îndreptând pumnul strâns în jos, ca un exorcism cu care amenință iadul. Creștinii în schimb răspundeau cu un alt gest: ridicau mâinile în sus cu palmele deschise spre cer, în semn de supunere în fața voinței lui Dumnezeu ca pentru a primi cu mâinile deschise darurile lui Dumnezeu și a culege roadele crucii.

Dar, oare care sunt roadele crucii de care poate beneficia creștinul de astăzi? Cu siguranță dacă crucea a fost un semn al victoriei lui Mesia, ea devine și un semn al victoriei omului. Această victorie a omului obținută prin Crucea lui Cristos nu este triumfalism deoarece nu este un avantaj al oamenilor față de alți oameni nici de supremația unei culturi, a unei ideologii asupra altor culturi și ideologii, dar este victoria omului asupra dușmanilor veșnici, este victoria omului asupra morții. Moartea a fost distrusă. Unde este moarte biruința ta? Întreabă Sf. Apostol Paul.

Acum este învins păcatul însuși, cauză a tuturor relelor oamenilor, căci Isus a purtat păcatele noastre în trupul său, pe lemnul crucii. Omul vechi din noi a fost răstignit cu El pentru ca să fie distrus trupul păcatului și noi să nu mai fim sclavi ai păcatului. Crucea lui Cristos învinge ura. Astfel, iubirea față de dușmani nu mai este considerată o pierdere sau o umilire, însă este o îmbogățire: Cristos este exeoplu în acest sens iertându-i pe călăii care l-au răstignit și chiar rugându-se pentru ei.

Așadar ce atitudine trebuie să avem noi în fața crucii lui Cristos? Ne răspunde Sf. Paul în lectura a doua: “orice faptură să-și plece genunchiul în numele lui Isus și orice limbă să proclame spre mărirea lui Dumnezeu Tatăl: Isus Cristos este Domnul”. Să privim, deci la Isus răstignit pe cruce. El este cu brațele întinse ca și cum ar voi să ne îmbrățișeze pe toți, este cu pieptul deschis pentru a ne dărui viața, este cu capul plecat pentru a asculta rugăciunile noastre. Creștinul de astăzi trebuie să-și depună toate jertfele, suferințele, neîmplinirile dar și mulțumirile și laudele la picioarele crucii lui Cristos, căci numai pe această cale ele pot urca până la cer. Numai prin acest semn, care este crucea, pot fi învinse toate obstacolele vieții. În acest semn vei învinge – aceste cuvinte le-a citit împăratul Constantin văzând în soare semnul crucii, înaintea unei bătălii. În acest semn, în crucea lui Cristos, vom învinge și noi, vom obține viața veșnică. Iată, pe altar stă întotdeauna crucea lui Cristos spre a ne aminti că Sfânta Liturghie nu este altceva decât jertfa lui Cristos pe cruce, “sângele lui Cristos să cadă asupra noastră și asupra urmașilor noștri”, au strigat evreii, răstignindu-L pe Cristos. Era o blasfemie și o osândă pe care o cereau. Aceleași cuvinte să le spunem și noi acum, dar cu alt înțeles: Sângele lui Cristos care se varsă la Sfânta Jertfă a Liturghiei să cadă asupra noastră ca să ne spele și să ne curățe de păcate, să ne întărească și să ne mântuiască.

Damian Spătaru

Ritul latin