Start > Ritul latin > Solemnitatea Preasfintei Treimi

Solemnitatea Preasfintei Treimi

25 October 2008
1,371 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Preasfânta Treime (Anul A)

În anul 440, un teolog francez, Prosper din Aquitania, scria o carte intitulată “De vocatione omnium gentium” – Chemarea tuturor popoarelor la credință. În această carte găsim o propoziție care va deveni normă de gândire pentru teologii timpurilor care vor urma după el. Această propoziție sună astfel: “Legem credendi lex statuat suplicanti” – Legea credinței e determinată de legea rugăciunii, cu alte cuvinte, liturgia Bisericii dă conținut simbolului credinței sale. Într-adevăr, liturgia Bisericii este locul teologic unde înțelegem credința și dobândim lumina necesară pentru a o urma în viață. Acest adevăr îl putem verifica în liturgia dedicată solemnității Preasfintei Treimi.

Dacă voim să vorbim oamenilor despre misterul Preasfintei Treimi e necesar ca mai înainte să vorbim noi înșine cu Dumnezeu prin rugăciune iar apoi, păstrând comuniunea cu el, să putem mărturisi prin fapte misterul în care credem. Aceasta a fost și atitudinea Sf. Paul care, înainte de a le predica Efesenilor despre “nemărginita bogăție a lui Cristos”, și-a plecat genunchii înaintea lui Dumnezeu pentru a-i cere harul să înțeleagă misterul său. La fel și noi, trebuie să ne plecăm genunchii inimii și să ne lăsăm interpelați de Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am proclamat în cadrul liturgiei Cuvântului.

Textele care compun liturgia de azi conțin o profundă învățătură despre misterul Preasfintei Treimi, în care noi credem, pe care o slujim și căreia ne-am dăruit încă din ziua Botezului. În rugăciunea colectei ni se spune, că Dumnezeu Tatăl trimite lumii Cuvântul adevărului și Spiritul Sfințeniei pentru a revela oamenilor misterul vieții sale intime și pentru ca aceștia mărturisind adevărul credinței în unicul Dumnezeu în trei persoane să participe la bogăția vieții sale. Din rugăciunea colectei reise că noi nu putem cunoaște misterul Preasfintei Treimi decât din revelație, din această auto-manifestare a lui Dumnezeu prin care el ni se dezvăluie pe El însuși în timp ce înfăptuiește lucrarea mântuirii noastre.

După cum știm, revelația lui Dumnezeu, care este identică cu revelația trinității, a fost făcută gradual, după planul lui Dumnezeu care se face cunoscut lumii cu o pedagogie înțeleaptă, adică cu o metodă adaptată omului, cu pregătire, cu o educație progresivă a spiritului uman pentru a înțelege Spiritul lui Dumnezeu.

Pentru aceasta, Dumnezeu și-a ales, dintre toate popoarele, un popor căruia să i se reveleze și să-i comunice viața sa divină. Pe acest popor ales, poporul Israelului, Dumnezeu “cu mână tare și cu braț puternic”, l-a scos din sclavia Egiptului și la condus în țara făgăduită strămoșilor săi. Apoi, cu acest popor, Dumnezeu a încheiat Alianța de pe Sinai și i-a descris drumul de urmat prin normele legii. Dar de multe ori poporul, prin păcatul său, a rupt această alianță cu Dumnezeu. Dumnezeu însă nu a abandonat poporul său ci a continuat mereu să i se reveleze și să-și arate dragostea sa față de el.

Astfel, una din etapele următoare ale revelației lui Dumnezeu în istoria mântuirii o avem descrisă în prima lectură, care ne prezintă adorabila transcendență a lui Dumnezeu, maiestatea sa imensă și înfricoșătoare; în același timp ne revelează voința sa salvifică, milostivirea sa infinită, fidelitatea sa veșnică în a face și reface Alianța cu poporul infidel, ingrat și încăpățânat.

Contextul fragmentului e dat în capitolele precedente, de păcatul poporului care-și făurise vițelul de aur pentru a-l reprezenta pe Dumnezeu. Și iată-l acum pe Moise, aruncat cu fața la pământ și cerând iertare lui Dumnezeu pentru păcatul poporului. Dumnezeu își exercită dragostea sa nu numai iertând păcatul poporului, dar mai ales indicând drumul de urmat prin normele legii, care sunt norme de viață.

În acest caz autorevelarea lui Dumnezeu, ca Dumnezeu al milostivirii e departe de a fi o declarație abstractă asupra esenței lui Dumnezeu, ci se concretizează în darul iertării și în normele legii care ghidează viața poporului.

Dumnezeu e dragoste milostivă: iată ceea ce poporul iudaic a intrevăzut în Misterul lui Dumnezeu, în experiența legii și a iertării. Această dragoste a lui Dumnezeu ne-a fost revelată în mod deosebit în Isus Cristos. El va spune lui Nicodim în discursul din timpul nopții: “Dumnezeu a iubit atât de mult lumea încât l-a trimis pe Fiul său Unul născut pentru ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică”. În limbajul Sfântului Ioan, “a avea viață veșnică“, înseamnă a-l cunoaște pe Dumnezeu. Astfel se roagă Isus în rugăciunea sacerdotală: “Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos pe care l-ai trimis”.

Însă acum, modul în care Dumnezeu și-a manifestat dragostea sa nu mai este legea, așa cum a fost în Vechiul Testament, dar trimiterea și darul Fiului. În Fiul, Dumnezeu Tatăl ni s-a revelat în mod plenar și definitiv.

Dumnezeu i-a spus Sfântului Ioan al Crucii: “Eu ți-am spus fiecare lucru în Cuvânt – care e Fiul meu, și nu mai am nimic să-ți revelez și nimic să-ți spun; fixează-ți ochii în el, pentru că în el ți-am dat totul, ți-am spus și revelat totul; tu vei găsi în el ceea ce cauți și dorești”.

Într-adevăr, numai în lumina misterului pascal al lui Cristos putem citi și înțelege pe deplin Vechiul Testament. Fără Cristos Scriptura ar fi golită de conținutul ei și nu s-ar putea înțelege.

În mod special Cristos însuși a vorbit despre Dumnezeu ca Tată, Fiu și Duhul Sfânt, ca de trei Persoane distincte între ele, în relație una cu alta și identice în unitatea divină.

Ce înțelegem prin aceasta? În primul rând Treimea este una. Noi nu mărturisim trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu în trei Persoane. Persoanele divine nu-și împart dumnezeirea unică, ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: Tatăl e tot ceea ce este Fiul, Fiul e tot ceea ce este Tatăl, Duhul Sfânt e tot ceea ce este Tatăl și Fiul, adică un singur Dumnezeu.

În al doilea rând, Persoanele divine sunt în mod real deosebite între ele. Dumnezeu este unic dar nu solitar. Fiul nu este Tatăl, Tatăl nu este Fiul și Duhul Sfânt nu este nici Tatăl nici Fiul. Fiecărei Persoane divine per apropiationem – prin misiunea pe care o are – îi este atribuită o lucrare: Tatălui îi este atribuită creația, Fiului îi este atribuită răscumpărarea, iar Duhului Sfânt sfințirea.

În fața acestui mister noi nu avem decât o singură posibilitate să-l lăudăm și să-i cântăm așa cum am făcut-o la psalmul responsorial luat din cartea lui Daniel. Suntem invitați să cântăm fidelității lui Dumnezeu, slavei sale, prezenței sale în Templu. Dacă e dificil să vorbim despre Dumnezeu este în schimb simplu să-i cântăm, e simplu să imităm în viața noastră comuniunea de viață ce există în misterul Preasfintei Treimi, așa cum ne îndeamnă Sf. Paul în a doua scrisoare către Corinteni.

Pentru Sf. Paul misterul Preasfintei Treimi nu e o idee vagă despre Dumnezeu, nici nu e un concept filozofic abstract, dar e o comuniune de viață a celor trei persoane divine în a cărei comuniune suntem invitați și noi să intrăm.

În dialogul angajat cu cele trei Persoane divine se perindă întreaga noastră viață de credință de la leagăn și până la mormânt. Pe pragul vieții am fost botezați: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh; la apusul acestei vieți vom pleca din această lume tot în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh.

Această credință pe care o avem din revelație își află continua ei expresie și celebrare în liturgie: semnul sfintei Cruci, Gloria, Credo, Marea doxologie euharistică, binecuvântarea de la sfârșit și altele, toate acestea prezintă credința trinitară pe care noi o mărturisim.

În liturgie, ca și în Biblie, Dumnezeu ne dezvăluie ființa sa prin acțiunile sale: creația, revelația, economia mântuirii, Biserica. El acționează în mod trinitar, ni se revelează prin Fiul său, iar Fiul ni se revelează prin Duhul Sfânt. Liturgia ne arată pe Dumnezeu în treimea persoanelor: orice dar provine de la Tatăl îndurărilor, prin mijlocirea Fiului, în comuniunea Duhului Sfânt.

Aici pe pământ suntem conștienți că nu vom putea epuiza tot misterul Sfintei Treimi. Însă trebuie mai degrabă să facem ceea ce Isus îi spunea Sfintei Tereza de Avila: “Nu te strădui să mă închizi pe mine în tine, ci mai degrabă caută-te pe tine în mine”. Noi nu-l vom putea înțelege și iubi pe Dumnezeu fără Dumnezeu. Numai luminați de harul său îl vom putea înțelege în măsura consimțită Spiritului său.

Sfântul Augustin, la sfârșitul studiului despre Preasfânta Treime, recunoaște că știe mai puțin decât știa la început. Acesta este adevărul: misterul lui Dumnezeu rămâne incomprehensibil, de neînțeles. Cel necuprins rămâne veșnic necuprins. El n-ar mai fi Dumnezeu dacă mintea noastră l-ar putea închide în spațiul strâmt al puterii sale de înțelegere. Însă, asemenea Sfintei Tereza de Avila trebuie să spunem și noi: “Cu cât înțeleg mai puțin cu atât cred mai mult”.

De fapt, scopul solemnității de azi nu este atât de a explica și înțelege misterul Preasfintei Treimi cât mai ales de a contempla și de a adora pe Dumnezeu Tatăl, pe Dumnezeu Fiul, pe Dumnezeu Duhul Sfânt, într-un cuvânt, pe unicul Dumnezeu în trei Persoane, pentru ca astfel să ajungem în Patria cerească unde vom putea contempla direct pe Dumnezeu.

Nicolae Farcaș

Ritul latin