Predici

În viaţa de fiecare zi, noi oamenii ne aflăm adesea in faţa unor situaţii de aşteptare; aşteptăm un eveniment deosebit fie din viaţa personală, fie din viaţa societăţii sau a comunităţii din care facem parte. Astfel, de exemplu, aşteptăm o sărbătoare deosebită sau întoarcerea unei persoane dragi, plecată de mai mult timp din mijlocul nostru, undeva departe de casă. Aproape fiecare aşteptare impune un anumit timp de pregătire, fie pe plan material, fie pe plan spiritual. Evenimentul va fi trăit cu atât mai multă intensitate cu cât pregătirea a fost mai intensă.

În aceste ultime duminici de peste an, ultimele din anul liturgic, Biserica ne propune aşteptarea activă a unui eveniment cu totul deosebit: venirea în slavă a lui Isus Cristos, care va inaugura Împărăţia veşnică a lui Dumnezeu. Suntem în penultima duminică din acest an bisericesc şi cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, cu atât se accentuează tema revenirii lui Cristos.

În primul capitol din Faptele Apostolilor, Sf. Luca relatează printre altele Înălţarea lui Cristos la cer. Cei care erau de faţa au rămas cu privirile aţintite spre cer. Doi oameni îmbrăcaţi în haine albe s-au apropiat şi le-au spus: “Acest Isus, care a fost ridicat la cer de printre voi, tot astfel va reveni precum L-aţi văzut plecând spre cer“.

Textul Evangheliei de astăzi face parte din cuvântarea profetică a lui Isus cu privire la timpurile de pe urmă; este aşa numitul discurs escatologic care cuprinde prezicerea dărâmării Templului, parabola smochinului, a celor zece fecioare. Problema venirii finale a lui Cristos a stârnit încă de la început interesul creştinilor. În Biserica primară exista convingerea că Isus cel Înviat şi Înălţat la cer se va întoarce în curând. Chiar şi Sf. Paul a împărtăşit această convingere, cel puţin in prima parte a vieţii sale apostolice. Însuşi Isus vorbind despre venirea sa, s-a adresat ascultărilor săi cu aceste cuvinte: “Adevăr, adevăr vă spun, nu va trece această generaţie, până nu se vor împlini toate acestea“.

Aproape toate parabolele în acest sens vorbesc despre o întârziere a stăpânului, sau a mirelui ca în parabola celor zece fecioare. Nu se ştie când; însă ceea ce e absolut sigur este că Isus va veni odată să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. Şi “ferice de acel servitor pe care stăpânul, la întoarcere, îl va găsi veghind” – ne asigură însuşi Cristos.

Stăpânul din parabola talanţilor, plecând într-o călătorie lungă, încredinţează averea sa servitorilor care erau în slujba sa. Pe vremea lui Isus, talantul avea o valoare foarte mare. Ceea ce la prima vedere ar putea să ne surprindă e că stăpânul încredinţează în mod inegal talanţii. Stăpânul este Dumnezeu, servitorii suntem noi oamenii, creştinii, destinatarii darurilor sale reprezentate prin talanţi. Dumnezeu înzestrează pe fiecare om cu daruri naturale şi supranaturale. E adevărat că măsura acestora este diferită dar pentru aceasta Dumnezeu nu poate fi considerat nedrept. Aşa cum notează evanghelistul, El dă fiecăruia după capacităţile sale. Lucrul cel mai important este că fiecare om primeşte haruri suficiente pentru a se putea mântui. De fapt în Evanghelie se spune: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere“. Omul trebuie să corespundă harului şi să aducă roade. Sf. Augustin spune că Dumnezeu care ne-a creat fără noi nu vrea să ne mântuiască fără noi. El respectă libertatea omului.

Exemplul cel mai elocvent este cazul credinţei, dar gratuit pe care îl primim la Botez. Ajunşi la vârsta priceperii, această credinţă nu ne va folosi la nimic dacă va fi doar o acceptare a adevărurilor despre Dumnezeu. Aceasta a fost şi marea greşeală a protestanţilor care nu au acceptat necesitatea faptelor pentru mântuire. Lor şi tuturor care împărtăşesc această concepţie le răspunde Scrisoarea lui Iacob, a cărei idee principală este aceasta: Credinţa fără fapte este moartă. Primii doi servitori au ştiut să valorifice talanţii primii. Iar atunci când stăpânul s-a întors şi le-a cerut cont de ceea ce le încredinţase au putut fi cu inima împăcată. Răsplata lor este foarte mare: “Bine, slugă bună şi credincioasă, ai folosit bine puţinul bine ce i-a fost încredinţat, intră în bucuria stăpânului tău“. Nu aceeaşi a fost situaţia cu al treilea slujitor. El a considerat că i s-a încredinţat prea puţin. Şi de teamă, în loc să valorifice talantul, l-a îngropat în pământ.

Un alt exemplu de valorificare a darurilor lui Dumnezeu este femeia perfectă despre care se vorbeşte în prima lectură, luată din cartea Proverbelor. In ea se poate încrede inima soţului ei, datorită calităţilor sale umane şi religioase. Îndeplinindu-şi datoria în cadrul familiei ea asigură armonia între membrii familiei. Principala virtute a ei pe care o subliniază autorul sacru este teama de Dumnezeu, teamă considerată nu ca un sentiment ce tulbură persoana, dar o teamă aproape sinonimă cu iubirea lui Dumnezeu. Aceeaşi idee a temerii de Dumnezeu apare şi în psalmul responsorial: “Fericit este omul care se teme de Domnul, şi umblă pe căile sale. E fericit şi toate îi merg bine; soţia lui este ca o vie roditoare înlăuntrul casei sale; copiii lui, ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei sale” (Ps 127).

Lectura luată din prima scrisoare a Sfântului Paul către Tesaloniceni, este dominată de aceeaşi atmosferă de aşteptare a venirii iminente a lui Cristos, despre care spuneam la început. Mulţi dintre creştinii acelei cetăţi au considerat că trebuie să părăsească cu totul ocupaţiile lor zilnice, datoriile stării lor. Aşteptarea lor era inactivă, ceea ce îl face pe Apostol să intervină spunând că cel care nu munceşte, nu are dreptul nici la hrană. Paul îi învaţă că la evenimentul întoarcerii lui Cristos vor lua parte atât cei vii cât şi cei morţi. Pentru ca acest eveniment să nu-i surprindă în mod neplăcut, credincioşii trebuie să se comporte ca fii ai luminii, în opoziţie cu comportamentul fiilor întunericului. Chiar dacă ziua Domnului este descrisă adesea prin imagini cutremurătoare, specifice literaturii apocaliptice, ea este ziua care ne va introduce în Împărăţia lui Dumnezeu. De aceea aşteptarea acestei zile trebuie să fie plină de speranţă.

De fiecare dată când ne rugăm Tatăl Nostru, cerem ca să vină Împărăţia lui Dumnezeu căci ea constituie scopul întregii noastre vieţi creştine. Ea înseamnă acelaşi lucru cu mântuirea, viaţa veşnică. Teologii ne învaţă că ea este prezentă printre noi deja de pe acum. Însuşi Isus, la începutul Evangheliei după Marcu ne spune că timpul s-a împlinit, Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Ea se identifică cu Biserica şi va fi desăvârşită la Parusie, la judecata de apoi.

Este momentul să ne punem şi noi întrebarea: Cum trăim noi această aşteptare? In mod activ sau poate rămânem indiferenţi! In mijlocul atâtor suferinţe şi nevoi, suntem noi conştienţi că viaţa noastră trebuie îndreptată spre punctul final al ei, Dumnezeu? Iar dacă da, cum punem noi în practică îndemnul la veghere din Evanghelia de azi? Omul este destinat la viaţa veşnică; să participe la viaţa lui Dumnezeu. Insă cu toate acestea, conform orânduirii lui Dumnezeu, omul intră în contact cu lucrurile trecătoare. Ar fi o mare greşeală să facem abstracţie de ele căci ele au această menire de a ne conduce la Creatorul lor. Rămâne ca fiecare dintre noi să-şi facă datoria conform stării sale.

Părinte Sfânt, care încredinţezi omului darurile Creaţiei şi ale harului, fă ca prin harul tău să fim mereu activi şi treji în aşteptarea plină de speranţă a venirii Tale, pentru ca atunci când vei veni să ne poţi adresa şi nouă cuvintele : “Bine, slugă bună şi credincioasă, intră în bucuria Stăpânului tău“.

Anton Lenghen

volum colectiv ITRC Ritul latin