Start > Ritul latin > Duminica a XXXIII-a de peste an

Duminica a XXXIII-a de peste an

25 October 2008
1,279 afișări

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXXIII-a de peste an (Anul A)

În viața de fiecare zi, noi oamenii ne aflăm adesea in fața unor situații de așteptare; așteptăm un eveniment deosebit fie din viața personală, fie din viața societății sau a comunității din care facem parte. Astfel, de exemplu, așteptăm o sărbătoare deosebită sau întoarcerea unei persoane dragi, plecată de mai mult timp din mijlocul nostru, undeva departe de casă. Aproape fiecare așteptare impune un anumit timp de pregătire, fie pe plan material, fie pe plan spiritual. Evenimentul va fi trăit cu atât mai multă intensitate cu cât pregătirea a fost mai intensă.

În aceste ultime duminici de peste an, ultimele din anul liturgic, Biserica ne propune așteptarea activă a unui eveniment cu totul deosebit: venirea în slavă a lui Isus Cristos, care va inaugura Împărăția veșnică a lui Dumnezeu. Suntem în penultima duminică din acest an bisericesc și cu cât ne apropiem mai mult de sărbătoarea lui Cristos, Regele Universului, cu atât se accentuează tema revenirii lui Cristos.

În primul capitol din Faptele Apostolilor, Sf. Luca relatează printre altele Înălțarea lui Cristos la cer. Cei care erau de fața au rămas cu privirile ațintite spre cer. Doi oameni îmbrăcați în haine albe s-au apropiat și le-au spus: “Acest Isus, care a fost ridicat la cer de printre voi, tot astfel va reveni precum L-ați văzut plecând spre cer“.

Textul Evangheliei de astăzi face parte din cuvântarea profetică a lui Isus cu privire la timpurile de pe urmă; este așa numitul discurs escatologic care cuprinde prezicerea dărâmării Templului, parabola smochinului, a celor zece fecioare. Problema venirii finale a lui Cristos a stârnit încă de la început interesul creștinilor. În Biserica primară exista convingerea că Isus cel Înviat și Înălțat la cer se va întoarce în curând. Chiar și Sf. Paul a împărtășit această convingere, cel puțin in prima parte a vieții sale apostolice. Însuși Isus vorbind despre venirea sa, s-a adresat ascultărilor săi cu aceste cuvinte: “Adevăr, adevăr vă spun, nu va trece această generație, până nu se vor împlini toate acestea“.

Aproape toate parabolele în acest sens vorbesc despre o întârziere a stăpânului, sau a mirelui ca în parabola celor zece fecioare. Nu se știe când; însă ceea ce e absolut sigur este că Isus va veni odată să-i judece pe cei vii și pe cei morți. Și “ferice de acel servitor pe care stăpânul, la întoarcere, îl va găsi veghind” – ne asigură însuși Cristos.

Stăpânul din parabola talanților, plecând într-o călătorie lungă, încredințează averea sa servitorilor care erau în slujba sa. Pe vremea lui Isus, talantul avea o valoare foarte mare. Ceea ce la prima vedere ar putea să ne surprindă e că stăpânul încredințează în mod inegal talanții. Stăpânul este Dumnezeu, servitorii suntem noi oamenii, creștinii, destinatarii darurilor sale reprezentate prin talanți. Dumnezeu înzestrează pe fiecare om cu daruri naturale și supranaturale. E adevărat că măsura acestora este diferită dar pentru aceasta Dumnezeu nu poate fi considerat nedrept. Așa cum notează evanghelistul, El dă fiecăruia după capacitățile sale. Lucrul cel mai important este că fiecare om primește haruri suficiente pentru a se putea mântui. De fapt în Evanghelie se spune: “Cui i s-a dat mult, mult i se va cere“. Omul trebuie să corespundă harului și să aducă roade. Sf. Augustin spune că Dumnezeu care ne-a creat fără noi nu vrea să ne mântuiască fără noi. El respectă libertatea omului.

Exemplul cel mai elocvent este cazul credinței, dar gratuit pe care îl primim la Botez. Ajunși la vârsta priceperii, această credință nu ne va folosi la nimic dacă va fi doar o acceptare a adevărurilor despre Dumnezeu. Aceasta a fost și marea greșeală a protestanților care nu au acceptat necesitatea faptelor pentru mântuire. Lor și tuturor care împărtășesc această concepție le răspunde Scrisoarea lui Iacob, a cărei idee principală este aceasta: Credința fără fapte este moartă. Primii doi servitori au știut să valorifice talanții primii. Iar atunci când stăpânul s-a întors și le-a cerut cont de ceea ce le încredințase au putut fi cu inima împăcată. Răsplata lor este foarte mare: “Bine, slugă bună și credincioasă, ai folosit bine puținul bine ce i-a fost încredințat, intră în bucuria stăpânului tău“. Nu aceeași a fost situația cu al treilea slujitor. El a considerat că i s-a încredințat prea puțin. Și de teamă, în loc să valorifice talantul, l-a îngropat în pământ.

Un alt exemplu de valorificare a darurilor lui Dumnezeu este femeia perfectă despre care se vorbește în prima lectură, luată din cartea Proverbelor. In ea se poate încrede inima soțului ei, datorită calităților sale umane și religioase. Îndeplinindu-și datoria în cadrul familiei ea asigură armonia între membrii familiei. Principala virtute a ei pe care o subliniază autorul sacru este teama de Dumnezeu, teamă considerată nu ca un sentiment ce tulbură persoana, dar o teamă aproape sinonimă cu iubirea lui Dumnezeu. Aceeași idee a temerii de Dumnezeu apare și în psalmul responsorial: “Fericit este omul care se teme de Domnul, și umblă pe căile sale. E fericit și toate îi merg bine; soția lui este ca o vie roditoare înlăuntrul casei sale; copiii lui, ca vlăstarele măslinului împrejurul mesei sale” (Ps 127).

Lectura luată din prima scrisoare a Sfântului Paul către Tesaloniceni, este dominată de aceeași atmosferă de așteptare a venirii iminente a lui Cristos, despre care spuneam la început. Mulți dintre creștinii acelei cetăți au considerat că trebuie să părăsească cu totul ocupațiile lor zilnice, datoriile stării lor. Așteptarea lor era inactivă, ceea ce îl face pe Apostol să intervină spunând că cel care nu muncește, nu are dreptul nici la hrană. Paul îi învață că la evenimentul întoarcerii lui Cristos vor lua parte atât cei vii cât și cei morți. Pentru ca acest eveniment să nu-i surprindă în mod neplăcut, credincioșii trebuie să se comporte ca fii ai luminii, în opoziție cu comportamentul fiilor întunericului. Chiar dacă ziua Domnului este descrisă adesea prin imagini cutremurătoare, specifice literaturii apocaliptice, ea este ziua care ne va introduce în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea așteptarea acestei zile trebuie să fie plină de speranță.

De fiecare dată când ne rugăm Tatăl Nostru, cerem ca să vină Împărăția lui Dumnezeu căci ea constituie scopul întregii noastre vieți creștine. Ea înseamnă același lucru cu mântuirea, viața veșnică. Teologii ne învață că ea este prezentă printre noi deja de pe acum. Însuși Isus, la începutul Evangheliei după Marcu ne spune că timpul s-a împlinit, Împărăția lui Dumnezeu este aproape. Ea se identifică cu Biserica și va fi desăvârșită la Parusie, la judecata de apoi.

Este momentul să ne punem și noi întrebarea: Cum trăim noi această așteptare? In mod activ sau poate rămânem indiferenți! In mijlocul atâtor suferințe și nevoi, suntem noi conștienți că viața noastră trebuie îndreptată spre punctul final al ei, Dumnezeu? Iar dacă da, cum punem noi în practică îndemnul la veghere din Evanghelia de azi? Omul este destinat la viața veșnică; să participe la viața lui Dumnezeu. Insă cu toate acestea, conform orânduirii lui Dumnezeu, omul intră în contact cu lucrurile trecătoare. Ar fi o mare greșeală să facem abstracție de ele căci ele au această menire de a ne conduce la Creatorul lor. Rămâne ca fiecare dintre noi să-și facă datoria conform stării sale.

Părinte Sfânt, care încredințezi omului darurile Creației și ale harului, fă ca prin harul tău să fim mereu activi și treji în așteptarea plină de speranță a venirii Tale, pentru ca atunci când vei veni să ne poți adresa și nouă cuvintele : “Bine, slugă bună și credincioasă, intră în bucuria Stăpânului tău“.

Anton Lenghen

Ritul latin