Predici

Comemorarea tuturor credincioşilor răposaţi ne-a îndreptat privirile, într-un oarecare mod, spre ultima realitate din viaţa fiecărui om, care este moartea şi întâlnirea cu Isus Cristos. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârşitul anului liturgic, cu atât mai mult liturgia cuvântului ne face mai conştienţi de întâlnirea noastră cu Isus Cristos. De asta va depinde soarta noastră veşnică. De aceea, timpul prezent este un timp de veghe activă, de aşteptare şi,după cum putem experimenta, cu toţii suntem într-o aşteptare permanentă: copiii aşteaptă să crească mai repede, tinerii aşteaptă să termine şcoala şi să-şi găsească un loc de muncă, cei care sunt prea ocupaţi aşteaptă să aibă mai mult timp liber, bolnavii aşteaptă să se vindece mai repede, şi astfel exemplele ar putea să continue.

Dar, despre ce aşteptare ne vorbeşte nouă Evanghelia de astăzi? Despre ce întâlnire ? Nicidecum nu este vorba de a aştepta ceva, dar de a aştepta pe Cineva, este vorba de o întâlnire personală cu Cristos, Mirele Bisericii.

Lecturile pe care le-am auzit astăzi, ne îndeamnă să-l întâmpinăm pe Domnul plini de credinţă, ne încurajează în speranţa învierii şi, în acelaşi timp, ne avertizează să fim vigilenţi. Astăzi suntem confruntaţi cu parabola celor zece fecioare. Cum este şi propriu învăţăturilor sale din parabole, Isus face referinţă la experienţa concretă a ascultătorilor.

Isus ia ca model o nuntă, o sărbătoare care necesită mult timp de pregătire şi la care participă tot poporul. În după amiaza zilei de nuntă, mireasa este condusă de prietene în casa mirelui. Acesta, la rândul lui, merge la tatăl miresei pentru a face ultimele înţelegeri în privinţa darurilor sau chiar al preţului miresei. Astfel timpul trece. Prietenele miresei trebuie să-l aştepte pe mire mult timp în faţa casei. Dar, când va veni Mirele? Când va veni Domnul? Răspunsul lui Isus este clar: “Nu ştiţi nici ziua, nici ora” (Mt 25,13). Mirele ar putea să sosească într-un moment neaşteptat. Dar… el întârzie şi cele zece fecioare aţipesc. În sfârşit, “în miezul nopţii” (Mt 25,26) se înalţă un strigăt: “iată Mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!”(Mt 25,6). În mod obişnuit mirele sosea fără să surprindă pe cineva. Aici însă strigătul îi surprinde pe toţi. Acest strigăt nu este natural. El este asemănător cu acela al îngerului din Apocalips care anunţă secerişul şi culesul viilor, care proclamă judecata Babilonului, care invită la marele banchet al lui Dumnezeu. Această venire subită este reluată cu insistenţă în Evanghelia lui Matei: “Fiul Omului vine în ceasul în care nu vă aşteptaţi” (Mt 22,44). El îi va surprinde pe cei care dorm aşa cum potopul i-a surprins pe contemporanii lui Noe; El se va ridica asemenea unui fulger.

Acum “strigătul” nu mai este un avertisment, însă, un semnal neprevăzut. În acest moment nu mai este timp. Este prea târziu! Trebuia să ne gândim de la început deoarece fidelitatea nu se improvizează. În ora întâlnirii contează ceea ce ai, ceea ce eşti şi nu ceea ce ai voi să fii. Acum, nu mai sunt permise substituirile. Cineva ar putea să-şi motiveze astfel lipsa de credinţă: “Ştiu, am pe cineva la mănăstire!”, “În familie avem un preot!” sau: “Dacă ai şti câte rozarii recită mama mea?” sau: “Fiica mea face parte dintr-o mişcare religioasă creştină”.

Nimeni nu poate să pună credinţa în locul nostru. Nimeni nu poate să plătească pentru noi “biletul” pentru întâlnirea decisivă cu Cristos. În acea oră “uleiul” din candelă, adică credinţa şi faptele de caritate, trebuie să fie ale noastre.

Ştim bine ce a însemnat “strigătul” pentru cele zece fecioare: pentru cele înţelepte a fost un moment de bucurie, o întâlnire cu cel iubit, cu Mirele. În schimb, pentru cele nechibzuite acest strigăt nu a creat decât panică, tristeţe şi în cele din urmă le-a făcut conştiente de starea în care se aflau. După întâlnirea cu Mirele se formează marele cortegiu. Toţi cei care vor avea candela credinţei aprinsă vor intra în sala banchetului de nuntă şi uşa va fi închisă.

Aşadar, adevărul pe care îl conţine parabola este uşor de recunoscut: cu venirea mirelui ni se indică venirea Domnului; în comportamentul fecioarelor ne este prezentat comportamentul creştinilor. Noi nu ştim când va veni Domnul. El poate să întârzie mult şi aşteptarea este obositoare. De aceea, oboseala în credinţă este un pericol pentru toţi. Şi tocmai această credinţă, unită cu răbdare şi vigilenţă, este hotărâtoare. Viaţa creştinului este un drum luminat de flacăra unei “candele”, simbol al credinţei vigilente. Pentru a menţine aprinsă această flacără este nevoie de înţelepciune. Înţelepciunea, aşa cum apare în prima lectură este o persoană şi o putem identifica cu persoana lui Isus Cristos. Autorul cărţii Înţelepciunii ne avertizează că ea este foarte preţioasă. Pentru creştin această înţelepciune, adică Cristos, trebuie să fie ceva care îi condiţionează existenţa de zi cu zi pentru că numai El este Calea, Adevărul şi Viaţa. Înţelepciunea evanghelică nu este în mod necesar zgomotoasă. Pentru a o dobândi este necesară rugăciunea.

În acest sens, psalmul responsorial este un exemplu foarte mare al rugăciunii de veghere, pe care inima îl cântă fiind cuprinsă de o dorinţă profundă de Dumnezeu. Psalmistul îl caută pe Dumnezeu în templul din Ierusalim, în propriul culcuş de durere, în nopţile fără somn şi când se simte cuprins de păcat în viaţa sa. Contemplarea gloriei lui Dumnezeu şi experienţa prezenţei sale sunt ca şi potirul care înveseleşte un banchet de nuntă. Tema întoarcerii Mântuitorului, a întâlnirii cu Cristos, Mirele Bisericii este prezentă şi în a doua lectură. Comunitatea primară îmbrăţişase această doctrină cu entuziasm şi voia să o cunoască pe deplin. Primii creştini au înţeles că acest eveniment ar avea loc la un interval scurt, dar acum un gând îi nelinişteşte: pentru ei erau siguri, dat fiind faptul că au aderat la Evanghelie însă se întrebau ce va fi cu cei care au murit. Întrebarea oferă lui Paul ocazia să le vorbească despre învierea morţilor. Paul se bazează pe cuvântul lui Cristos care spune că cei morţi nu sunt deloc dezavantajaţi: “Şi astfel vom fi pentru totdeauna cu Mântuitorul” (1Tes 4,17). Pe apostol nu-l interesează trâmbiţa şi glasul arhanghelului care însoţesc a doua venire a Domnului. Ceea ce îl interesează este că vom sta cu Mântuitorul în paradis.

Aceasta este speranţa care trebuie să caracterizeze viaţa creştinului. Fără această speranţă, fără bucuria interioară, fără învăţătura dreaptă, sensul existenţei noastre ar fi falimentar. Nici pe noi nu trebuie să ne intereseze ceea ce trâmbiţează alţii despre noi atunci când venim la Biserică, atunci când împlinim faptele recerute de credinţă. Ceea ce trebuie să ne preocupe este că vom fi pentru totdeauna cu Mântuitorul.

Să ne rugăm aşadar pentru a dobândi această speranţă, dacă nu o avem încă şi în acelaşi timp să ne întrebăm fiecare în parte: Dacă aş auzi acum acel strigăt care a fost adresat fecioarelor care ar fi reacţia mea? Ce ar provoca în sufletul şi în viaţa mea acel strigăt? Bucurie sau tristeţe?

Damian Spătaru

volum colectiv ITRC Ritul latin