Predici

Într-o lume a urii şi neînţelegerii mai are astăzi sens să se vorbească despre dragoste? Mai este oare posibilă iubirea de Dumnezeu, iubirea faţă de aproapele?

În prima lectură Iahwe, Dumnezeul eliberator vorbeşte poporului adunat la poalele muntelui Sinai. De fapt, cine este acest popor care a fost ales şi destinat între toate popoarele, la o Alianţă veşnică cu Dumnezeu? Este un popor care a fost încercat de multă suferinţă; este un popor decis să-şi apere libertatea cucerită cu atâta trudă. Este un popor care a fost renăscut la o nouă viaţă. Şi oare, numai atât? Nu… Este un popor aflat în pericol, în pericolul de a cădea într-o altă sclavie, mai grea, cu urmări mai nefaste decât sclavia Egiptului: e sclavia urii, a dispreţului. În de¬finitiv, experienţa păcatului.

Dumnezeu le arată că printre ei sunt oameni care suferă şi pe care nu-i vede nimeni: văduvele, orfanii, săracii… cei izolaţi şi marginalizaţi. Aceştia au o singură stâncă de sprijin, un unic ajutor : pe Dumnezeul cel milostiv. Ei sunt fiii predilecţi ai Acestuia. Faţă de aceste persoane nimeni nu are dreptul să fie indiferent. Cuvintele din cartea Exodului sunt clare şi precise, nu admit excepţii: cu toţii trebuie să le punem în practică.

Este ciudat… dar, în zilele noastre, tocmai în ţările care sunt de sute de ani creştine şi care se mândresc cu acest lucru, tot mai mulţi creştini uită de porunca lui Dumnezeu de a iubi. Oare noi ne mai putem numi creştini, dacă nu ară¬tăm toleranţă şi înţelegere faţă de aproapele nostru ? Oare putem spune că credem cu adevărat în Dumnezeu, dacă nu-l iubim¬, dacă nu-i respectăm poruncile şi nu-l primim în viaţa noastră?

În Evanghelia de astăzi suntem invitaţi de către Cristos la o iubire totală şi unică, iubire cuprinsă în cea mai mare poruncă din Lege : a-l iubi pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, a-l iubi pe aproapele. Aş dori să subli¬niez aici un aspect care mi se pare important pentru a înţelege sensul cuvintelor lui Cristos.

In timpul Mântuitorului, numărul prescripţiilor pe care trebuia să le respecte iudeul pios era de 613: o cifră im¬presionantă. Într-un anume sens, pare de aceea justificată întrebarea fariseilor : dintre toate poruncile, care este cea mai mare? În această întrebare era şi dorinţa de a-l pune pe Cristos la încercare, poate şi o doză de curiozitate, sau poate chiar neîncrederea în posibilitatea unui răspuns satisfăcător…

Important este însă altceva: răspunsul pe care îl dă Cristos nu vrea neapărat să stabilească o ierarhie între legile din întreaga Scriptură. Intenţia lui Cristos este aceea de a arăta că, dincolo de orice scrupulozitate lega¬listă, dincolo de orice formulă juridică, iubirea este sing¬ura realitate care dă un sens şi o semnificaţie vieţii umane. A iubi pe Dumnezeu şi pe oameni conduce la adevă¬rata realizare de sine, la maturitatea spirituală totală. Prin iubire devenim cu adevărat fiii lui Dumnezeu. Trebuie să înţelegem acest lucru, altfel vom rămâne săraci, goi de noi înşine şi singuri toată viaţa, pentru că suntem lipsiţi de bucuria de a iubi şi de a ne dărui. Este bine să ne gândim mai des la aceste realităţi. Probleme de rezolvat, adesea foarte dificile, ne pot abate atenţia de la drumul iubirii. Devenim tot mai nesiguri, mai obosiţi, incapabili de a ne ruga şi de a fi noi înşine, ca oameni şi… mai ales ca creştini. Suntem oameni slabi, conştienţi de lipsurile noastre, de incapacitatea noastră de a iubi aşa cum doreşte Cristos să iubim. Insă nu putem fi atât de egoişti încât să nu-l ajutăm şi pe un altul care suferă; nu putem să închidem ochii şi să ne astupăm urechile când cineva plânge şi ne cere ajutorul… În astfel de momen¬te, gesturile noastre de iubire trebuie să fie dezintere¬sate. Ele vor fi cele mai bune rugăciuni în faţa lui Dumnezeu. Să ne amintim de acea văduvă care a dăruit templului toată averea ei : doi bănuţi, strictul necesar pentru viaţă. Gestul ei l-a impresionat pe Isus mai mult decât toate celelalte daruri anterioare ale celorlalţi, deşi fuseseră mult mai bogate. Iubirea trebuie trăită împreună cu alţii. Apostolul Paul ne descrie, în cea de-a doua lectură viaţa de iubire pe care o trăia comunitatea tesalonicenilor. Sf. Paul este plin de bucurie când le scrie acestora, pentru că viaţa lor devenise un exemplu pentru toate comunităţile creş¬tine din Grecia.

Cum au ajuns tesalonicenii să trăiască realitatea iu¬birii atât de profund, încât să fie daţi de exemplu de apostolul neamurilor? Nu este vorba doar de primirea Evangheliei: şi alte comunităţi, înainte şi după cea din Tesalonic au primit Cuvântul lui Dumnezeu; cu toate acestea nici una nu a fost dată de exemplu de Sf. Paul. Adevă¬ratul motiv ne este indicat de apostolul însuşi, în scrisoarea sa: “Voi aţi început să deveniţi imitatorii noş¬tri şi ai Domnului!”. Aceşti creştini l-au primit pe Dum¬nezeu în viaţa lor, au acceptat convertirea, au dobândit o inimă nouă. Această inimă este rodul acţiunii Duhului Sfânt care face să pulseze adevărata dragoste, cea care nu se stinge niciodată.

Prin convertire, inima omului se pune la dispoziţia lui Dumnezeu şi devine docilă la acţiunea harului. Aceasta înseamnă că însăşi iubirea lui Dumnezeu pătrunde fiinţa omului,astfel încât acesta să poată iubi total, fără rezerve şi fără regret. Lumea are nevoie mai mult de martori, de¬cât de vestitori. Nu mai are timp omul din ziua de astăzi întotdeauna să asculte ceea ce se predică, dar se uită întotdeauna la viaţa celui care vesteşte, la faptele sale.

Cuvântul Scripturii ne pune în situaţia de a da un răspuns în acest moment, de a ne decide: viaţa noastră va fi o viaţă de iubire sau de ură ? Vom deschide inima noastră spre ceilalţi oameni sau vom rămâne închişi în egoismul nostru?

Acest răspuns, de fapt, trebuie să-l dăm în fiecare zi, în fiecare clipă a existenţei noastre. Am fost până acum de atâtea ori nepăsători la inspiraţiile Duhului Sfânt, in¬fideli propriilor noastre promisiuni… In atâtea momente am rămas reci în loc să dăruim un zâmbet, insensibili în loc să mângâiem şi să încurajăm.

Să ne recunoaştem păcătoşi în faţa lui Dumnezeu: este primul pas şi cel mai necesar pentru ca iubirea divină să pătrundă în sufletele noastre. Să ne aducem aminte că şi noi avem nevoie nu numai de iertarea lui Dumnezeu şi de ajutorul său, dar şi de înţelegerea celor din jurul nostru. Să nu uităm că dacă nu ne apropiem de cel de lângă noi, vom fi străini de noi înşine, străini de oameni, străini de Dumnezeu.

Să avem încredere în Dumnezeu! Când viaţa noastră se va încheia, nici un lucru de pe acest pământ nu va în¬căpea între palmele noastre îngheţate de moarte. Numai iu¬birea va fi singura noastră comoară. Însuşi Cristos ne spune prin cuvintele Evangheliei de astăzi, că în Împărăţia sa nu există o altă valoare care să se poată compara cu dra¬gostea. Toată opera lui Isus se bazează pe dragoste şi deoarece dragostea lui Dumnezeu este eternă, eternă este şi opera sa.

Să ne încredinţăm astăzi milostivirii lui Dumnezeu, rugându-l să umple inima noastră cu lumina dragostei sale.

Corneliu Berea

volum colectiv ITRC Ritul latin