Start > Ritul bizantin > Vindecarea omului stăpânit de demon

Vindecarea omului stăpânit de demon

24 October 2008
1,868 afișări

Evanghelistul Luca ne istorisește, prin pericopa evanghelică de astăzi, zguduitoarea minune cu vindecarea demonizatului din Gadara. Gadarenii, sau Gherghesenii, erau un popor care locuia în ținutul dinspre răsărit de Iordan, deosebit de iudei. Îndeletnicirea lor, creșterea porcilor, cu totul străină iudeilor, îi arată a fi de alt neam.

Domnul Isus Hristos a venit în aceste părți date uitării de cârmuire și lăsate în afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să binevestească și acestora Evanghelia. Și cum a sosit, “l-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de un demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci în peșterile de îngropăciune” (Luca 8, 27). Văzându-l pe Isus, demonul a răcnit și a căzut înaintea Lui și cu glas puternic a strigat: “Ce ai cu mine Isuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”. Din aceste cuvinte observăm că stăpânirea demonului asupra nefericitului om era atât de puternică și deplină, încât el se folosea de glasul lui, ca și cum ar fi fost una cu el. Demonul cere să fie lăsat să intre în turma de porci care păștea pe malul apei, ceea ce i se îngăduie. Porcii se aruncă în apă și pier. “Iar păstorii văzând ceea ce se făcuse, au fugit și au spus în cetate și prin sate. Și au ieșit să vadă ce s-a făcut și au venit la Isus și au aflat pe omul din care ieșiseră dracii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând lângă picioarele lui Isus și s-au temut”. Locuitorii Gadarei cer lui Isus să plece din hotarele lor din pricina pagubei ce le făcuse cu porcii. Singur cel vindecat îl roagă pe Isus să-l lase să stea mai departe lângă El, dar Isus l-a slobozit zicându-i: “Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”.

Minunea din această evanghelie ne arată că în fața lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar și a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viață pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o ființă vie și rațională, unind la un loc trupul și sufletul (Facere 2, 7), lucru pe care nu l-au înțeles locuitorii ținutului Gherghesenilor. În suflet noi vedem chipul lui Dumnezeu. El este un bun de natură spirituală, care nu poate fi prețuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul, deoarece ajută la ridicarea și înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru fericirea viitoare. Din dragoste pentru suflet și pentru mântuirea lui, Dumnezeu a jertfit pe unicul său fiu (Ioan 3, 16), și, tot pentru mântuirea sufletului, a întemeiat Dumnezeu Biserica Sa. De suflet, cea mai înaltă valoare spirituală, ca și de trup, a ținut seama și Mântuitorul când a săvârșit minunile Sale asupra firii omenești.

Sfânta Evanghelie ne-a pus în fața unui om al cărui suflet era amenințat cu pierzania. Duhul cel rău intrase în el și-l muncea cumplit. Omul, după ce a fost vindecat, era fericit pentru că nu mai era stăpânit de puterea diavolului, nu mai era robul acestui stăpân rău și viclean. A devenit supusul lui Hristos, de care voiește să fie nedespărțit, să stea mereu numai cu el.

După învățătura de credință creștină, diavolul este o ființă spirituală, un înger căzut. Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a făcut pe îngeri, duhuri luminoase și inteligente, “duhuri slujitoare pentru cei ce vor moșteni mântuirea” (Evr. 1, 14). Unii dintre ei au rămas în bunătate și frumusețe. Alții, însă, stăpâniți de propria lor mărire, au încercat să uzurpe tronul Celui Preaînalt și s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Dar răzvrătirea aceasta a fost pedepsită după dreptate. Lucifer cu îngerii lui au fost loviți de fulgerele mâniei divine, “au fost aruncați în adânc, unde stau înconjurați de întuneric” (II Petru 2, 4). Cu această descoperire a scripturilor, stăm în fața celei mai mari taine a creației, “taina fărădelegii”, pe care nu suntem în stare s-o pătrundem. Oricum, diavolul este o realitate dramatică a lumii, o forță a răului care, începută din cer, continuă și va continua în lume.

Lucrarea duhurilor rele se arată între oameni sub formă de amăgire, ispită, momeală etc. Cuprinși de mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu, mânioși pe oameni, care sunt chipul lui Dumnezeu, diavolii încearcă pretutindeni și în toată vremea, să câștige ucenici de partea lor și să desfigureze creațiunea. Astfel, satana a ispitit pe primii oameni în rai, a ispitit pe Iov în toate chipurile ca să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Până și pe Domnul Hristos a cutezat diavolul să-L ispitească. Putem afirma că în întreaga lume este “un război nevăzut” de care vorbesc Sfinții Părinți și care își are victimile lui, însângerații, mutilații lui. Demonizații care se zvârcolesc cu spume la gură, mânia care aprinde și ridică brațul spre lovire sau omor, ura, minciuna, binefacerea răsplătită cu răutate, dragostea schimbată în trădare, răzbunarea, hoția, beția, desfrânarea etc., iată numai câteva din nenumăratele biruințe cu care câștigă satana pe om. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea și învierea Sa, puterea diavolului asupra sufletelor noastre a fost slăbită mult. Sf.

Apostol Pavel spune clar că Mântuitorul “s-a făcut părtaș sângelui și cărnii, ca prin moarte să nimicească pe cela ce are puterea morții, adică pe diavolul” (Evr. 2, 14).

Fără îndoială, puterea satanei nu a fost distrusă definitivă pe pământ prin moartea de pe Golgota a Domnului Isus. Judecata lumii, deci și a diavolului, se va face la a doua venire a Fiului Omului. Până atunci, Dumnezeu îngăduie ademenirile, ispitele duhurilor necurate pentru încercarea aleșilor Lui. Admirabil ne învață în această privință Sfântul Chiril din Ierusalim: “Dumnezeu îl îngăduie pe diavol pentru a împlini două lucruri: să fie făcut el de rușine, fiind biruit de oamenii cei credincioși, apoi să dea prilej credincioșilor să se încununeze”. Duhurile cele rele sunt ca păsările răpitoare (Mat. 13, 4-10), ca semănătorii de neghină (Mat. 13, 25), ca leul care răcnește și caută pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Oamenii pătimași se fac slugi ale răului, fiindcă diavolul a furat cuvântul lui Dumnezeu din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască (Mat. 4, 15). Dintru început, diavolul s-a dovedit cap al răutății, ispitind la rău pe oameni (I Cor. 7, 1), mincinos și ucigător de oameni. Demonizatul din ținutul Gherghesenilor, tămăduit de Mântuitorul, este unul dintre aceia pe care diavolul pusese, la un moment dat, stăpânire pe el.

Înțelepciunea omenească a căutat să dea un răspuns la întrebarea despre originea răului în lume. După învățătura creștină, Dumnezeu l-a făcut pe om să stăpânească toată creația. Libertatea cu care a fost înzestrat nu a fost îngrădită de porunca de a nu gusta din pomul cunoștinței binelui și răului. Împlinirea acestei porunci l-ar fi întărit în bine; prin ascultare, el și-ar fi dovedit iubirea față de creatorul său. Călcarea poruncii lui Dumnezeu este dovada necredinței și a lipsei de iubire față de Creator. Răul urmează din înlocuirea existenței și a valorilor adevărate, rezultate din unirea noastră cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, cu năluciri, falsificări, cu bunuri relative. Aceasta o arată Sf. Apostol Pavel prin cuvintele: “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios și a păsărilor și a dobitoacelor… au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în loc să slujească Făcătorului” (Rom. 1, 23).

Deci viața creștinului trebuie să fie o mărturie continuă și vie despre Hristos și despre prezența Lui în viața noastră de fiecare zi.

Căci duhul cel rău nu-și poate pune stăpânirea asupra cuiva, decât dacă acesta (omul) consimte într-un fel oarecare. “Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de voi”, zice Sf. Apostol Iacob (4, 7). Sf.

Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne strice atât cât ne poate vătăma un câine legat. Suntem mușcați numai atunci când ne apropiem de câine și intrăm în cercul în care se mișcă. Așa este diavolul: el ne poate birui numai în măsura în care noi consimțim la șoaptele lui, la ispitele lui.

Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, și s-a făcut om ca noi, afară de păcat, ca să nimicească tirania diavolului și lucrările lui: “Cine săvârșește păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuiește. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (I Ioan 3, 8). În lucrarea Sa mântuitoare, Mântuitorul Hristos a alungat demonii (Mat. 4, 24; Luca 3, 32; Fapte 10, 38) și a vindecat bolnavii. Această putere de a alunga duhurile cele rele și lucrarea lor, Mântuitorul Hristos a dat-o Sfinților Săi Apostoli. “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată și să tămăduiască orice boală și orice neputință” (Mat. 10, 1).

Ajutorul nostru și tăria împotriva ispitelor de tot felul este Hristos care ne împărtășește harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii, săvârșite de episcop și preot.

De ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi lipsit decât cel ce s-a înstrăinat de El și petrece în afara Bisericii lui Hristos. Nu poate sta în comuniune cu Dumnezeu creștinul căruia Evanghelia și prezența lui Hristos în viață îi rămân străine. Pe acesta păcatul de tot felul a pus stăpânire, acuzându-l față de cuvântul lui Dumnezeu. El se simte înlănțuit și mânat în locuri pustii, în afara cetății celorlalți. El trăiește în negații și revolte împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor, și împotriva lui însuși. Cel care vorbește și lucrează nu mai este el, ci altul care s-a sălășluit în adâncul ființei lui, punând stăpânire pe el: “Care îți este numele, a întrebat Hristos pe bărbatul din Evaghelie. Iar el a răspuns: Legiune, căci demoni mulți intraseră în el. Și îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă la adânc” (Luca 8, 30-31). Omul se înstrăinase nu numai de Dumnezeu ci și de el însuși, căci nu mai răspunde el întrebării Mântuitorului, ci duhurile care puseseră stăpânire pe el. S-ar putea ca într-o astfel de situație să se creadă că omul (credinciosul) pierde orice responsabilitate în fața lui Dumnezeu, de îndată ce păcatul a pus stăpânire pe el. Lucrurile nu stau așa. Sfânta Evanghelie ne spune că bărbatul demonizat (îndrăcit), văzând pe Mântuitorul, a căzut la picioarele Lui, și a strigat cu glas mare: “Ce ai cu mine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Luca 8, 28). Deci nici cel mai înrăit păcătos nu pierde cu totul conștiința de Dumnezeu. Păcatul întunecă mintea omului și îl lipsește de bucuriile vieții, dar nu-i poate ascunde cu totul fața și cuvântul lui Dumnezeu. El, omul rămâne chip al lui Dumnezeu chiar și-n stare de păcat; desigur, un chip întunecat, desfigurat. În virtutea acestui chip, omul, oricât de păcătos ar fi la un moment dat, simte prezența lui Dumnezeu care îl caută și-l cheamă la pocăință și viața nouă. Dar nu numai că îl cheamă prin Evanghelia Sa, ci îi dă și remediul întoarcerii sale, care este Sfânta Taină a Spovedaniei. La scaunul duhovniciei sunt chemați toți, ca după mărturisire cu căință a păcatelor și greșelilor săvârșite, să ia harul iertării acestora de la Hristos prin Duhul Sfânt.

Aici, la scaunul spovedaniei, credinciosul se dezbracă de haina urâtă a păcatelor, iese de sub tirania diavolului și se împacă cu Dumnezeu, unindu-se apoi cu Hristos prin Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Viața cea nouă trebuie să fie o mărturisire cu cuvântul și cu fapta a lui Hristos mai întâi în propria noastră viață. Hristos trebuie să-și reia locul în centrul ființei noastre și să prindă formă și să crească în noi până la statura bărbatului desăvârșit (Efes. 4, 16).

Viețuirea cea nouă și desăvârșit creștină nu este o îndatorire de moment, ci de durată lungă și cu eforturi continui pe linia binelui, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cei care nu pot înțelege și realiza acest lucru, vor cere lui Hristos, ca și gherghesenii din Evanghelie, să plece de la ei cât mai departe.

Mărturia noastră despre apartenența la Hristos și la Biserica Lui trebuie să fie dată și semenilor noștri prin fapte ale iubirii și slujirii acestora după exemplul Mântuitorului care a venit să slujească lumii, pentru a o mântui. Faptele de slujire a semenilor noștri sunt mărturia noastră creștină în această viață și criteriul judecății obștești de la sfârșitul veacurilor, în fața Dreptului Judecător: “Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mat. 25, 40).

Credința noastră creștină ortodoxă ne cere să dăm mărturie despre cunoașterea și prezența lui Dumnezeu în ființa și lucrarea noastră. Să arătăm această prezență prin fapte vrednice de El, fapte de slujire a semenului nostru, de aproape și de departe.

Bărbatul vindecat stătea la picioarele lui Isus, dând mărturie celor care veniseră să-l vadă despre ce i-a făcut Dumnezeu, lui. Dar el a fost trimis de Mântuitorul să vestească acestea la ai săi și la întreaga cetate. Asemenea acestuia, și noi să mărturisim pe Hristos semănând fără întârziere, în jurul nostru, grâul curat al dragostei de oameni, al ajutorării, al cuvintelor bune, înțelepte și ziditoare, al muncii cinstite și al păcii cu toată ființa și lucrarea noastră, ca să dobândim Împărăția cerurilor, gătită aleșilor săi. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin