Start > Ritul bizantin > Pilda Semănătorului

Pilda Semănătorului

11 October 2008
1,871 afișări

Domnul nostru Isus Hristos, împreună cu ucenicii săi, străbătea orașele și satele Palestinei, învățând și vindecând pe bolnavi. Mai totdeauna, învățătura Sa era întărită cu o minune nepătrunsă de mintea omenească. Doctorul ceresc vindeca pe bolnavi și trupește și sufletește. Astfel, orbii își căpătau vederea, surzii își căpătau auzul, muții vorbeau, iar ologii își căpătau umbletul. Pretutindeni, aceștia, după ce se vindecau, îl mărturiseau. Câștigase dragostea tuturor și toți voiau să-L asculte și să-L vadă.

La început, Mântuitorul învăța direct și atunci când aceste mulțimi s-au deprins cu felul învățăturii Sale, El a început să însoțească învățătura Sa cu pilde sau parabole, care nu sunt altceva decât mărgăritarele Sf. Evanghelii. Sub această formă, de povestiri ușoare, mulțimile primeau învățătura Sa cu mai multă înțelegere.

Din mulțimea parabolelor rostite de Mântuitorul, cea care se apropie mai mult de sufletul nostru, al tuturor, este Pilda Sămănătorului, din pericopa Sf. Evanghelii de astăzi, și pe care Mântuitorul a spus-o chiar la începutul propovăduirii Sale. Este una dintre cele mai frumoase pilde rostite de Mântuitorul Isus Hristos. Frumoasă, pentru că este simplă. Frumoasă, pentru că este luată din viața de toate zilele. Ea este o stare trăită de oricare muncitor agricol. Din ea se vede cât de mult prețuiește Mântuitorul ocupația noastră de bază, încât își aseamănă chemarea Sa cea mai înaltă cu munca “sămănătorului”.

Munca pe care o face sămănătorul pe ogorul său, o face și Mântuitorul, și Biserica întemeiată de El, pe ogorul sufletesc.

Tocmai pentru că noi toți am trăit această parabolă sub o formă sau alta, ea este atât de apropiată de sufletul nostru. Ea ne va ajuta să înțelegem mai bine munca pe câmpul sufletesc, exact aceeași muncă pe care o face plugarul pe ogorul său. El seamănă cu nădejde, ca și Biserica, fără a avea totdeauna și bucuria de a-și vedea rodul trudei lui, căci o mare parte din pământul în care seamănă e neproductiv, după cum arată și parabola: “Ieșit-a sămănătorul să semene sămânța sa și pe când semăna, unele semințe au căzut lângă drum și au venit păsările și le-au mâncat. Altele au căzut pe loc pietros, și dacă au răsărit, s-au uscat, pentru că nu aveau umezeală. Și altele au căzut în mijlocul spinilor și crescând, spinii le-au înăbușit. Altele au căzut pe pământ bun și au dat rod: una o sută, alta șaizeci. Cine are urechi de auzit, să audă” (Matei 13, 3-9).

Mântuitorul se folosește de forma simplă a pildei “sămănătorului”, pentru că “sămănătorul” este Dumnezeu. El, prin aleșii săi, a semănat în sufletul omenesc cuvântul cel bun și roditor de viață. Sămănători au fost profeții care, cu mână largă și suflet aprins, arătau calea spre Dumnezeu, dar numai puțini au mers pe calea arătată de ei. După ei, a venit chiar Fiul lui Dumnezeu, care a semănat cu mâna largă cuvântul Evangheliei, iar Biserica cea întemeiată de El de 20 de secole, face același lucru. Cu toate acestea, cuvântul Evangheliei în multe locuri a rămas fără rod, nu pentru că n-ar fi în el putere de rodire, ci din cauză că sufletul în care a căzut a fost fie bătut ca drumul, fie impropriu creșterii seminței celei bune. În zadar luminează soarele pentru cel care umblă cu ochii închiși, în zadar ai vorbi, oricât de frumos, pentru acela care se îndărătnicește și nu vrea să asculte; în zadar se predică și cuvântul evanghelic pentru acela care se împotrivește acesteia.

Pentru a îndrepta sufletele nu-i de ajuns sămânța sămănătorului, oricât de mare ar fi ea, nici numai frumusețea cuvântului, oricât de frumos ar fi el, ci mai e nevoie și de hotărâre din partea sufletului căruia i te adresezi de a asculta și a primi ceea ce-i oferi.

Sămănătorul iese și seamănă sămânța sa deopotrivă, dar nu rodește decât în măsura în care pământul este prielnic de rodire.

O sămânță, după cum ne spune parabola, a căzut în cale, a fost călcată și păsările cerului au mâncat-o. Precum este drumul, așa sunt și multe suflete bătătorite de multe gânduri rele, dorinți murdare și simțăminte josnice, așa că învățătura cea bună nu mai poate prinde rădăcină în ele. Cuvântul cel bun ajunge numai până la urechea unor astfel de ascultători, fără a putea pătrunde și în inimă, căci pe drumul ce duce de la ureche la inimă el este răpit de îndemnuri rele, de obiceiuri murdare și de simțăminte josnice și de înclinări de care sufletul său nu vrea să se lase, așa că învățătura cea bună nu prinde rădăcini.

Despre o altă sămânță se spune că a căzut pe pământ pietros și răsărind soarele, s-a uscat, fiindcă nu avea umezeală. Acest soi de pământ ne arată sufletele nestatornice și ușuratice, care ascultă predica Evangheliei, se însuflețesc pentru ea, dar rămân cu atât. Sunt oamenii care admiră frumusețea Evangheliei, frumusețea sfinților, admiră puterea de credință a mucenicilor, admiră roadele pe care le-a produs creștinismul în sufletele altora, dar ei nu se schimbă cu nimic. Entuziasmul lor este ca și focul de paie, care pe cât de repede se aprinde, pe atât de ușor trece și se stinge. Aceștia sunt oamenii care n-au puterea trebuitoare de a urma pe calea binelui – sămânța bună încolțește în astfel de suflete, dar rod nu aduce, fiindcă se usucă prea repede.

O altă sămânță, se spune, a căzut între spini și crescând spinii au înăbușit-o. Ca spinii sunt acele suflete în care îndemnurile cele rele cresc alături de cele bune întocmai cum cresc într-un strat nestingherite de nimeni buruienile alături de flori, până le înăbușă. Spinii sunt faptele trupului, despre care Sf. Apostol Pavel spune: slujirea idolilor (care în zilele noastre se manifestă prin atotputernicia banului), farmecele, vrăjbile, certurile, mâniile, dezbinările, pizmele, bețiile, desfrânările și cele asemenea acestora (Col. 5, 19-21), ca minciunile, înșelăciunile, îngâmfarea, necredința și altele asemenea lor, toate acestea sunt spini care înăbușă sămânța cea bună a vieții curate, o împiedică să aducă roadele sale. Cât de amărât este sufletul sămănătorului al cărui ogor a rămas neroditor! Cât de întristată este inima grădinarului care-și vede pomii pe care i-a îngrijit cu atâta gingășie rămânând fără rod! Cât de îngrijorat și trist este preotul care vede că lucrul său în câmpul sufletelor încredințate este fără rod! Cu atât mai îndurerat este Tatăl cel ceresc, văzând atâtea suflete fără rod în grădina Sa, care este Biserica.

Dar despre alte semințe se spune că au căzut pe pământ bun și au dat roade, una o sută, alta șaizeci, alta treizeci de boabe.

Istoria bisericească ne vorbește despre roadele minunate ce le-a dat cuvântul Evangheliei când a căzut în suflete primitoare.

Evanghelia a îmblânzit popoarele și le-a civilizat, ea a făcut ca sufletele părinților să fie mai duioase și mai pline de grijă pentru copii. Ea a făcut ca sufletele copiilor să fie mai pline de dragoste pentru părinți. Ea a închegat și cimentat viața de familie. Ea a înmuiat inimile celor puternici și le-a făcut mai înțelegătoare pentru cei lipsiți. Ea a făcut lumea capabilă de jertfă, ei i se datorează operele de binefacere. Ea a prefăcut pe păcătoși, ridicându-i până la treapta sfințeniei. Cât de bogate și frumoase sunt roadele cuvântului evanghelic care a căzut în sufletele primitoare! Cât de schimbată ar fi fața pământului, când sămânța cea bună ar cădea numai pe pământ bun, numai în suflete primitoare și lucrătoare! În vremea noastră, mai mult ca oricând, Mântuitorul strigă celor surzi să audă cuvântul lui Dumnezeu, celor ce dorm să se trezească, celor neînțelegători să înțeleagă, celor rătăciți să se întoarcă, celor păcătoși să se pocăiască. Strigă cu Scripturile, cu apostolii, cu Biserica, strigă tuturor, de orice vârstă, bătrânilor, tinerilor, bogaților, săracilor să-și aducă aminte și să primească “cuvântul lui Dumnezeu, care este viu și lucrător”.

Să ne cercetăm conștiința și să vedem cu care dintre cele patru feluri de pământ, de care se vorbește în parabola sămănătorului, se poate asemăna sufletul nostru? Să ne gândim dacă vom avea cuvânt de dezvinovățire atunci când Dumnezeu ne va face socoteală despre viața de aici, care a fost fără rod. Să facem, dragii mei, ca în inima noastră să încolțească și să aducă roade sămânța cea bună, însutit. Faptele noastre să fie asemenea tămâiei mirositoare, să fie cheia de aur cu care să deschidem comoara cea de mare preț a bunătăților dumnezeiești și cu bucurie să auzim glasul Lui când va veni cu sfinții Săi îngeri: “Veniți binecuvântații Tatălui Meu, căci peste puține ați fost puși, peste multe vă voi pune”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

Ritul bizantin