Start > Ritul latin > Duminica a XXVIII-a de peste an

Duminica a XXVIII-a de peste an

27 September 2008
1,277 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXVIII-a de peste an (Anul A)

Ne apropiem de sfârșitul anului liturgic și Biserica ne propune, în aceste ultime duminici, să reflectăm asupra unor teme-sinteză ale vieții noastre de credință. Cuvântul lui Dumnezeu este în aceste duminici mai provocator, parcă, și mai tăios ca de obicei, obligându-ne la o introspecție serioasă și la o decizie radicală. Dacă în celelalte duminici ne-am străduit să aprofundăm cele mai importante mistere ale credinței noastre și să ne însușim un comportament conform cu ele, acum suntem supuși unui test, unui examen, prin care să apreciem calitatea progresului nostru spiritual, rodnicia efortului nostru în a ne apropia de Dumnezeu.

Am văzut duminica trecută – în parabola viței de vie și a viticultorilor ucigași – care este relația noastră personală cu Isus Cristos, modul în care noi îl acceptăm sau nu ca Mântuitor și riscul pe care îl comportă un eventual refuz: “ca pe niște răi ce sunt îi va ucide fără milă iar via o va arenda altor viticultori”. Astăzi Isus ne provoacă cu o întrebare directă: “Prietene, tu ce cauți aici?” O întrebare care privește direct sensul vieții noastre și modul în care ne-am integrat în planul de mântuire: instaurarea Împărăției lui Dumnezeu. O întrebare la care Isus nu așteaptă un răspuns direct, ci o atitudine, o mărturie, un mod de a fi care să reflecte apartenența la Împărăția cerurilor. Este o întrebare radicală, însoțită și de un avertisment din partea Mântuitorului: “mulți chemați, puțini aleși”.

Așadar, ce este Împărăția cerurilor și cum putem ști dacă facem parte din ea, iată testul la care suntem chemați să dăm un răspuns astăzi prin viața noastră.La prima întrebare Isus însuși ne dă un răspuns direct, în parabola pe care am ascultat-o în evanghelia de astăzi: “Împărăția cerurilor este asemenea unui rege care a pregătit un ospăț de nuntă pentru fiul său”. Imaginea ospățului nupțial ne duce imediat cu gândul la o atmosferă de bucurie, de bunătate, de comuniune. Contrar așteptărilor iudeilor, când vorbește despre Împărăția lui Dumnezeu, Isus nu face referință nici la armate, nici la războaie sfinte și nici la un rege politic nou venit să instaureze o nouă lege. Adânc înrădăcinată în conștiința poporului evreu, speranța mesianică – speranța unui rege asemenea lui David, care va restaura regatul lui Iuda – are pentru Isus o nouă conotație. Acest rege nu vine să lupte, să facă un război, ci el vine să facă o nuntă, un banchet nupțial la care invită pe toată lumea.

Împărăția lui Dumnezeu nu este un nou teritoriu, sau un nou regim politic ci este un nou mod de a fi care se întemeiază pe o nouă alianță. Parabola despre fiului regelui are o semnificație profundă. Isus, în cuvinte simple, surprinde marele mister al răscumpărării în care Dumnezeu se unește cu firea omenească. Dumnezeu, în persoana Fiului, se face om, asumă firea umană, ridicând-o la o nouă demnitate. Imaginea nunții reflectă intimitatea comuniunii la care ne cheamă Isus prin misterul vieții sale și demnitatea pe care o dobândim, aceea de părtași ai naturii divine, fii adoptivi ai lui Dumnezeu, membri ai Împărăției cerurilor.

Această comuniune-iubire cu Dumnezeu au așteptat-o și au prevestit-o profeții Vechiului Testament. În prima lectură l-am auzit pe marele profet Isaia dând mărturie despre speranța în promisiunile Domnului, pe care le proclamă în mijlocul poporului: “Domnul Dumnezeu va pregăti pe muntele acesta un ospăț pentru toate popoarele… El va da la o parte vălul de pe fața tuturor popoarelor și învelitoarea care acoperă toate neamurile. El va nimici moartea pe vecie”. Profetul vorbește despre o intervenție personală a lui Dumnezeu care va ridica neputința oamenilor de a se apropia de el și va distruge moartea păcatului, care îl ținea sub jugul celui rău. Este ceea ce va face Isus prin Întruparea sa, prin care a ridicat condiția umană și a făcut-o templu al dumnezeirii. În Isus se împlinește promisiunea salvatoare.

Psalmistul trăiește și el aceeași bucurie a promisiunii unei comuniuni intime cu Dumnezeu, a unei conviețuiri în apropierea Domnului. El exclamă cu entuziasm: “Fericirea și îndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele”

Despre această comuniune ne dă mărturie sfântul Paul în Scrisoarea către Filipeni, din care am ascultat un fragment în cea de-a doua lectură de astăzi. Pentru Apostolul neamurilor realitatea lumii are o altă semnificație. Tot ceea ce el trăiește este impregnat de spiritul lui Cristos: “toate le pot îndura în cel ce mă întărește”. În Cristos omul nu este niciodată singur, viața lui este integrată în viața lui Cristos și trăiește din plin sensul existenței în comuniunea Sfintei Treimi. Toate greutățile și necazurile sfântul Paul le primește cu seninătate – și asta nu pentru că ar fi ajuns la un grad deosebit de stoicism, sau de indiferență – ci pentru că recunoaște în viața sa prezența reală a lui Cristos, care-i conferă putere și curaj să meargă mereu mai departe. Relația personală cu Cristos este pentru sfântul Paul izvorul activității sale misionare: “pentru mine a trăi este Cristos”.

Această comuniune, această unire intimă – prezentă în parabola ospățului de nuntă – este realitatea fundamentală care întemeiază Biserica, adică pe fiecare dintre noi, ca pietre vii ale ei. În capitolul I al Constituției dogmatice Lumen Gentium, Conciliul al II-lea din Vatican definește Biserica ca fiind “semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc”. Biserica nu este o cetate independentă, un teritoriu sau un spațiu privat, separat de restul lumii – și eventual în conflict cu ea – ci este un nou mod de a fi, într-o comuniune vitală cu Dumnezeu, care se naște și se hrănește din sacramente, și care se răsfrânge în întreaga noastră existență. A fi creștin nu înseamnă a trăi izolat, a transforma Biserica într-un loc de separare de ceilalți, de fuga de realitatea înconjurătoare, ci înseamnă a te implica cu toată ființa în comuniunea Sfintei Treimi, care este prin excelență iubire, iar iubirea adevărată nu se închide în sine niciodată, ci este mereu generoasă, ca un ospăț.

Comuniunea personală cu Dumnezeu, prezența sa intimă în viața noastră – acest mister minunat pe care l-au așteptat profeții și l-au cântat psalmiștii, iată-l acum împlinindu-se în viața noastră. Prin Biserică noi intrăm în sala banchetului. Prin botez devenim părtași ai naturii divine și întreaga noastră viață suntem chemați să dăm mărturie despre această nouă realitate.

Însă, Împărăția cerurilor nu este o pomană ci este un dar, ceea ce înseamnă că ea comportă și o serie de exigențe. În Biserică noi nu stăm – pur și simplu – ci participăm, suntem într-un raport dinamic cu darul primit; și l-am auzit pe Isus – în aceeași parabolă – care sunt atitudinile contrare Împărăției cerurilor.

Sunt unii care nici nu vor să audă. În mândria și aroganța lor se consideră suficienți și nu acceptă în viața lor harul, prin care să ajungă la perfecțiunea existenței. Sunt alții care primesc mesajul, dar grijile acestei lumi sunt mai importante, și ajung să neglijeze grija pentru sufletul lor. Și pentru unii și pentru alții consecințele sunt nefaste. Și dacă Dumnezeu nu-i nimicește în mod direct, se nimicesc ei înșiși excluzând din viața lor singura posibilitate de a deveni oameni adevărați. Căci fără Dumnezeu orice proiect existențial este în cele din urmă sortit eșecului.

Sunt în cele din urmă cei care acceptă invitația și se prezintă la ospăț, fără însă să realizeze o schimbare în viața lor. Pentru aceștia, sala ospățului este mai mult o cantină a săracilor, la care vin să-și potolească foamea și setea, decât un loc de întâlnire, de comuniune și de bucurie. Or, regele nu dă o masă de binefacere ci un ospăț de nuntă la care toți cei prezenți sunt invitați personal și chemați să participe la bucuria Fiului. Și chiar dacă textul parabolei pare oarecum incoerent – cum ar putea oare un cerșetor să aibă o haină de nuntă? – mesajul său este nespus de clar: a intra în Împărăția cerurilor înseamnă a schimba ceva în viața ta, înseamnă a deveni un altul, mai bun.

Faptul că venim în fiecare duminică la Biserică – unii poate chiar și mai des – nu este suficient și nu garantează apartenența la Împărăția cerurilor. Este adevărat că celebrarea euharistică – Sfânta Liturghie – este momentul cel mai important în viața oricărui credincios – este asemenea mesei festive în cadrul banchetului nupțial – însă, a fi creștin catolic nu înseamnă numai a veni a Liturghie și a plăti, eventual, simbria la Biserică. Euharistia nu este un eveniment marginal, ci însăși centrul vieții creștine. De la ea, prin unirea cu Cristos, provine toată forța noastră existențială și spre ea ne îndreptăm cu tot ceea ce avem și suntem, aducându-i Tatălui jertfa vieții noastre, unită cu jertfa lui Cristos. Numai atunci când ne vom implica cu toată ființa la ospățul Domnului și ne vom lăsa pătrunși de bucuria comuniunii cu el viața noastră va deveni o adevărată haină de nuntă.

Se spune că într-o localitate săracă din China, locuitorii pregăteau o sărbătoare, o nuntă. Și fiindcă mirii erau săraci s-au hotărât ca fiecare să aducă cu sine o sticlă de vin ce urma să fie turnată într-un butoi mare, la intrare în sala nunții. Când a sosit momentul festiv servitorul a turnat tuturor în pahare pentru a ciocni în cinstea tinerilor căsătoriți, dar, spre uimirea lor, au observat că vinul nu era decât apă chioară. Toți s-au rușinat, căci fiecare gândise în sinea lui: “A, o sticlă de apă, pe care o voi turna eu în butoi, nu se va cunoaște și nimeni nu va observa acest lucru”. Din nefericire, însă, cu toții gândiseră la fel și astfel au compromis orice sărbătoare.

Dacă după ce plecăm de la Sfânta Liturghie trecem cu aceeași indiferență pe lângă cei care ne cer ajutorul, dacă privim cu aceeași răutate pe cei care ne-au greșit, dacă ne preocupăm cu aceeași intensitate numai de binele nostru, fără a privi și la cei din jur, rodul prezenței noastre la Euharistie este apă-chioară. Dacă viața noastră nu s-a schimbat, măcar cu un pic în mai bine, înseamnă că n-am avut curajul să o unim cu viața lui Cristos din Euharistie, înseamnă că l-am acceptat pe Domnul doar cu buzele, inima păstrând-o în continuare pentru noi și pentru grijile noastre. Dacă, după ce aproape întreaga comunitate vine duminică de duminică la Biserică, dar viața și relațiile dintre noi nu devin mai bune, înseamnă că e timpul să ne punem un semn mare de întrebare: Ce fel de creștini suntem noi oare?

A fi creștin înseamnă a-i aparține lui Cristos, înseamnă a fi unit cu Cristos, înseamnă a trăi viața lui… și Cristos a trăit făcând numai binele. Să-l rugăm așadar, ori de câte ori venim la Sfânta Liturghie, așa cum am făcut-o la începutul acestei Sfinte Liturghii:

“Te rugăm, Doamne,

Ca harul tău să ne întâmpine și să ne însoțească pururi

Ca să nu încetăm niciodată de a face binele”.

Bogdan HERCIU

Ritul latin