Predici

Ne aflăm într-o perioadă când de pe dealuri şi câmpii se strâng recoltele, proviziile necesare supravieţuirii în timpul friguros al iernii. Tot acum se culeg şi strugurii de prin viile, mai mult sau mai puţin roditoare.

Această frumoasă şi mişcătoare privelişte ar fi trebuit să ne-o prezinte şi lecturile acestei duminici, pe care tocmai le-am ascultat cu atenţie; însă prima lectură, psalmul şi evanghelia vor să ne capteze atenţia pentru a reflecta asupra viei Domnului, care este poporul său, poporul lui Israel.

Profetul Isaia ne prezintă, în prima lectură, o situaţie parcă ieşită din comun: o vie care, deşi a primit din partea stăpânului ei o îngrijire specială, un tratament aparte, îl sfidează producând struguri sălbatici, în loc de struguri buni. Şi de ce? Cine este vinovatul? Care este cauza? – se întreabă stăpânul. Apoi exclamă: “Judecaţi voi între mine şi via mea. Ce-aş mai fi putut face viei mele şi nu i-am făcut?!” (Is 5,4)

Prezentul tablou descris de profetul Isaia, pune în lumină judecata viei care, ca şi în cazul adulterului, are loc în public, iar sentinţa constă în condamnarea viei la ruină: “Îi voi smulge gardul, ca s-o pască vitele; îi voi dărâma zidul, ca s-o calce toţi în picioare” (Is 5,5) .

Proprietarul viei, atât în prima lectură, cât şi în evanghelie, deşi este acelaşi, are totuşi o atitudine diferită; mai întâi am putut observa cum via a fost condamnată, apoi, în evanghelie, ea este încredinţată altor viticultori, de la care se aşteaptă să fie administratori buni şi capabili care vor şti să altoiască via pentru a aduce roade îmbelşugate, şi la timpul hotărât de stăpân, de Dumnezeu.

Deseori, în Sfânta Scriptură, Israelul este asemănat cu mireasa iubită de Domnul, dar din cauza că aceasta, în repetate rânduri, s-a dovedit a fi infidelă legământului, a fost pedepsită şi dezaprobată de Domnul.

Aceste intervenţii, aceste tratamente au fost şi sunt benefice, ele au un rol tămăduitor; ele arată cum Dumnezeu se foloseşte în acţiunile sale de pedagogia sa divină, pentru a aduce poporul pe calea cea bună şi îl îndreaptă când acesta a rătăcit-o sau a abandonat-o. Deşi pedepseşte, Dumnezeu nu poate renunţa la iubirea sa faţă de poporul său, faţă de via sa, deoarece iubirea sa are un rol important în planul său de mântuire, şi are menirea de a triumfa în ciuda oricărui refuz şi infidelitate din partea omului.

Tocmai acesta este şi mesajul parabolei de astăzi, parabolă pe care evangheliştii Matei, Marcu şi Luca o situează în preajma patimilor, şi care este, de fapt, o profeţie. Dumnezeu a trimis poporului său profeţi, însă acesta i-a refuzat în repetate rânduri, în cele din urmă Dumnezeu, conform planului său de mântuire, l-a trimis pe unicul său Fiu, sperând că pe acesta îl vor respecta. Pe acesta, ne spune evanghelia, când l-au văzut viticultorii, adică fariseii şi cărturarii, au zis între ei: “Haideţi să-l ucidem şi să luăm noi în stăpânire moştenirea lui! Au pus deci mâna pe el, l-au îmbrâncit afară din vie şi l-au ucis”. Moştenitorul este, de fapt, Isus care va fi scos afară din vie şi crucificat, deoarece mesajul său nu coincidea cu aşteptările şi interesele lor politice. Astfel, fariseii şi cărturarii refuză mesianitatea lui Isus, continuând tradiţia refuzării profeţilor.

De această dată, proprietarul viei, Dumnezeu, acţionează într-un mod mai pacific, cu totul diferit de relatarea profetului Isaia din prima lectură, şi plin de iubire îl propune pe cel refuzat şi ucis unei alte naţiuni, care se va naşte în mijlocul acestui popor, la Ierusalim, în ziua de Rusalii. Acest popor nou este Biserica, căreia îi revine rolul de a substitui vechiul Israel; ea va rezista în faţa istoriei până la sfârşit deoarece este asistată de Isus însuşi (Mt 28,20); ea este zidită pe piatra care a fost aruncată de zidari, dar care a ajuns în capul unghiului, acest lucru l-a făcut Domnul şi este minunat în ochii noştrii (Ps 117,22-23; Mt 21,42).

Această piatră este Cristos care, deşi a fost refuzat şi răstignit, a înviat din morţi devenind astfel temelia oricărei construcţii viitoare. Biserica, Noul Popor ales al lui Dumnezeu, trebuie să aducă roade, dar roade care să rămână, aşa cum a răsunat şi versetul la evanghelie al zilei de astăzi.

Prin botez noi am devenit creştini, cristofori – adică purtători de Cristos – am devenit membrii ai Bisericii, vlăstare ale viţei dătătoare de viaţă care este Cristos. Trebuie să fim cuprinşi de o mândrie sfântă, din această cauză, dar să ne şi comportăm ca atare. Să trăim evanghelia ca pe un adevărat program de viaţă şi zilnic să ne punem întrebarea: Care este rolul, misiunea mea în Biserică şi în lume? Care este comportamentul, atitudinea mea în Biserică? Ce roade am produs şi ce roade voi produce în Biserică? Oare struguri sălbatici? Într-una din scrierile sale, sfântul Bonaventura scria despre sine astfel: “Nu am intrat în Biserică pentru a trăi ca ceilalţi, ci pentru a trăi aşa cum toţi ceilalţi ar trebui să trăiască”.

Vedem, de multe ori, biserica plină de credincioşi, dar câţi dintre cei prezenţi au venit cu gândul de a se lăsa transformaţi, de a se lăsa modelaţi în viaţa lor? Mulţi dintre noi venim poate din obişnuinţă sau din datorie, dar câţi dintre noi dorim, într-adevăr, să trăim asemenea sfântului Bonaventura sau altor sfinţi, care l-au urmat pe Cristos, dând exemplu ca şi noi să trăim aşa cum toţi ceilalţi ar trebui să trăiască. Prezenţa noastră aici poate fi doar corporală, pe când gândul, inima sunt departe de noi, deoarece ne lăsăm prea cufundaţi în cele materiale, şi în loc să devenim mai buni, rămânem cum am fost sau devenim chiar mai răi. Prezenţa noastră în mijlocul acestui popor ales trebuie să rodească; aici trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm călăuziţi de Duhul său care ne poate transforma viaţa definitiv.

Viaţa creştină comportă şi sacrificii; ea constă în luarea unor angajamente clare, hotărâri decisive; ea se bazează pe fapte concrete, efective, nu pe sentimente afective, efemere, nu pe vorbe goale. De aceea, prin trăirea noastră, prin comportamentul nostru bun, trebuie să avem certitudinea că putem fi de folos în favoarea celorlalţi, sau cel puţin putem face o încercare.

Se spune că prinţul Mahadi El-Millah era în călătorie când caravana cu care călătorea a fost atacată de o bandă de hoţi. Când aceştia voiră să pună stăpânire pe lucrurile lui, el oferi şefului bandei cărţile şi banii pe care îi avea cu sine, spunând: “Ţi-i ofer, sunt un dar! Nu-i considera un furt”. Acesta răspunse: “Banii îi accept, dar ce să fac cu cărţile?” “Când te vei întoarce acasă, spuse prinţul, dăruieşte-le fiilor tăi!…” “Şi ei ce vor câştiga? întrebă şeful bandei”. “Vor învăţa să nu devină hoţi ca tatăl lor”, răspunse prinţul.

Iată o adevărată pildă vie şi plină de semnificaţie care ne poate ajuta şi pe noi să ne dezlipim de lucrurile materiale ca astfel să putem fi de folos în favoarea celor care au un comportament malefic, comportament care ar putea fi modificat dacă, aşa cum spune sfântul Bonaventura, adăugăm din partea noastră “puţină bunăvoinţă”.

Să ancorăm viaţa noastră cât mai profund în Dumnezeu, în acest Dumnezeu care nu ne părăseşte niciodată, dar care este şi trebuie să fie prezent mereu în inima, în sufletul nostru, dacă noi nu-l alungăm din viaţa noastră, conştienţi fiind că o viaţă lipsită de Dumnezeu, este o viaţă fără sens, este stearpă, fără roade, este o viaţă trăită în zadar. Să ne străduim să aducem roade bune şi îmbelşugate în Biserica lui Cristos din care facem parte, făcând ce este bun şi plăcut Domnului, iar Dumnezeul păcii va fi cu noi.

Anton DIACU

volum colectiv ITRC 2 Ritul latin