Start > Ritul latin > Duminica a XXVII-a de peste an

Duminica a XXVII-a de peste an

27 September 2008
1,028 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul A)

Ne aflăm într-o perioadă când de pe dealuri și câmpii se strâng recoltele, proviziile necesare supraviețuirii în timpul friguros al iernii. Tot acum se culeg și strugurii de prin viile, mai mult sau mai puțin roditoare.

Această frumoasă și mișcătoare priveliște ar fi trebuit să ne-o prezinte și lecturile acestei duminici, pe care tocmai le-am ascultat cu atenție; însă prima lectură, psalmul și evanghelia vor să ne capteze atenția pentru a reflecta asupra viei Domnului, care este poporul său, poporul lui Israel.

Profetul Isaia ne prezintă, în prima lectură, o situație parcă ieșită din comun: o vie care, deși a primit din partea stăpânului ei o îngrijire specială, un tratament aparte, îl sfidează producând struguri sălbatici, în loc de struguri buni. Și de ce? Cine este vinovatul? Care este cauza? – se întreabă stăpânul. Apoi exclamă: “Judecați voi între mine și via mea. Ce-aș mai fi putut face viei mele și nu i-am făcut?!” (Is 5,4)

Prezentul tablou descris de profetul Isaia, pune în lumină judecata viei care, ca și în cazul adulterului, are loc în public, iar sentința constă în condamnarea viei la ruină: “Îi voi smulge gardul, ca s-o pască vitele; îi voi dărâma zidul, ca s-o calce toți în picioare” (Is 5,5) .

Proprietarul viei, atât în prima lectură, cât și în evanghelie, deși este același, are totuși o atitudine diferită; mai întâi am putut observa cum via a fost condamnată, apoi, în evanghelie, ea este încredințată altor viticultori, de la care se așteaptă să fie administratori buni și capabili care vor ști să altoiască via pentru a aduce roade îmbelșugate, și la timpul hotărât de stăpân, de Dumnezeu.

Deseori, în Sfânta Scriptură, Israelul este asemănat cu mireasa iubită de Domnul, dar din cauza că aceasta, în repetate rânduri, s-a dovedit a fi infidelă legământului, a fost pedepsită și dezaprobată de Domnul.

Aceste intervenții, aceste tratamente au fost și sunt benefice, ele au un rol tămăduitor; ele arată cum Dumnezeu se folosește în acțiunile sale de pedagogia sa divină, pentru a aduce poporul pe calea cea bună și îl îndreaptă când acesta a rătăcit-o sau a abandonat-o. Deși pedepsește, Dumnezeu nu poate renunța la iubirea sa față de poporul său, față de via sa, deoarece iubirea sa are un rol important în planul său de mântuire, și are menirea de a triumfa în ciuda oricărui refuz și infidelitate din partea omului.

Tocmai acesta este și mesajul parabolei de astăzi, parabolă pe care evangheliștii Matei, Marcu și Luca o situează în preajma patimilor, și care este, de fapt, o profeție. Dumnezeu a trimis poporului său profeți, însă acesta i-a refuzat în repetate rânduri, în cele din urmă Dumnezeu, conform planului său de mântuire, l-a trimis pe unicul său Fiu, sperând că pe acesta îl vor respecta. Pe acesta, ne spune evanghelia, când l-au văzut viticultorii, adică fariseii și cărturarii, au zis între ei: “Haideți să-l ucidem și să luăm noi în stăpânire moștenirea lui! Au pus deci mâna pe el, l-au îmbrâncit afară din vie și l-au ucis”. Moștenitorul este, de fapt, Isus care va fi scos afară din vie și crucificat, deoarece mesajul său nu coincidea cu așteptările și interesele lor politice. Astfel, fariseii și cărturarii refuză mesianitatea lui Isus, continuând tradiția refuzării profeților.

De această dată, proprietarul viei, Dumnezeu, acționează într-un mod mai pacific, cu totul diferit de relatarea profetului Isaia din prima lectură, și plin de iubire îl propune pe cel refuzat și ucis unei alte națiuni, care se va naște în mijlocul acestui popor, la Ierusalim, în ziua de Rusalii. Acest popor nou este Biserica, căreia îi revine rolul de a substitui vechiul Israel; ea va rezista în fața istoriei până la sfârșit deoarece este asistată de Isus însuși (Mt 28,20); ea este zidită pe piatra care a fost aruncată de zidari, dar care a ajuns în capul unghiului, acest lucru l-a făcut Domnul și este minunat în ochii noștrii (Ps 117,22-23; Mt 21,42).

Această piatră este Cristos care, deși a fost refuzat și răstignit, a înviat din morți devenind astfel temelia oricărei construcții viitoare. Biserica, Noul Popor ales al lui Dumnezeu, trebuie să aducă roade, dar roade care să rămână, așa cum a răsunat și versetul la evanghelie al zilei de astăzi.

Prin botez noi am devenit creștini, cristofori – adică purtători de Cristos – am devenit membrii ai Bisericii, vlăstare ale viței dătătoare de viață care este Cristos. Trebuie să fim cuprinși de o mândrie sfântă, din această cauză, dar să ne și comportăm ca atare. Să trăim evanghelia ca pe un adevărat program de viață și zilnic să ne punem întrebarea: Care este rolul, misiunea mea în Biserică și în lume? Care este comportamentul, atitudinea mea în Biserică? Ce roade am produs și ce roade voi produce în Biserică? Oare struguri sălbatici? Într-una din scrierile sale, sfântul Bonaventura scria despre sine astfel: “Nu am intrat în Biserică pentru a trăi ca ceilalți, ci pentru a trăi așa cum toți ceilalți ar trebui să trăiască”.

Vedem, de multe ori, biserica plină de credincioși, dar câți dintre cei prezenți au venit cu gândul de a se lăsa transformați, de a se lăsa modelați în viața lor? Mulți dintre noi venim poate din obișnuință sau din datorie, dar câți dintre noi dorim, într-adevăr, să trăim asemenea sfântului Bonaventura sau altor sfinți, care l-au urmat pe Cristos, dând exemplu ca și noi să trăim așa cum toți ceilalți ar trebui să trăiască. Prezența noastră aici poate fi doar corporală, pe când gândul, inima sunt departe de noi, deoarece ne lăsăm prea cufundați în cele materiale, și în loc să devenim mai buni, rămânem cum am fost sau devenim chiar mai răi. Prezența noastră în mijlocul acestui popor ales trebuie să rodească; aici trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu, trebuie să ne lăsăm călăuziți de Duhul său care ne poate transforma viața definitiv.

Viața creștină comportă și sacrificii; ea constă în luarea unor angajamente clare, hotărâri decisive; ea se bazează pe fapte concrete, efective, nu pe sentimente afective, efemere, nu pe vorbe goale. De aceea, prin trăirea noastră, prin comportamentul nostru bun, trebuie să avem certitudinea că putem fi de folos în favoarea celorlalți, sau cel puțin putem face o încercare.

Se spune că prințul Mahadi El-Millah era în călătorie când caravana cu care călătorea a fost atacată de o bandă de hoți. Când aceștia voiră să pună stăpânire pe lucrurile lui, el oferi șefului bandei cărțile și banii pe care îi avea cu sine, spunând: “Ți-i ofer, sunt un dar! Nu-i considera un furt”. Acesta răspunse: “Banii îi accept, dar ce să fac cu cărțile?” “Când te vei întoarce acasă, spuse prințul, dăruiește-le fiilor tăi!…” “Și ei ce vor câștiga? întrebă șeful bandei”. “Vor învăța să nu devină hoți ca tatăl lor”, răspunse prințul.

Iată o adevărată pildă vie și plină de semnificație care ne poate ajuta și pe noi să ne dezlipim de lucrurile materiale ca astfel să putem fi de folos în favoarea celor care au un comportament malefic, comportament care ar putea fi modificat dacă, așa cum spune sfântul Bonaventura, adăugăm din partea noastră “puțină bunăvoință”.

Să ancorăm viața noastră cât mai profund în Dumnezeu, în acest Dumnezeu care nu ne părăsește niciodată, dar care este și trebuie să fie prezent mereu în inima, în sufletul nostru, dacă noi nu-l alungăm din viața noastră, conștienți fiind că o viață lipsită de Dumnezeu, este o viață fără sens, este stearpă, fără roade, este o viață trăită în zadar. Să ne străduim să aducem roade bune și îmbelșugate în Biserica lui Cristos din care facem parte, făcând ce este bun și plăcut Domnului, iar Dumnezeul păcii va fi cu noi.

Anton DIACU

Ritul latin