Start > Ritul latin > Duminica a XXVI-a de peste an

Duminica a XXVI-a de peste an

27 September 2008
1,121 afișări

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia
Duminica a XXVI-a de peste an (Anul A)

“Toate câte ni le-ai făcut, Doamne, întru judecată adevărată le-ai făcut, căci am păcătuit împotriva ta și de poruncile tale nu am ascultat”.

Acesta este îndemnul pe care ni-l face Biserica prin antifonul de la începutul Sfintei Liturghii, din această a XXVI-a duminică de peste an: să recunoaștem dreptatea lui Dumnezeu și să ne recunoaștem păcătoșenia și nimicnicia noastră. În acest sens, Biserica ne cheamă la ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, la convertire și la umilință.

Am ascultat în prima lectură cum evreii, fiind în exil și nemulțumiți de acest lucru, îl învinuiesc pe Dumnezeu, spunând că nu este drept. Ei văd în exil catastrofa definitivă, moartea poporului lui Israel. Exilul pare să demonstreze că Dumnezeu este un judecător care se comportă ca un contabil rece și dur. Ei sunt tentați să arunce toată responsabilitatea asupra lui Dumnezeu, acuzându-l că nu este drept. Ei îl găsesc totdeauna vinovat pe Dumnezeu pentru toate relele care se abat asupra lor. Însă Dumnezeu le răspunde printr-o întrebare, prin gura profetului Ezechiel: “Oare calea mea nu este dreaptă sau căile voastre nu sunt drepte?”

Toată gândirea lui Israel este dominată de ideea unei responsabilități colective a poporului lui Dumnezeu, însă fiecare trebuie să se facă responsabil asupra faptelor sale. Dreptatea divină nu poate fi judecată din punct de vedere uman. Dumnezeu este drept și milostiv, chiar și atunci când situațiile omenești par să dezmintă acest fapt. Ca și în lectura întâi, pasajul evanghelic de astăzi ne scoate în evidență problema convertirii și a responsabilității personale pentru mântuire. După ce Isus a intrat triumfal în Ierusalim, evanghelistul Matei ni-l prezintă pe Isus într-un lung dialog cu conducătorii religioși ai poporului. Parabola de astăzi, împreună cu parabola viticultorilor ucigași și cu parabola ospățului de nuntă, pe care le vom auzi în duminicile următoare, ilustrează sub aspecte diferite responsabilitatea lui Israel care l-a refuzat pe Isus și necesitatea convertirii pentru a putea ajunge în Împărăția Cerurilor. Relatarea parabolei de astăzi ilustrează modul autentic de a împlini voința lui Dumnezeu Tatăl.

Cei doi fii din parabolă simbolizează două categorii de oameni: drepții și păcătoșii. Cei care spun “Da, mă duc!” și nu se duc sunt fariseii, învățătorii Legii, ei care se considerau “cei drepți”, care țin cu strictețe legile iudaice, dar întorc spatele mesajului nou, propus de Isus. A doua categorie de oameni, considerați de farisei “cei păcătoși”, sunt cei care spun “Nu mă duc!”, dar apoi le pare rău și merg. Aceștia sunt uneori infideli legilor lui Dumnezeu, însă atunci când aud mesajul lui Cristos le pare rău pentru greșelile făcute, se convertesc și își schimbă viața. De aceea, Isus le dă celor dintâi un avertisment dur: “Adevăr vă spun, că vameșii și desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. Căci a venit Ioan la voi pe calea dreptății și nu l-ați crezut. Dar vameșii și desfrânatele l-au crezut; și voi, deși ați văzut, nu v-ați căit nici după aceea, ca să-l credeți”. Conducătorii religioși ai poporului evreu nu se așteptau la un Mesia care să se apropie de păcătoși, ci unul care să fie ca ei, “drept”, după cum se considerau ei, adică o dreptate falsă, de aceea, nu-l puteau accepta pe Isus. Ei credeau că strămoșii, lăsându-le ca moștenire Legea, le-au lăsat și meritele lor legate de respectarea Legii. Apartenența la Lege le dădea dreptul de a fi tratați ca drepți. N-au înțeles însă că Legea în esența ei îi chema tot la fapte, la o convertire continuă spre Dumnezeu. De aceea, zice Isus: “Nu cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în Împărăția lui Dumnezeu, ci acela care face voința Tatălui meu care este în ceruri”.

Mântuirea noastră este darul gratuit pe care-l face Dumnezeu pentru noi. Însă avem libertatea de a alege. “Cel ce te-a creat pe tine fără tine nu te va mântui pe tine fără tine”, spune sfântul Augustin, adică nu te va mântui fără ca tu să vrei acest lucru. Semnul acestei libertăți este capacitatea omului de a se converti de la rău la bine, de a deveni bun. Libertatea este în om o forță de creștere și de maturizare în adevăr și bunătate. Ea își atinge desăvârșirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. Adevărata libertate ne cheamă să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu și să-l punem în practică, ne cheamă la convertire. Ne cheamă să înlocuim omul cel vechi cu omul cel nou.

Nu ajunge ca păcatele noastre să fie iertate pentru a spune “sunt mântuit!”, ci trebuie să omorâm omul cel vechi care le comite. Nu trebuie să ne uităm la ce fac alții, ci să ne uităm la noi înșine. Convertirea trebuie să plece de la fiecare dintre noi.

Se spune că împăratul Teodosiu Cel Mare, din cauza unei răscoale în Tesalonic, a dat ordin armatei să intervină. În acel măcel au fost uciși 7000 de oameni. După acel masacru, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, s-a dus duminica la Sfânta Liturghie. La intrarea în catedrala din Milano, episcopul Ambroziu, care-l mustrase mai înainte printr-o scrisoare, i-a ieșit în întâmpinare și i-a interzis să intre, reproșându-i cele întâmplate la Tesalonic. Atunci, împăratul i-a spus: “Și David a păcătuit!” Însă episcopul i-a răspuns: “Da, dar David a făcut și pocăință!” Trebuie să ne uităm mai mult la pocăința pe care a făcut-o David decât la păcatul său. Prin urmare, nu este suficient să spui “sunt creștin!”, ca să ți se deschidă ușa și toți să-ți cadă la picioare și nici să spui “Doamne, Doamne!” ca să ți se deschidă larg porțile Raiului. Trebuie să dovedim acest lucru prin credința și faptele noastre, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și prin pocăință.

Și sfântul Paul, în a doua lectură, propune o verificare a alegerilor și a stilului de viață al creștinilor. El se îndreaptă spre acei conducători spirituali din Filipi care se credeau stăpânii învățăturii creștine și începeau să aibă tendințe dictatoriale față de credincioșii de rând. În contextul unei chemări la armonie și unitate, care face Biserica, sfântul Paul introduce un imn cristologic, pentru a arăta că Isus Cristos nu este numai modelul, ci și izvorul iubirii care unește Biserica. Creștinii sunt invitați la unitatea cu Cristos pentru a avea în ei simțămintele pe care le-a avut Cristos. Valoarea jertfei constă tocmai în faptul că acela care era în condiția sa de Dumnezeu a devenit ascultător până la moartea pe cruce. Trecerea de la condiția lui de Dumnezeu la condiția de sclav este prezentată ca o renunțare liberă, decisă de a asuma această condiție. Cristos a experimentat până la sfârșit condiția umană. Viața sa a fost de la început și până la sfârșit o ascultare continuă, care a fost esența misiunii și a revelării sale. Umilința lui Isus înseamnă răscumpărarea noastră. Evenimentul mântuitor la care sunt chemați creștinii este caracterizat de ascultare, convertire și umilință. Dispoziția interioară de umilință pe care apostolul Paul o recomandă creștinilor s-a verificat mai întâi în Isus Cristos. Fără o coborâre concretă, o umilință și o renunțare la orgoliile noastre și fără o convertire adevărată nu putem vorbi de mântuire.

“Căutam de unde vine răul dar nu găseam răspunsul”, spune sfântul Augustin, iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieșire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu.

În raportul său cu Dumnezeu, omul are mereu posibilitatea de a începe o viață nouă. Și noi avem mereu posibilitatea de a crea un viitor nou. Ce facem noi pentru aceasta? Care este contribuția noastră pentru a crea acest viitor nou? Să renunțăm la orgoliile noastre, să lepădăm omul cel vechi și să ne îmbrăcăm cu omul cel nou, ascultând de cuvântul lui Cristos și urmându-i exemplul, căci “El deși era Dumnezeu… s-a umilit pe sine făcându-se ascultător până la moartea pe cruce”.

Bartolomeu BLAJ

Ritul latin