Predici

Tuturor, ni se întâmplă în viaţa noastră, să avem parte de deziluzii. Ne aşteptam ca lucrurile să meargă într-un sens, dar în schimb au mers în alt sens; aveam încredere în anumite persoane, dar aceste persoane nu au răspuns la aşteptările noastre…

Şi Isus a avut parte de mari deziluzii. Cu puţine excepţii, cea mai mare parte a capilor religioşi ai timpului – cei pe care Evanghelia îi numeşte “mai marii preoţilor” şi “bătrânii poporului”, cei care oficial trebuiau să fie maeştri şi călăuzele poporului în cele religioase – nu au primit favorabil predica sa şi s-au arătat neîncrezători sau clar ostili în privinţa lui. Aşa cum procedaseră şi mai înainte când nu au acordat dreptate predicii lui Ioan Botezătorul.

Şi totuşi aceste persoane se prezentau public drept păzitorii şi apărătorii legii lui Dumnezeu; şi adesea priveau cu un sentiment de superioritate şi dispreţ anumite categorii de persoane pe care ei le considerau practic drept “păcătoşi” prin definiţie şi prin profesie, excluşi din principiu de la “împărăţia lui Dumnezeu”, cum ar fi de exemplu prostituatele şi vameşii (aceştia erau ştim prea bine perceptorii de impozite pentru romani: în limbajul comun numele lor echivala cu hoţi şi trădători…).

În schimb multe din aceste persoane s-au dovedit disponibile la predicarea lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus, primind invitaţia la convertire, la schimbarea vieţii, pentru a deveni ascultători faţă de poruncile lui Dumnezeu.

Aşadar, tocmai mai marilor preoţilor şi bătrânilor poporului, Isus le adresează discursul său, punându-le în faţă responsabilităţile lor: “Voi sunteţi ca acel fiu care prin cuvinte spune tatălui său că vrea să asculte în toate, dar în realitate nu se comportă aşa cum vrea şi doreşte de fapt tatăl. Voi vă arătaţi zeloşi în observarea formală a Legii şi tradiţiilor religioase, dar nu sunteţi dispuşi să vă lăsaţi atinşi, să vă lăsaţi examinaţi în faţa cuvântului pe care acum Dumnezeu vi l-a adresat prin Ioan Botezătorul, de cuvântul pe care acum vi-l adresează Dumnezeu prin mine…”.

Pe timpul lui Isus ca şi pe timpul nostru, “voinţa lui Dumnezeu”, nu consta atât în observarea legilor şi tradiţiilor, cât mai ales în recunoaşterea şi primirea lui Cristos, în ascultarea obedientă şi faptică a cuvântului său.

Pentru a îndeplini într-adevăr voinţa lui Dumnezeu nu ajunge să te proclami sau să te prezinţi public ca persoană “religioasă”; aşa cum nu ajunge – ca să o spunem în termeni moderni – să fii “practicant”. Trebuie să spunem de asemenea că nu este suficient nici chiar să faci parte oficial din instituţia bisericească…

Cu alte cuvinte: nu ajunge să fii preot, călugăr, călugăriţă, sau chiar episcop…, aşa cum nu ajunge să faci parte dintr-o asociaţie, congregaţie, grup sau mişcare, pentru a te simţi sigur că eşti bun creştin. Oricare ar fi condiţia noastră civilă, socială şi bisericească, fiecare dintre noi trebuie să examineze încontinuu fidelitatea sa reală faţă de Evanghelie, în concretul vieţii şi comportamentului propriu, în lucrurile mari ca şi în cele mici.

Nu numele, titlul sau haina pe care o purtăm; nu locul pe care-l ocupăm în Biserică sau societate; nu apartenenţa la o organizaţie sau alta sunt cele care contează înaintea lui Dumnezeu. Contează numai sinceritatea cu care căutăm, în lumina cuvântului lui Cristos, ceea ce este adevărat, drept şi bun. În ultimă analiză contează numai disponibilitatea concretă de a ne lăsa călăuziţi de legea supremă a dragostei, dincolo de toate celelalte legi, tradiţii, convenţii şi convenienţe.

Iar unul dintre aspectele esenţiale ale legii carităţii este renunţarea la orice atitudine de confruntare, judecată şi cu atât mai mult de dispreţ sau condamnare în raport cu ceilalţi. Pentru că noi nu suntem în stare să cunoaştem cu adevărat persoanele în nucleul cel mai intim al conştiinţei lor: judecăţile noastre totdeauna sunt foarte subiective, parţiale, relative… Cu toată bună voinţa (sau cu toată prezumpţia noastră) riscăm totdeauna să facem mari greşeli în judecarea persoanelor.

Este inutil să negăm: este adevărat că anumite cuvinte din evanghelie nu ne place să le auzim. Ne disturbă, ne produc neplăcere. Şi atunci încercăm să ne gândim că nu ne privesc. Şi totuşi, nu putem să ne dispensăm (mai ales noi, “oameni ai Bisericii”…) să fim într-un oarecare mod provocaţi de cuvintele lui Isus adresate capilor şi responsabililor religioşi ai timpului său: “Vameşii şi prostituatele vor merge înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu…”.

Să ne dea Dumnezeu o inimă curată şi umilă, pentru a ne lăsa călăuziţi şi convertiţi de cuvântul său.

pr. Anton Iştoc Ritul latin