Predici

În duminica trecută, a 32-a de peste an, prima lectură ne prezenta Înţelepciunea ca pe o tânără frumoasă în căutarea iubitului, ca în Cântarea Cântărilor: “Mă voi ridica şi mă voi duce să străbat cetatea stradă cu stradă, piaţă cu piaţă, fiindcă vreau să-l găsesc pe iubitul inimii mele” (3,2).

Duminica de azi, a 33-a de peste an, ne prezintă în prima lectură (Prov 31,10-13.19-20.30-31), înţelepciunea maturizată prin găsirea iubitului şi devenită femeie perfectă prin practicarea virtuţilor familiale, sociale şi religioase, devenind un factor de unitate în cetate.

Duminica viitoare, ultima din anul bisericesc, avem Solemnitatea lui Cristos Regele Universului.

Azi, ca într-o campanie electorală, se caută centrul de unitate al electoratului, mobilul care să-i unească pe toţi oamenii spre a-l accepta pe Isus ca rege, se caută unitatea împărăţiei, ca venind Cristos, să-i găsească la unison pe toţi supuşii în armonia lui Osana… Binecuvântat este cel care vine în numele Domnului.

Pentru realizarea planului electoral, Cristos însuşi le-a încredinţat unor aleşi sume mari, conform capacităţilor de administrare: cinci, doi şi un talant. Aleşii, câştigându-i alegători, câştigă noi talanţi. Cel care a primit un talant n-a voit să folosească suma pentru stăpân, pentru a-i câştiga alegători, ci a folosit-o pentru sine; asta înseamnă că a ascuns talantul în pământ. A-i înapoia stăpânului talantul fără câştig înseamnă a trece în opoziţie.

Tot ce suntem, tot ce avem, constituie daruri ale lui Dumnezeu… Dumnezeu vine în întâmpinarea omului şi-l cheamă; chemându-l îi dă; dându-i îi cere colaborare demnă pe baza libertăţii primite, spre a-i deveni femeia desăvârşită (Lectura I), spre a fi germen eclezial de unitate pentru trupul mistic al lui Cristos. Administratorul nevrednic, încercând să se apere pe baza unor argumente raţionale – “… eşti om aspru: seceri de unde n-ai semănat” au ca urmare teama: “… mi-a fost frică”. Cu toată opoziţia raţionalismului uman, planul lui Dumnezeu se realizează: “… Luaţi-i talantul şi daţi-l celui care are zece!” Urmarea este că: raţiunea, fără credinţă, se scufundă în întuneric şi întunericul aduce lacrimi şi scrâşnire de dinţi. Dacă opoziţia din lumea alegerilor bazată pe partide speră să câştige alegerile altădată, opoziţia faţă de Cristos nu mai are nici o şansă, ci va pierde şi ceea ce crede că are: unicul talant, adică libertatea.

Concilierea dintre credinţă şi raţiune este o problemă de voinţă, căreia nu-i lipseşte harul activ, lucrător, care să o mişte spre a depăşi logica umană, adică să nu dormim ca ceilalţi care se cred înţelepţi şi şi-au asigurat bogăţii pentru mulţi ani şi să spună ca bogatul din Evanghelie: “Odihneşte-te, mănâncă, bea şi te desfată”, fiindcă vine noaptea morţii şi judecata: “Nebunule… cui va rămâne ceea ce ai agonisit?”; iar concluzia lui Isus: “Aşa se întâmplă cu cel care adună comori, dar nu este bogat în faţa lui Dumnezeu” (Lc 12,19-21), înseamnă pierzania veşnică.

Faptul că stăpânul împarte în mod inegal talanţii săi, arată că el cunoaşte capacitatea fiecăruia şi posibilitatea de a-i fructifica. Cel ce a primit un talant, este posibil să se fi crezut nedreptăţit; dar tocmai aceasta arată incapacitatea lui, fiindcă cine este credincios în lucruri mici, va fi credincios şi în lucruri mari şi cine nu-i credincios în cele mici nu poate fi credincios în lucruri mari (cf. Lc 16,10); apoi nu înţelege şi nici nu crede că Dumnezeu, spre a-şi dovedi atotputernicia, se foloseşte de cele mici spre a înfăptui cele mari (cf. 1Cor 1,18-31). Credinţă înseamnă a pune unicul talant la bancă, adică de a pune la dispoziţia lui Dumnezeu unica şi mica noastră voinţă, ca să devină productivă prin voinţa sa atotputernică. Învăţătura Evangheliei de azi nu-i pentru sfinţii care au făcut minuni. Ei au făcut mult pentru că au primit mult pentru noi care am primit puţin, dar îi dăm posibilitate lui Dumnezeu, accentuez: îi dăm posibilitate lui Dumnezeu ca din puţinul, sau chiar din nimicul nostru, să facă o lume nouă. Această ofertă de posibilitate, această disponibilitate, înseamnă a da votul lui Cristos prin care, în care şi pentru care toate au fost făcute (cf. In 1,1-10) şi prin care se va realiza lumea cea nouă la a doua lui venire (cf. 2Pt 3,7-13).

Fericirea celui credincios – care lucrează cu talantul primit, cu propria voinţă pe care o dispune să se conformeze cu cea divină – se poate mări şi din nefericirea celui rău, căruia i se ia darul – talantul – talentul – şi i se dă celui care mai are încă zece… Bucuria alegerii lui Cristos ca rege este preludiul fericirii veşnice. Cine simte această bucurie în Cristos, trăieşte ca un fiu al luminii şi vede prin credinţă realizarea speranţei şi o aşteaptă fără teamă.

Sfântul apostol Paul aminteşte de caracterul imprevizibil al zilei Domnului (Lectura a II-a: 1Tes 5,1-6) din proprie experienţă: prima s-a arătat pe neaşteptate pe drumul Damascului, tocmai în momentul în care el credea că îşi va duce planul, plin de zel pentru apărarea Legii, la totală împlinire şi iată, că într-o clipă totul este dat peste cap. Acum trage concluzia că felul lui Dumnezeu de a acţiona imprevizibil constituie o pedagogie şi o revelaţie. Dumnezeu nu poate fi condiţionat de nimeni şi de nimic, nu poate fi controlat de nici o fiinţă şi de nici un fel de previziune raţională prin sondaj de opinie, sau, cum zicem azi, de nici o maşinărie sau calcul computerizat; apoi credinţa în parusie – a doua venire a lui Isus – face vie relaţia Dumnezeu-om mai mult decât toate celelalte evenimente istorice, fiind în joc sensul existenţei însăşi.

Principele Ludovic de Turingia, soţul sfintei Elisabeta, stătea odată la umbra unei păduri însoţit de un cavaler. În faţa lor se înălţa majestos muntele Inselberg. Deodată principele, arătând cu mâna spre munte, a zis însoţitorului său: “Dacă tot acest munte, de sus şi până jos, s-ar transforma în aur şi dacă cineva mi l-ar oferi cu condiţia ca să mă despart de soţia mea Elisabeta, n-aş face-o niciodată. Prin virtuţile şi evlavia sa ea îmi este cu mult mai dragă decât toate bogăţiile lumii”.

Prin această afirmaţie principele Ludovic l-a ales, de fapt, pe Cristos din sufletul soţiei sale, “femeia desăvârşită”.

Noi suntem chemaţi azi la urne, la biserică, să-l alegem pe Cristos Rege din sufletul Bisericii, trupul mistic şi să spunem: Biserica este femeia înţeleaptă, mereu activă, ea practică toate virtuţile familiale, sociale şi religioase, ea “se teme de Domnul”, ea este aceea care m-a născut la credinţă şi m-a făcut copil al lui Dumnezeu prin botez, mă hrăneşte cu trupul şi sângele lui Cristos… Dacă toţi munţii s-ar preface în aur şi cineva mi i-ar da, ca să mă despart de ea, n-aş face-o niciodată. Prin virtuţile ei, prin sfinţenia ei, prin catolicitatea şi apostolicitatea ei îmi este mai dragă decât toate bogăţiile lumii, fiindcă ea este împărăţia lui Cristos şi a mea. Alegându-l pe Cristos ca Rege, eu aleg Biserica drept împărăţia lui Cristos, ea este Lumina neamurilor (Conciliu Vatican II, LG) şi cel care îl alege pe Cristos rămâne în lumina Bisericii, în Lumina neamurilor. Biserica este “femeia desăvârşită” descrisă în lectura întâi, care poate fi a mea, a ta, a noastră a tuturor.

Aşadar, alegeţi-l pe Cristos Rege, ca să fie împărăţia lui, ca toţi să fie una în Duhul Sfânt, ca slava Tatălui ceresc să fie deplină! Făcând acest lucru an de an, ne asigurăm fericirea veşnică! Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin