Predici

Candela aprinsă zi şi noapte din bisericile noastre ne arată că aici este prezent Cristos în sfânta Euharistie, în “Misterul credinţei” (MR). Pentru ochii trupului, ba chiar şi ai sufletului, misterul este egal cu întunericul. În faţa Misterului credinţei, Euharistiei, în sufletul nostru trebuie să aprindem o candelă, candela iubirii. Înţelept este creştinul care ştie s-o aprindă, fiindcă în întunericul credinţei îl va găsi pe Isus care stă de veghe la căpătâiul nostru: “Iată, eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28,20).

Isus veghează la căpătâiul nostru, fiindcă, aşa cum spune sfântul Ieronim: “În fiecare zi murim, zilnic ne schimbăm şi toate se schimbă în jurul nostru şi totuşi noi credem că vom trăi veşnic pe acest pământ”. De aceea spunea sfânta Tereza a Pruncului Isus că: “Noi ar trebui să ne gândim mai mult cum să murim decât cum să trăim mai bine”, căutând, după îndemnul scriitorului german Alban Stolz: “Să privim fiecare zi ca pe o pagină din cartea vieţii noastre, având grijă ca pe fiecare pagină să scriem ceva bun pentru veşnicie”.

În zilele noastre, unii oameni caută să se consoleze cu tradiţia creştină, pe care şi-o imaginează ca pe un fel de geografie a invizibilului, căutând mijloace umane de a comunica cu morţii lor, de care n-ar fi voit să se despartă niciodată, şi astfel vor să scape de întunericul despărţitor. Alţii, şi poate mai mult ca oricând, în epoca noastră materialistă în care se admite numai ceea ce este empiric, se poate pipăi, se resemnează cu totul ignoranţei: Nu ştim şi nici nu vom şti vreodată.

Dumnezeu nu ne cere să ne trăim de pe acum moartea, pentru că aceasta ar însemna să ne târâm zilele într-o continuă tristeţe şi amărăciune, într-o irealitate comico-tragică. El vrea s-o trăim în plinătatea ei, adică în faptele bune care ne dau preludiul fericirii veşnice şi de a nu ne lăsa adormiţi de plăcerile amăgitoare ale simţurilor (cf. A.M. Roguet, Discursuri funebre, traducere. fr. I. Balan).

Ca viaţa să ne fie plină, ca pe fiecare pagină să putem scrie ceva bun pentru veşnicie, în întunericul credinţei din sufletul nostru trebuie să aprindem o candelă, ca să vedem ce şi cum scriem.

În evanghelia de azi (Mt 25,1-13) Isus ne prezintă cinci fecioare înţelepte şi cinci nechibzuite. După Iob (28,28) înţelept este acela care se teme de Dumnezeu şi urăşte răul. Ca cineva să se teamă de Dumnezeu, trebuie să-l caute, să-l găsească şi să-l cunoască. Sfânta Scriptură ne asigură că Dumnezeu, nu numai că se lasă găsit de cel care îl caută (cf. Prov 12; 8,17; Sir 6,27), ba chiar îi iese în întâmpinare (Lectura I: Înţ 6,12-16)

Fecioare nebune sunt pe toate drumurile şi nici nu-ţi trebuie prea mult timp ca să-ţi dai seama de nebunia lor. Este mai greu de găsit una înţeleaptă. Şi totuşi iată, un model de fecioară cu candela aprinsă: Tereza a Pruncului Isus. În primele ore ale Vinerii Mari a anului 1896 a vomitat sânge, semn al tuberculozei care avea s-o ducă la mormânt numai peste câteva luni. Care a fost prima ei reacţie la gândul morţii? S-o ascultăm pe dânsa: “Am avut o credinţă foarte vie şi lucidă că gândul la Cer era încununarea întregii mele fericiri. Nu puteam crede că existau într-adevăr oameni fără Dumnezeu, lipsiţi de orice credinţă”. Dar din această zi începe calvarul ispitei de necredinţă şi o va chinui până la moarte. În zilele următoare Paştelui din acel an, Tereza mărturiseşte: “Isus m-a învăţat să-mi dau seama de existenţa sufletelor ce nu au credinţă“. Din acea clipă viaţa ei interioară este cuprinsă “de o întunecare de nepătruns”. Ideea de cer, ce fusese mai înainte izvor de atâta bucurie, devine “un subiect de conflict şi chin”. Ispititorul îi şopteşte: “Totul este un vis această discuţie despre împărăţia cerului şi despre acest Dumnezeu care a creat totul… Bine, bine, tânjeşte după moarte, tânjeşte! Dar moartea îţi va da numai – nu ceea ce speri – ci o noapte şi mai adâncă, noaptea nimicului”.

Tereza se destăinuie Maicii superioare: “Dacă ai şti, numai, ce gânduri groaznice au năvălit asupra mea tot timpul! Mintea mi-e răvăşită de argumentele celor mai răi dintre materialişti… Nu mai cred în viaţa veşnică; îmi pare că nu se mai află nimic dincolo de viaţa asta trecătoare. Totul are un sfârşit. Numai iubirea rămâne”. Iată, candela aprinsă în noaptea credinţei: iubirea. Chiar dacă îşi pierduse tot înţelesul emoţional şi intelectual al credinţei, ea a reţinut esenţialul din credinţă: inima credinţei care este iubirea. Datorită acestei “candele aprinse în noapte”, mărturiseşte Tereza mai departe: “Cu toate că nu simt nici o credinţă, caut mereu să urmez faptele de credinţă… Încerc într-adevăr să trăiesc credinţa, chiar atunci când ea nu-mi aduce nici o mulţumire”. Iată, cum înţelepciunea ei a fost iubirea, deoarece chiar atunci când propria ei credinţă apărea ca inutilă, ea şi-a oferit faptele bune ca “cei nu încă luminaţi de torţa credinţei, să o poată aprinde la sfârşit”. (cf. Michael Paul Gallagher SJ, Ajută necredinţei mele, Ed. Ars Longa Iaşi 1996).

Cred că îndemnul lui Isus de a veghea, pentru că nu ştim nici ziua nici ceasul, nu se referă atât la momentul istoric al revenirii lui pe pământ, fiindcă atunci nu va fi noapte, cât mai ales de a veghea ca nu cumva să ni se stingă flacăra iubirii din candela credinţei. Credinţa cere veghere şi multă răbdare, dar cine iubeşte veghează şi rabdă multe. “Dragostea este răbdătoare… nu se supără, nu ţine răul în seamă… toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le îndură” (1Cor 13,4-7). Despre Isus, scriitorul bisericesc Tertulian spune: “A voit să se sature, înainte de a muri, de voluptatea răbdării” (Bossuet, Panegiricul sfânta Tereza de Avila, Ed. Amarcord, Timişoara 1996). Iubirea este dornică să-şi confirme autenticitatea prin răbdare. Isus şi-a dovedit-o din plin. pe cruce, care este “nebunie pentru cei ce se pierd, dar pentru noi, care ne mântuim, este puterea şi… înţelepciunea lui Dumnezeu” (1Cor 1,18.24). Şi nu ne aşteaptă, oare, zilnic în prag?

Fecioarele înţelepte, nu din egoism sau din lipsă de caritate, nu dau untdelemn celor nebune, ci din prudenţă. Acest lucru vrea să ne spună: în privinţa mântuirii, care este problema de căpetenie a vieţii fiecărui om, nu-i îngăduit să o laşi pe seama altora, nici chiar a sfinţilor din Cer, ci fiecare trebuie să colaboreze cu harul primit. Şi Dumnezeu nu tăgăduieşte nimănui credinţa; dar cine nu colaborează cu darul primit, poate rămâne în întunericul credinţei, lipsindu-i flacăra iubirii; deoarece credinţa străluceşte, lucrează, prin caritate (Gal 5,6). Credinţa o avem, dar niciodată nu suntem siguri că ne este suficientă pentru mântuire, că: de-ar fi cât un grăunte de muştar (cf. Lc 17,5-6), tot ar fi ceva, am mişca munţii din loc, dar aşa, mică fiind, cum s-o mai împarţi? Afară de aceasta, Dumnezeu cel preaînţelept a trasat tuturor oamenilor şi fiecăruia în parte calea mântuirii: “Nimeni nu poate veni la mine, spune Isus, dacă nu-l atrage Tatăl care m-a trimis” (In 6,44) şi “Dumnezeu este acela care trezeşte în noi dorinţa şi acţiunea conform cu planurile bunăvoinţei sale” (Fil 2,13).

Există un singur Om care s-a întors dindărătul uşilor închise – Fiul Omului – şi ne-a asigurat că: dincolo de moarte este viaţă şi va reveni la noi (Lectura a II-a: 1Tes 4,13-18). Îl credem? El s-a rugat: “Părinte, Tată, vreau ca acolo unde sunt eu să fie împreună cu mine şi aceia pe care mi i-au dat tu, ca să vadă slava mea” (In 17,24). Ori, ca să fim cu el acolo unde este acum şi să-i vedem slava lui, care este Duhul Sfânt – Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii (Lc 4,18; Is 61,1 ş.u.) – trebuie să fim ca el acum: în rugăciune: “Isus Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pururi pentru noi” (Rom 8,34). Iubirea este o rugăciune continuă. Ea nu trebuie întreruptă. Când flacăra ei s-a stins, Mirele dispare în întuneric. Credinţa, pe care cineva i-o refuzată lui Isus, va încerca s-o cumpere de la taraba zodiacelor, chiromanţilor, vracilor, magicienilor etc, credinţă care nu mântuieşte: “Adevăr vă spun, nu vă cunosc”.

Ca să lumineze candela noastră în întuneric, să ne rugăm: “Dumnezeule atotputernic şi îndurător, înlătură, cu bunătate, tot ce ne stă împotrivă, ca, izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească, (având dovada înţelepciunii: iubirea născută ca o flacără din credinţă), să te putem sluji cu toată libertatea”. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin