Predici

Evanghelistul Matei ne-a relatat această altercaţie verbală dintre Isus şi farisei, nu atât pentru a ne relata un fapt istoric, cât mai ales pentru a cenzura cu asprime ipocrizia printr-o cateheză deosebit de tăioasă. De şase ori a răsunat acel Vai vouă cărturarilor (scribilor) şi fariseilor făţarnici”

Scribii sau cărturarii erau cunoscătorii şi învăţătorii Legii de profesie, recunoscuţi oficial ca atare. Fariseii erau apărătorii cei mai entuziasmaţi, chiar habotnici, ai Legii şi ai obiceiurilor strămoşeşti. Pentru ei Legea era intangibilă, cuprindea totul şi nu i se putea adăuga sau scoate ceva, ordinea socială, culturală, personală şi mai ales cea religioasă era cuprinsă aici. Erau consideraţi cei curaţi şi formau un grup aparte dintre laicii cei mai zeloşi. Filacteriile mari, pe care le purtau pentru a fi văzuţi, erau nişte punguliţe din piele în care erau puse cuvinte din Lege. Aceste punguliţe erau purtate una pe frunte, ca să arate că toată înţelepciunea lor este Legea, alta pe braţul stâng, ca să fie cât mai aproape de inimă şi indica faptul că ei iubesc Legea mai presus de orice. Şi unii scribi făceau parte din gruparea fariseilor.

Lucrul acesta, la prima vedere, pare bun şi ne întrebăm: De ce Isus îi atacă atât de vehement? Fiindcă în concepţia lor viaţa era pentru Lege şi nu Legea pentru viaţă şi din acest motiv erau lipsiţi de caritate faţă de alţii, dar faţă de interesele lor găseau mereu o portiţă de scăpare în a ocoli Legea. Făceau din Lege o religie şi din afirmarea ei un ritual, dar nu pe bază de credinţă. Din acest motiv au ajuns apărătorii unui mit în care nu credeau, însă cereau altora ascultare oarbă, fiindcă era în interesul lor să fie consideraţi lumina neamului, adică rabi, învăţători.

Isus îi numeşte făţarnici şi ipocriţi deoarece ei ştiau foarte bine că fidelitatea faţă de Dumnezeu – pe care o cerea Legea – nu se reduce la nişte rituri şi jertfe, cunoşteau că există prescrieri mai importante în Lege, cum erau cele referitoare la dreptate şi milă, dar infiltrau în sufletele celor de rând teama că se vor pierde, dacă nu împlinesc prescrierile rituale şi dacă ar îndrăzni să se prezinte înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale, deoarece darurile credincioşilor devenise esenţa Legii, fiindcă le convenea de minune. Într-un cuvânt: au materializat spiritualitatea Legii cu bună-ştiinţă. Cărturarii şi fariseii, prin tot comportamentul lor, arătau fidelitate faţă de Iahve, dar în realitate, religia pe care o mărturiseau era străină de credinţă şi în loc să-i conducă pe oameni la Dumnezeu, nu făceau altceva decât să le atragă privirile asupra lor. Isus ia atitudine forte împotriva lor deoarece, când în conştiinţa omului de rând se cuibăreşte legalismul, se blochează avântul credinţei, chiar dacă aparenţele sunt salvate.

Legalismul poate fi întâlnit şi printre creştini?

Aşa cum legalismul l-a împiedicat pe poporul iudeu de a urca pe treapta credinţei necesară în a-l recunoaşte pe Isus ca Mesia, tot aşa constituie un pericol pentru poporul creştin în a denatura faţa împărăţiei lui Dumnezeu, eficacitatea sacramentelor, înţelesul Scripturii. Ambiguitatea interesată a feţelor bisericeşti sau ignoranţa în probleme de credinţă dă ocazie la secte, schisme şi erezii. Această duplicitate se poate găsi şi în sânul familiei: părinţii cer ascultare şi respect din partea copiilor în numele religiei, dar în faptele lor de fiecare zi nu pun decât o spoială de credinţă.

Isus nu neagă nimănui dreptul de a învăţa, dar neagă oricui atitudinea de făţărnicie şi putem spune că manipularea adevărului constituie ipocrizia secolului nostru. Filacteriile fariseilor le putem găsi în multe semne creştine pe care le poartă mulţi, dar n-au nimic de-a face cu credinţa, ca de exemplu: cruce la piept cu lănţişor de aur, icoane în casă, faţa lui Isus pe tricou etc.

Spre primele locuri se înghesuie mulţi şi nici n-ar fi atâtea bisericuţe creştine, dacă n-ar fi atât de râvnit primul loc. Chiar şi ucenicii lui Isus se certau între ei pentru primul loc (Mc 9,35) şi mama fiilor lui Zebedeu n-a ezitat să se apropie de Isus pentru a-i cere primul loc la dreapta şi la stânga lui pentru odraslele ei (cf. Mt 20,21).

De mult timp s-ar fi convertit la credinţă toţi locuitorii pământului, dacă n-ar fi în sânul Bisericii atât de râvnit primul loc. Virtutea credinţei este atât de frumoasă încât şi duplicitatea, ipocrizia, făţărnicia vrea s-o îmbrace, numai să poată ocupa catedra lui Moise.

Dacă profetul Malachia înfierează pe preoţii care ajung să fie blestemaţi de Dumnezeu, fiindcă s-au îndepărtat de calea cea dreaptă şi s-au făcut piatră de poticneală pentru popor prin învăţătura şi comportamentul lor, ce va fi atunci de aleşii Domnului care dau scandal şi fac să fie dispreţuit însuşi Dumnezeu, zicând: Nu există nici un Dumnezeu şi dacă există, este nedrept, neputincios, orb, părtinitor, uituc etc. Cum de tolerează asemenea fărădelegi? Malachia arată măreţia lui Dumnezeu prin cuvintele “rege mare… şi numele meu este înfricoşător printre popoare”. Ori, ce poate fi mai rău decât să te apropii de un astfel de Rege mare cu daruri mizerabile? Slujitorii cultului decăzuseră atât de mult că opreau din jertfe ceea ce era mai bun pentru ei şi ofereau lui Dumnezeu ceea ce era mai rău, asemenea lui Cain, şi voiau ca prin ele să atragă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra poporului. De aceea Dumnezeu zice: “Voi schimba în blestem binecuvântările voastre”, adică: jertfele voastre de mulţumire mă nemulţumesc, mă jignesc profund, fiindcă ritul vostru de jertfă nu-i pornit din credinţă şi în acest caz voi, preoţii mei, jucaţi teatru şi din cauza voastră şi-a pierdut credinţa poporul meu. Priviţi! Fiii poporului meu se căsătoresc cu persoane străine, păgâne şi cum se scuză? “Nu avem, oare, toţi un singur tată?” (pe Adam?) “Oare nu ne-a creat pe toţi un singur Dumnezeu?” Dacă – fie iudei, fie păgâni – toţi avem un singur Creator, de ce nu ne-ar permite căsătoria între noi? Scuza ascunde interes personal, desfrâu, lipsă de credinţă.

Câte scuze de acest fel nu întâlnim şi azi? Mulţi spun: “Toate religiile sunt bune. Toţi avem acelaşi Dumnezeu” etc. Dar ce se ascunde sub toate acestea?

Cum de a apărut la Tesalonic o comunitate creştină atât de zeloasă faţă de credinţa în Cristos?

Sfântul apostol Paul ajunsese aici cu trupul plin de rănile şi vânătăile primite în urma biciuirilor, venise aici fără dorinţa de câştig material, ci din contra, venise cu dorinţa de a-şi da chiar propria viaţă pentru credinţa tesalonicenilor. Aceştia au înţeles mărturia lui: ea nu ne poate veni decât din partea lui Dumnezeu.

Mărturisirea pe care v-o fac este strict personală. Am toată stima faţă de confraţii mei preoţi care lucrează cu zel în via Domnului, dar eu: deseori v-am făcut moral´ la predică, fiindcă nu mi-am dat tot interesul să mă pregătesc în doctrină; deseori graba de la sfânta Liturghie şi de la alte acţiuni liturgice am datora-o intereselor meschine: sport, politică, întâlniri colegiale etc, deseori am lipsit de la confesional datorită unor presupuneri nedemne, ca: degeaba vă spovediţi, că tot răi rămâneţi etc. Nu v-am iniţiat în practicile de pietate şi îngrijirea bolnavilor acasă – de vinerea întâi din lună – din comoditate. Uneori am făcut lucrări şi v-am cerut bani, fiindcă speram să-mi mai rămână şi pentru alte interese personale. Deseori m-am bucurat când mi-aţi dat şi am zis: Bun obicei, dar eu am uitat că sunt atâţia mai săraci ca mine şi ar fi cel mai bun obicei dacă le-aş duce cele strict necesare pentru viaţă. M-am plâns deseori că n-am, că parohia este săracă, spre a vă stoarce mila şi să contribuiţi mai mult la colectă, dar n-am ezitat să fumez ţigări de lux şi să beau vinuri alese, pe care voi nu le aveţi nici la marile sărbători… Este drept: nu v-am impus obligaţii imposibil de purtat, dar nici la cele grele pe care firea sau societatea vi le impune, n-am pus umărul. Dacă v-am iubit? Ca să nu vă mint, mă las în seama judecăţii lui Dumnezeu. Oricum, simt că sunt departe de ceea ce era sfântul Paul faţă de tesaloniceni, fiindcă eu m-am bucurat când m-aţi lăudat şi m-am întristat când m-aţi criticat. Eu nu v-am dat, nu viaţa mea, dar nici evanghelia lui Cristos aşa cum ar fi trebuit.

O altă problemă ce mă frământă este şi aceasta: oare prin această mărturisire nu fac tot un act de ipocrizie? Credeţi că voi fi altfel de acum încolo? Credeţi că îndrăznesc să cer mila rugăciunilor voastre? Îmi pare rău că v-am arătat atât de mult omul din mine şi nu pe Cristos. Voi, în calitate de mădulare ale trupului mistic al lui Cristos, el fiindu-vă Capul, aveţi tot dreptul să-mi spuneţi: Vai ţie, făţarnicule! Ai apărut în faţa noastră cu haine strălucitoare la altar, cu Scriptura în mână la amvon, dar nu şi cu strălucirea credinţei în cuvinte, nu cu strălucirea speranţei pe frunte, nu cu strălucirea iubirii în fapte. Vai ţie, că te-am numit “părinte” şi nu ne-ai fost, nu ne-ai tratat ca o mamă, aşa ca Paul pe tesaloniceni, ci ca un năimit, ca un slujbaş pentru plată… Acum sunt la discreţia voastră şi puteţi face ce vreţi cu mine: dacă îmi spuneţi să plec, plec din mijlocul vostru. Dacă îmi spuneţi să rămân, mai rămân, dar cu ruşinea şi povara vinovăţiei mele în spate. Ce să vă mai rog? Primiţi-mi, dacă puteţi, mărturisirea ca pe un act de sinceritate, acum, în ceasul al 12-lea. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin