Start > Ritul latin > O singură poruncă: Să iubești iubirea!

O singură poruncă: Să iubești iubirea!

27 September 2008
1,239 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXX-a de peste an (Anul A)

Pe bună dreptate se spune că Dumnezeu a dat o singură poruncă: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul, cu toate puterile tale!” (Deut 6,5). “Dumnezeu este iubire” (1In 4,16). Toate celelalte porunci au apărut spre a indica concret cum poate fi iubit Dumnezeu în orice moment și în orice împrejurare a vieții.

Fragmentul primei lecturi (Ex 22,20-26) a apărut tot ca o explicitare a singurei porunci – Să iubești pe Domnul – într-un moment de criză socio-economică, când atitudinea multora din rândul poporului ales, și chiar dintre căpetenii, față de străini, văduve, orfani și săraci, începea să fie mai rea decât a păgânilor, considerându-i pe aceștia ca bătuți de Dumnezeu, și credeau că au dreptul să profite de pe urma lor. Profetul arată că bunătatea și milostivirea trebuie să fie mereu o lecție și un stimulent pentru fapte bune care duc la credința că: așa cum Dumnezeu a fost milostiv și bun cu noi (israeliții) și ne-a eliberat din robie, sărăcie și de la pierzare, tot așa și noi trebuie să fim buni cu cei care sunt robii lipsurilor materiale: cu străinii, cu văduvele, cu orfanii și cu cei săraci; cu atât mai mult cu cât chiar păgânii ni se arată superiori în această privință. În textele ugaritice apare figura eroului Daniel (tipul lui Daniel din Biblie) încoronat cu slavă și cinste de lumea păgână ca fiind mai presus de oricine, deoarece el este “acela care judecă pricina văduvei și apără dreptul orfanului” (cf. Commento della Bibbia Liturgica, p. 185). Profetul arată că motivul bunătății și milostivirii trebuie să fie superior celui păgân, deoarece “Dumnezeu ascultă strigătul lor și îi răzbună”.

Cu atât mai mult obligă legea carității pe creștin, deoarece Isus însuși se identifică cu cel sărac, cu cel marginalizat, cu cel bolnav, cu cel închis, cu cel gol, cu cel flămând etc (cf. Mt 25,31-45). Cel care nu învață mila și bunătatea de la Cristos, care pentru mântuirea fiecăruia s-a făcut asemenea sclavului (cf. Fap 2,7), va trebui să asculte cu groază sentința de condamnare: “Pleacă de la mine, blestematule…” (cf. Mt 25,41).

Sintagma: “Din cauza copacilor nu se vede pădurea” putea fi aplicată și în cazul legilor israelite, parafrazând-o: Din cauza legilor nu se mai vede legea unică și primară.

Momentele de criză din viața poporului israelit au fost atât de multe încât legile interpretative s-au înmulțit și au ajuns până la 613, fiecare considerându-se de maximă importanță, pulverizând esențialul în sute de porunci și comentarii.

Un scrib (Mt 22,34-40), crezând că Isus se va încurca în acest păienjeniș de legi și prescrieri și va minimaliza esențialul sau îl va anula propunând altceva, cunoscută fiind atitudinea lui de inovator, îl întreabă despre cea mai mare poruncă din lege, pe care el însuși – scribul – o pronunță și cu care Isus este de acord, aducându-i lauda că nu este departe de împărăția lui Dumnezeu… Isus unește cele două porunci – iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele – care erau separate în lege: iubirea față de Dumnezeu este prezentată în Deuteronom 6,5 și iubirea față de aproapele în Levitic 19,18 – într-o singură poruncă, arătând că din iubirea lui Dumnezeu, care pentru noi constituie fundamentul credinței, provin legile morale care ne oferă zeci și sute de feluri de comportament față de aproapele. Cine nu crede în iubirea lui Dumnezeu, nu va respecta nici codul moral. Să ne reamintim din duminica trecută: Isus cere ispititorilor și celor care îi urzeau moartea să dea lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu… Acum le arată clar ceea ce datorează lui Dumnezeu: iubirea. Mântuitorul vrea să spună: “Dacă l-ați iubi pe Dumnezeu, m-ați iubi și pe mine”, dar: urându-mă și urzindu-mi pierzarea, nu sunteți născuți din Dumnezeu, “… dacă Dumnezeu ar fi tatăl vostru, m-ați iubi” (In 8,42).

Scribul pune în fața lui Isus o problemă de morală, iar Isus îi răspunde printr-o problemă de credință și-l cataloghează aproape de împărăția lui Dumnezeu, dar când va crede în unitatea iubirii proclamată de Cristos, se va încadra total în împărăție, deoarece, spune Isus: “Împărăția lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Mt 24,23; Lc 17,21), adică acela care dăruiește pe Duhul Sfânt pentru a face indisolubilă iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui, ca să-l putem numi pe Dumnezeu “Tată”, este aici: “Eu sunt în mijlocul vostru” (Lc 22,27; Mt 20,28; Mc 10,45).

Pe timpul lui Isus cele două porunci erau unite, așa cum bine a spus-o scribul, dar Isus a ținut să accentuează unirea lor spre a-i da stabilitate, spre a pune în evidență unirea lor, așa cum există în el două iubiri într-o singură Persoană, datorită celor două naturi unite indisolubil în Fiul lui Dumnezeu-Fiul omului. Legea n-are numai un caracter moral în Cristos, ci un caracter plenar: divin; arătând că el este Autorul legii și toate celelalte – legi și profeți – gravitează în jurul lui, așa cum spunem noi că planetele gravitează în jurul soarelui și acest adevăr este veșnic.

Apostolul Paul (Lectura a II-a: 1Tes 1,5-10) propune tesalonicenilor ca exemplu de iubire față de aproapele propriul său comportament față de ei… Ei l-au urmat, fiind convinși că acest exemplu bun vine de la Cristos și au fost conștienți de datoria lor de a transmite ceea ce au primit: milostivirea față de cei nevoiași. A da celui care este lipsit înseamnă a primi însutit și a-și asigura viața veșnică (cf. Mc 10,30). A da în spirit creștin înseamnă a face un act de credință, înseamnă a da mărturie despre Cristos care ne-a fost dat de Tatăl pentru toți (cf. Rom 8,32), care ne-a dăruit cu Duhul Sfânt (cf. 1In 3,24), care s-a dat morții pentru mântuirea noastră.

Mulțumit de conduita credincioșilor săi din Tesalonic, sfântul Paul, spre a rămâne mereu pe calea binelui, le dă următoarele sfaturi, care sunt de folos și pentru noi: 1) de a primi cuvântul Scripturii și de a fi imitatorii lui Cristos; 2) de a se converti mereu, depărtându-se tot mai mult de rău și slujind tot mai mult lui Dumnezeu și 3) de a trăi activ așteptarea venirii lui Isus ca judecător.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus ne arată cum a înțeles ea porunca iubirii lui Isus și îndemnul apostolului Paul, care “constă în a suporta greșelile altora, de a nu se mira deloc de slăbiciunile celor din jur și de a se edifica chiar și din cele mai mici acte de virtute”.

Limba noastră română, se pare, are un privilegiu unic, anume: printr-un singur cuvânt exprimă o întreită iubire: față de Dumnezeu, față de aproapele și față de sine; acest cuvânt este “mulțumesc”. A mulțumi lui Dumnezeu pentru toate, înseamnă a-l iubi; a-l mulțumi pe aproapele, înseamnă a-l iubi; a fi mulțumit cu toate, înseamnă a se iubi, fără amestecul egoismului găunos.

“Când Dumnezeu se descoperă personal, o face slujindu-se de felul omului de a fi. Astfel el se descoperă ca Tată, Fiu și ca Spirit de iubire; și acest lucru îl face în gradul cel mai înalt posibil în Isus Cristos. Din acest motiv, nu-i un lucru hazardat de a afirma că este necesar ca mai întâi să cunoaștem omul ca apoi să-l putem cunoaște pe Dumnezeu, că trebuie să iubi omul pentru ca apoi să-l iubim pe Dumnezeu” (RdC 122,b), aceasta fiindcă omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar când ajungem să-l cunoaștem și să-l iubim pe Dumnezeu conform chipului său, trebuie să știm să alegem între chip (icoană) și realitate, trebuie să lăsăm pe tată și pe mamă, frați și surori etc și să-l urmăm pe Cristos. Această alegere nu exclude niciodată interesul pe care creștinul trebuie să-l aibă față de aproapele, fiindcă a lăsa pe tatăl și pe mama, pe frați și surori etc nu înseamnă altceva decât a-i iubi și a-i plasa în centrul iubirii: în Cristos; fiindcă Isus, spunând: “Cine lasă pentru mine…”, vrea să spună că: Îmi lasă mie.

Iubirea este esențialul vieții. A cultiva viața interioară constituie o valoare creștină, o valoare permanentă, dar ea nu-i un monolog, nici chiar numai un dialog cu Dumnezeu singur. Întâlnindu-l pe Dumnezeu în rugăciune, creștinul, mai degrabă sau mai târziu, în mod inevitabil se întâlnește și cu ceilalți oameni pe care Dumnezeu i-a creat și vrea să-i mântuiască. Omul, pentru a fi creștin autentic, nu poate să nu iubească și să nu subscrie la acest plan divin, asemenea lui P. Ricoeur care zice: “Viața mea interioară este izvorul relațiilor vieții externe. În opoziție cu înțelepciunea provenită din meditația și contemplația de la sfârșitul păgânismului grec și oriental, dincolo de cel indian, predicarea Evangheliei nu a mai pus în opoziție existența și faptele, internul față de extern, teoria față de practică, rugăciunea față de viață, credința față de fapte, Dumnezeu față de aproapele. Întotdeauna când comunitatea creștină se fărâmițează sau credința decade, acest lucru se întâmplă când se părăsește lumea și responsabilitățile sale și se reconstruiește un mit al interiorizării. Atunci Cristos nu mai este recunoscut în persoana săracului, a exilatului, a prizonierului” (cf. Messale dell’Assemblea Cristiana, p. 790).

Interiorizarea este pentru forța exterioară.

Pentru a interioriza învățătura și exterioriza cu putere faptele bune care decurg din ea, să ne rugăm cu întreaga Biserică: “Dumnezeule atotputernic și veșnic, sporește în noi credința, speranța și iubirea și, ca să ne învrednicim a dobândi ceea ce ne făgăduiești, fă-ne să iubim ceea ce ne poruncești!” (Colecta), să iubim Iubirea! Amin.

Ritul latin