Predici

N-am înţelege parabola lui Isus despre invitaţii la nuntă, care, nu numai că s-au comportat nepoliticos, ci chiar de-a dreptul barbar, dacă n-am cunoaşte o altă parabolă rabinică din acel timp, datorită căreia fariseii, cărturarii, arhiereii şi bătrânii poporului căutau să-şi justifice atitudinea lor ostilă faţă de Isus. Această parabolă rabinică spune că un publican bogat, numit Bar Maiån, a murit şi a avut parte de o înmormântare plină de fast: s-a întrerupt munca în oraş şi toţi locuitorii şi-au manifestat public ataşamentul lor plin de compasiune. În acelaşi timp a murit şi un scrib evlavios, un rabi sărac, dar nimeni nu i-a dat nici cea mai mică atenţie. Acest fapt a trezit discuţii vii în şcolile rabinice. Unde este dreptatea lui Dumnezeu, care nu veghează asupra celor ce sunt ai săi şi permite ca cei nelegiuiţi să fie onoraţi de toţi? Răspunsul la această întrebare a fost acesta: Publicanul a făcut în toată viaţa lui doar o singură faptă bună şi ea nu putea fi anulată de faptele lui rele care au urmat, cu toate că moartea a survenit după aceea. Trebuia, prin urmare, să fie răsplătit de Dumnezeu. Care a fost acea faptă bună? Publicanul, spre a-şi arăta mulţumirea faţă de societatea în care trăia şi pentru a se încadra cât mai mult posibil în ea, s-a gândit să-i ofere un mare banchet, la care a invitat toate personalităţile cele mai reprezentative: pe farisei, scribi, preoţi, bătrâni… Dar aceştia n-au acceptat invitaţia; nu se puteau coborî până acolo încât să mănânce alături de un păcătos public. Ar fi socotit o ruşine pentru ei să-l accepte în societatea lor. Acest refuz i-a deschis ochii publicanului şi s-a hotărât să o rupă definitiv cu invitaţii nepoliticoşi şi cu societatea pe care ei o reprezentau. Ca ospăţul să nu se strice, el i-a chemat pe cei săraci, care au răspuns cu bucurie şi ca recunoştinţă l-au jelit amar când a murit… (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline, Roma 1981, p. 981-982)

Din această parabolă rabinică, fariseii, cărturarii şi arhiereii au dedus următoarea normă de conduită pentru ei: Dumnezeu nu poate să nu răsplătească orice faptă bună, oricât de mare sau mică, dar acest lucru nu-i împiedică pe ei să reziste acelora care nu acţionează conform legii. Dumnezeu l-a răsplătit pentru fapta bună, dar mai bună este fapta lor că s-au împotrivit păcătosului public şi de aceea Dumnezeu este mai dator faţă de ei decât faţă de acel publican. Dumnezeu l-a răsplătit pentru bine, dar ei l-au pedepsit pentru răul comis în viaţă. Dumnezeu cu datoria lui şi noi cu treburile noastre. Cât despre “scribul pios”, acesta este al nostru; noi suntem de partea lui şi aşteptăm ca Dumnezeu să-i facă dreptate, atât lui, cât şi nouă pentru că îl apărăm şi-l compătimim. îşi ziceau ei.

Prin această parabolă rabinică, fariseii, scribii şi arhiereii se puneau în postura de victimă şi Isus ar trebui să fie de partea lor, nu de partea celor care l-au jelit pe publican, de aceea vor şi striga în faţa lui Pilat: “Noi avem o lege şi după lege el trebuie să moară fiindcă pretinde că este Fiul lui Dumnezeu” (In 19,7), dar în realitate mănâncă şi bea cu vameşii şi păcătoşii (cf. Mt 11,19; Lc 7,34-35) şi este stăpânit de diavol (cf. In 7,20).

Parabola lui Isus din evanghelia de azi (Mt 22,1-14) pune în evidenţă partea negativă a acelora care se opun împărăţiei lui Dumnezeu datorită mândriei care îi face să se încreadă în propria lor dreptate, obţinută prin efortul personal de a observa cu scrupulozitate legea, fapt pentru care Dumnezeu trebuie să le stea la dispoziţie, fiindu-le îndatorat. Faptul că regele, din parabola lui Isus, a trimis armata şi i-a omorât pe toţi invitaţii nepoliticoşi şi criminali, vrea să ne spună că a sosit timpul să o rupem total cu mentalitatea legalistă a fariseilor, cărturarilor şi arhiereilor, deoarece nimeni nu-l poate face prizonierul său pe Dumnezeu, el nu poate fi îndatorat faţă de nimic şi nimeni, el singur cheamă la împărăţie, numai el singur are dreptul să judece, să răsplătească şi să pedepsească, fiindcă numai el singur cunoaşte inima omului (cf. Ps 44,22).

Ultima parte a parabolei, începând cu versetul 11, constituie un avertisment dat de Isus ucenicilor săi, deoarece dintre cei mulţi chemaţi el i-a ales şi mai ales avertismentul se îndreaptă spre “unul singur intrat fără haină de nuntă, intrat la cina de Taină ca un trădător, spre Iuda, care se angajase să facă jocul fariseilor, cărturarilor şi arhiereilor. Regele din parabolă spune celui intrat în sala ospăţului fără haină de nuntă: “Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?”, iar Isus îi va spune lui Iuda în grădina Măslinilor: “Prietene, cu o sărutare vinzi pe Fiul omului?” (Lc 22,48). Iuda, cu tot avertismentul primit, va spune călăilor: “Legaţi-l şi duceţi-l sub pază bună!” (Mc 14,45), însă va veni ziua în care cel vândut cu un sărut va spune slujitorilor săi: “Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l afară. Acolo va fi plânsetul şi scrâşnirea dinţilor”, deoarece “Mai bine i-ar fi fost acestui om de nu s-ar fi născut” (Mt 26,24).

Atitudinea profetului Isaia, din prima lectură (Is 25,6-10a), trebuie să fie şi a noastră.

Această lectură constituie un cântec de mulţumire pe care Isaia îl înalţă regalităţii lui Dumnezeu, care se arată ca un rege victorios şi salvator al celor săraci; el este acela care cheamă toate popoarele la un ospăţ în Sion. Ospăţul este semnul prieteniei, al protecţiei divine şi al fericirii cereşti (cf. Ps 22,5; 35,9; Is 55,1; 65,13). Această comuniune cu Dumnezeu este descrisă în sens pozitiv, anume că: Dumnezeu nu va mai fi un necunoscut, iar oamenii nu vor mai fi orbi din punct de vedere spiritual, nu va mai fi moarte, nici lacrimi şi nici condiţii inumane…

Deseori această lectură se citeşte la liturgia cuvântului pentru cei morţi, ca o încurajare pentru cei vii în speranţa reîntâlnirii cu cei dragi care au murit. Deci are o nuanţă clar escatologică.

Oamenii din Vechiului Testament nu beneficiau, aşa ca noi, de “vestea cea bună” adusă de Isus, din care cauză au şi rămas veacuri de-a rândul într-o mare ignoranţă cu privire la ceea ce omul devine după moarte. Însă în această obscuritate, care nouă ni se pare de neconceput, ei păstrau totuşi o mare şi nebiruită speranţă, deoarece “Nu Dumnezeu a creat moartea!” (Înţ 1,13). Moartea a intrat în lume doar ca o consecinţă a păcatului, este, prin urmare, cel mai mare duşman al lui Dumnezeu (cf. Gen 2,17;3,19). În cele din urmă, Dumnezeu, nimicind păcatul, va nimici şi moartea. Evreii nu ştiau cum se va realiza această biruinţă, însă erau siguri de ea: Dumnezeu va oferi banchetul fericirii depline tuturor popoarelor.

Isus confirmă ceea ce Isaia a profetizat. Banchetul este o realitate comunitară şi veselă; Cerul va fi locul de întâlnire a tuturor fericiţilor; banchetul este pregătit din iniţiativa numai a lui Dumnezeu şi Isus ne asigură că el însuşi ne va servi la acest ospăţ (cf. Lc 12,37). Şi dacă acest banchet este oferit tuturor popoarelor şi fiecăruia în parte, înseamnă că va procura fiecăruia o întâlnire personală şi intimă cu Dumnezeu.

Preludiul fericirii veşnice îl putem gusta aici, pe acest pământ: “Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu mine. Celui care va birui, îi voi da să şadă cu mine pe scaunul meu de domnie, după cum şi eu am biruit şi am şezut pe scaunul lui de domnie” (Apoc 3,20-21). Tot în Apocalips mai găsim şi această exclamaţie: “Fericiţi cei chemaţi la ospăţul Mielului!” (19,9). Cu aceste cuvinte suntem invitaţi la banchetul euharistic… Cum răspundem chemării?

Din păcate, mulţi refuză chemarea; câte unul se prezintă fără haină de nuntă, adică fără a fi în starea harului sfinţitor, devenind vânzător printr-un sărut, ca Iuda; alţii şi-au pus speranţa în Domnul numai pentru această viaţă şi de aceea sunt cei mai nefericiţi dintre oameni, cu toate că se hrănesc la masa Domnului; alţii căută să-şi motiveze lipsa prin fel de fel de scuze: “viaţa este grea” şi, trebuind să se despartă în căsnicie, n-au putut să se împărtăşească; că au fost constrânşi să fure, ca să aibă din ce trăi; au trebuit să mintă, spre a reuşi în viaţă; au trebuit să ucidă pruncii din sân, ca să aibă din ce trăi cei de pe genunchi; au trebuit să lipsească duminica de la biserică, spre a negustori; au fost nevoite să curvească, spre a-şi menţine serviciul; au trebuit să se împărtăşească sacrileg, spre a nu se face de râs în faţa altora etc.

Tuturor acestora le răspunde sfântul apostol Paul (Lectura a II-a: Fil 4,12-14.19-20): “Fraţilor, am învăţat să fiu sărac şi am învăţat să fiu bogat. M-am obişnuit în totul şi în toate, atât să fiu sătul, cât şi să flămânzesc; atât să prisosesc, cât şi să o duc în lipsuri. Toate le pot în Acela care îmi dă putere”

Puterea oricărui om vine din credinţă: “Cel drept din credinţă, va trăi” (Evr 10,38). Scuzele pornesc din lipsă de credinţă, şi “fără credinţă este imposibil de a plăcea lui Dumnezeu” (id. 11,6). Credinţa dă “haina de nuntă”. Cei care au credinţă, nu se plâng de lipsuri materiale, ba din contra, găsesc ca din bruma lor de venituri să facă părtaşi şi pe alţii, deoarece cred că intimitatea în comuniune cu Cristos se poate realiza numai prin comuniunea cu fraţii. De aceea, credincioşii din Filipi, care au găsit resurse materiale spre a-i ajuta pe alţii, prin pomana lor au realizat o jertfă rituală oferită lui Dumnezeu. Răsplata, pe care filipenii o vor primi, aparţine plinătăţii escatologice: “Dumnezeu va satisface orice trebuinţă de-a voastră conform bogăţiei sale cu îmbelşugare, în Cristos Isus”.

Oricine poate trage o concluzie mântuitoare din această învăţătură!

pr. Anton Dancă Ritul latin