Start > Ritul latin > Omul se vrea suficient pentru sine

Omul se vrea suficient pentru sine

27 September 2008
804 afișări

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
Duminica a XXVII-a de peste an (Anul A)

Păcatul strămoșesc a lăsat în sufletul omului o tendință luciferiană: “Nu-i voi sluji. Voi așeza scaunul meu de domnie deasupra stelelor cerului și voi fi asemenea celui Preaînalt” (Is 14,13); ea dă naștere la trei feluri de păcate principale: cel al sufletului senzual sau al plăcerii trupești (păcatul cărnii care este o închinare la idoli – deoarece dumnezeul lor este pântecele (cf. Fap 3,19), care “zămislind pofta naște păcatul, iar păcatul săvârșit aduce moartea” (Iac 1,15); apoi păcatul minții, adică părerea de sine sau înălțarea de sine care duce la rătăcire, iar stăruința în rătăcire naște minciuna și amăgirea; în sfârșit, păcatul propriu zis și cel mai grav este cel al spiritului, iubirea de putere și de independență totală, chiar față de Dumnezeu, și care conduce la violență, iar violența sfârșește în crimă (cf. Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieții, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 36). Deci, păcatul cărnii duce la degradarea ființei umane, la îmbătrânire și la moarte prematură; păcatul minții duce la minciună și autoamăgire, la degradare intelectuală, păcatul spiritului duce la violență și crimă și aceasta la Iad. Omul trebuie scos din acest întreit abis. Cum?

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni, care poate eradica cele trei păcate și consecințele lor, se realizează în chip dramatic, fiindcă pe drept a spus cineva: “Iadul lui Dumnezeu este iubirea sa”, ea îl chinuie, dar în cele din urmă iese învingătoare asupra infidelității omenești.

Bătrânul Simeon spusese profetic despre Isus că este “un semn de împotrivire, pus spre căderea și ridicarea multora” (Lc 2,34). Parabola de azi (Mt 21,33-43) este o interpretare a acestei profeții și un anunț al evenimentului pascal. Poporul ales îl respinge pe Isus ca Mesia, continuând fărădelegea respingerii profeților, deoarece mesajul lui nu coincide cu așteptările și cu interesele lor de putere și dominare. Cu toate acestea, inițiativa lui Dumnezeu își atinge ținta, deoarece cel refuzat ca Domn al vieții ajunge Domnul altui popor. Israelul îl refuză pe Isus, Dumnezeu îl refuză pe poporul său, iar istoria mântuirii continuă într-un fel cu totul nou.

Fiindcă Fiul constituia o amenințare pentru membrii Sinedriului, pentru administratorii casei lui Dumnezeu și mai ales pentru membrii consiliului sacerdotal care dețineau rolul suprem de conducere asupra națiunii, au hotărât să-l elimine, să-l ucidă. Această atitudine reflectă perfect pretenția omului care vrea să-și construiască viața în sine și pentru sine, cu autonomie totală, excluzând orice amestec străin sau exterior lui însuși, chiar și autoritatea lui Dumnezeu… și aceasta chiar prin violență și crimă.

Parabola este actuală azi mai mult decât oricând. Ea constituie un avertisment adresat și nouă. Nici unul dintre creștini nu poate fi la adăpost față de acest cutremurător și de necuprins mister, deoarece ingratitudinea poporului ales se poate repeta în istorie și în conștiința fiecăruia dintre noi, fiindcă alegerea din partea lui Dumnezeu cere mereu o replică personală bazată pe credință și iubire. Desigur, noi avem promisiunea că noul popor nu va fi respins și că puterile iadului nu vor birui Biserica (cf. Mt 16,18), dar ne impresionează gândul cum atâtea comunități creștine înfloritoare din primele secole (din Africa de nord și din Asia Mică) au fost șterse de pe fața pământului. Ce se va alege de comunitățile creștine din zilele noastre peste câteva secole, dacă vor continua să se comporte așa cum se comportă azi? Iată, pentru ce ne sare în ochi diferența dintre prima lectură și evanghelia de azi, în timp ce după profetul Isaia Dumnezeu părăsește via care nu rodește, Isus arată că ea va fi dată altor viticultori care vor aduce roade la timpul lor.

Cu toate că profetul nu ezită să se transforme în rapsod (Lectura I: Is 5,1-7), spre a câștiga poporul său pentru a-l iubi pe Iahve, deoarece în acele momente de pace provizorie vedea cum o invazie din partea Asiriei era iminentă și păcatele poporului, lipsa de lui de corespundere la iubirea lui Dumnezeu îi ducea inevitabil spre sclavie, totuși n-a reușit să-l salveze de la nenorocire… părăsirea, repudierea din partea lui Dumnezeu.

Mai târziu, un alt profet, cel mai mare dintre toți, Isus din Nazaret, nu va ezita să se transforme într-un vierme și să se lase tratat ca păcat, ca ultimul dintre răufăcători, spre a-și salva via – împărăția lui Dumnezeu – pe care o va încredința altor viticultori dispuși să aducă roade.

Desprindem din prima lectură (Is 5,1-7) că Dumnezeu Tatăl – Stăpânul viei – se plânge de nerecunoștința poporului său.

Recunoștința, mulțumirea, lauda adusă Creatorului sunt roadele – strugurii dulci – pe care îi așteaptă Domnul. Dar, ca să fii recunoscător, trebuie să fii smerit, să arăți prin fapte că depinzi de altul, de Dumnezeu, ba chiar și de aproapele, fiindcă nu putem trăi unii fără alții. Nerecunoștința îl coboară pe om mai prejos de animale și din acest motiv Domnul s-a plâns de poporul său, că: “Boul își cunoaște stăpânul și măgarul ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaște, poporul meu nu mă înțelege” (Is 1,3); se degradează mai prejos decât pământul care, dacă i-ai dat un bob de grâu, îți dă în schimb un spic încărcat cu zeci de boabe, pe când omul nerecunoscător este cu inima dură ca piatra, în care cuvântul lui Dumnezeu rămâne fără rod…

Ca Biserica – noul popor al lui Dumnezeu – să dureze, trebuie să-și aducă prinosul de recunoștință. Acest lucru îl cere sfântul apostol Paul în lectura a doua (Fil 4,6-9). Și în comunitatea creștină din Filipi s-au ivit disensiuni, tendințe de dominare din partea unora sau altora. Pentru a înlătura aceste neajunsuri, nu trebuie înmulțite discursurile savante, filozofice, sociologie, morale și umanitare, ci trebuie înmulțite adunările euharistice în care să se ridice calitatea rugăciunilor de mulțumire adresate lui Dumnezeu, fiindcă acela este mai bun, care știe să se roage mai bine. Dar, de felul cum se roagă fiecare, știe numai Dumnezeu și din acest motiv trebuie să înceteze pretențiile unora care se vor mari și se cred tari datorită bagajului de cunoștințe filozofice sau etice. Este adevărat, nu totul este rău în lumea greacă, păgână, de aceea orice creștin care vrea să dea mărturie autentică despre Cristos, trebuie să prețuiască toate valorile umane autentice ale mediului în care trăiește, și să nu uite că specificul creștin stă în aceea că orice om botezat trăiește în convingerea că nimic nu-i poate reuși, dacă nu se roagă, dacă nu-și unește rugăciunea de recunoștință față de Dumnezeu cu Cristos din preasfânta Euharistie.

Participarea noastră la Jertfa euharistică trebuie să fie dovada conștientă a mulțumirii pe care o aducem Tatălui ceresc, deoarece este binecuvântarea prin care Biserica își exprimă recunoștința față de Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, pentru tot ceea ce el a săvârșit prin creație, răscumpărare și sfințire. Euharistie înseamnă în primul rând aducere de mulțumire. Forma supremă de mulțumire este binecuvântarea: “Potirul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm”, după cum spune sfântul Paul (1Cor 10,16) înseamnă o dublă aducere de mulțumire: 1) pentru acest potir a mulțumit Cristos Tatălui și 2) pentru această mulțumire îi mulțumim și noi lui Cristos. Astfel mulțumirea noastră se unește cu cea a lui Isus și în această binecuvântare Tatăl își află toată bucuria. Iată, roadele – strugurii dulci – pe care îi aducem acum, la această sfântă Liturghie, Stăpânului viei și care se vor schimba pentru noi înșine în vinul cel bun care ne va înveseli inima în veci de veci. Amin.

Ritul latin