Predici

Păcatul strămoşesc a lăsat în sufletul omului o tendinţă luciferiană: “Nu-i voi sluji. Voi aşeza scaunul meu de domnie deasupra stelelor cerului şi voi fi asemenea celui Preaînalt” (Is 14,13); ea dă naştere la trei feluri de păcate principale: cel al sufletului senzual sau al plăcerii trupeşti (păcatul cărnii care este o închinare la idoli – deoarece dumnezeul lor este pântecele (cf. Fap 3,19), care “zămislind pofta naşte păcatul, iar păcatul săvârşit aduce moartea” (Iac 1,15); apoi păcatul minţii, adică părerea de sine sau înălţarea de sine care duce la rătăcire, iar stăruinţa în rătăcire naşte minciuna şi amăgirea; în sfârşit, păcatul propriu zis şi cel mai grav este cel al spiritului, iubirea de putere şi de independenţă totală, chiar faţă de Dumnezeu, şi care conduce la violenţă, iar violenţa sfârşeşte în crimă (cf. Vladimir Soloviov, Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 36). Deci, păcatul cărnii duce la degradarea fiinţei umane, la îmbătrânire şi la moarte prematură; păcatul minţii duce la minciună şi autoamăgire, la degradare intelectuală, păcatul spiritului duce la violenţă şi crimă şi aceasta la Iad. Omul trebuie scos din acest întreit abis. Cum?

Iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, care poate eradica cele trei păcate şi consecinţele lor, se realizează în chip dramatic, fiindcă pe drept a spus cineva: “Iadul lui Dumnezeu este iubirea sa”, ea îl chinuie, dar în cele din urmă iese învingătoare asupra infidelităţii omeneşti.

Bătrânul Simeon spusese profetic despre Isus că este “un semn de împotrivire, pus spre căderea şi ridicarea multora” (Lc 2,34). Parabola de azi (Mt 21,33-43) este o interpretare a acestei profeţii şi un anunţ al evenimentului pascal. Poporul ales îl respinge pe Isus ca Mesia, continuând fărădelegea respingerii profeţilor, deoarece mesajul lui nu coincide cu aşteptările şi cu interesele lor de putere şi dominare. Cu toate acestea, iniţiativa lui Dumnezeu îşi atinge ţinta, deoarece cel refuzat ca Domn al vieţii ajunge Domnul altui popor. Israelul îl refuză pe Isus, Dumnezeu îl refuză pe poporul său, iar istoria mântuirii continuă într-un fel cu totul nou.

Fiindcă Fiul constituia o ameninţare pentru membrii Sinedriului, pentru administratorii casei lui Dumnezeu şi mai ales pentru membrii consiliului sacerdotal care deţineau rolul suprem de conducere asupra naţiunii, au hotărât să-l elimine, să-l ucidă. Această atitudine reflectă perfect pretenţia omului care vrea să-şi construiască viaţa în sine şi pentru sine, cu autonomie totală, excluzând orice amestec străin sau exterior lui însuşi, chiar şi autoritatea lui Dumnezeu… şi aceasta chiar prin violenţă şi crimă.

Parabola este actuală azi mai mult decât oricând. Ea constituie un avertisment adresat şi nouă. Nici unul dintre creştini nu poate fi la adăpost faţă de acest cutremurător şi de necuprins mister, deoarece ingratitudinea poporului ales se poate repeta în istorie şi în conştiinţa fiecăruia dintre noi, fiindcă alegerea din partea lui Dumnezeu cere mereu o replică personală bazată pe credinţă şi iubire. Desigur, noi avem promisiunea că noul popor nu va fi respins şi că puterile iadului nu vor birui Biserica (cf. Mt 16,18), dar ne impresionează gândul cum atâtea comunităţi creştine înfloritoare din primele secole (din Africa de nord şi din Asia Mică) au fost şterse de pe faţa pământului. Ce se va alege de comunităţile creştine din zilele noastre peste câteva secole, dacă vor continua să se comporte aşa cum se comportă azi? Iată, pentru ce ne sare în ochi diferenţa dintre prima lectură şi evanghelia de azi, în timp ce după profetul Isaia Dumnezeu părăseşte via care nu rodeşte, Isus arată că ea va fi dată altor viticultori care vor aduce roade la timpul lor.

Cu toate că profetul nu ezită să se transforme în rapsod (Lectura I: Is 5,1-7), spre a câştiga poporul său pentru a-l iubi pe Iahve, deoarece în acele momente de pace provizorie vedea cum o invazie din partea Asiriei era iminentă şi păcatele poporului, lipsa de lui de corespundere la iubirea lui Dumnezeu îi ducea inevitabil spre sclavie, totuşi n-a reuşit să-l salveze de la nenorocire… părăsirea, repudierea din partea lui Dumnezeu.

Mai târziu, un alt profet, cel mai mare dintre toţi, Isus din Nazaret, nu va ezita să se transforme într-un vierme şi să se lase tratat ca păcat, ca ultimul dintre răufăcători, spre a-şi salva via – împărăţia lui Dumnezeu – pe care o va încredinţa altor viticultori dispuşi să aducă roade.

Desprindem din prima lectură (Is 5,1-7) că Dumnezeu Tatăl – Stăpânul viei – se plânge de nerecunoştinţa poporului său.

Recunoştinţa, mulţumirea, lauda adusă Creatorului sunt roadele – strugurii dulci – pe care îi aşteaptă Domnul. Dar, ca să fii recunoscător, trebuie să fii smerit, să arăţi prin fapte că depinzi de altul, de Dumnezeu, ba chiar şi de aproapele, fiindcă nu putem trăi unii fără alţii. Nerecunoştinţa îl coboară pe om mai prejos de animale şi din acest motiv Domnul s-a plâns de poporul său, că: “Boul îşi cunoaşte stăpânul şi măgarul ieslea stăpânului său, dar Israel nu mă cunoaşte, poporul meu nu mă înţelege” (Is 1,3); se degradează mai prejos decât pământul care, dacă i-ai dat un bob de grâu, îţi dă în schimb un spic încărcat cu zeci de boabe, pe când omul nerecunoscător este cu inima dură ca piatra, în care cuvântul lui Dumnezeu rămâne fără rod…

Ca Biserica – noul popor al lui Dumnezeu – să dureze, trebuie să-şi aducă prinosul de recunoştinţă. Acest lucru îl cere sfântul apostol Paul în lectura a doua (Fil 4,6-9). Şi în comunitatea creştină din Filipi s-au ivit disensiuni, tendinţe de dominare din partea unora sau altora. Pentru a înlătura aceste neajunsuri, nu trebuie înmulţite discursurile savante, filozofice, sociologie, morale şi umanitare, ci trebuie înmulţite adunările euharistice în care să se ridice calitatea rugăciunilor de mulţumire adresate lui Dumnezeu, fiindcă acela este mai bun, care ştie să se roage mai bine. Dar, de felul cum se roagă fiecare, ştie numai Dumnezeu şi din acest motiv trebuie să înceteze pretenţiile unora care se vor mari şi se cred tari datorită bagajului de cunoştinţe filozofice sau etice. Este adevărat, nu totul este rău în lumea greacă, păgână, de aceea orice creştin care vrea să dea mărturie autentică despre Cristos, trebuie să preţuiască toate valorile umane autentice ale mediului în care trăieşte, şi să nu uite că specificul creştin stă în aceea că orice om botezat trăieşte în convingerea că nimic nu-i poate reuşi, dacă nu se roagă, dacă nu-şi uneşte rugăciunea de recunoştinţă faţă de Dumnezeu cu Cristos din preasfânta Euharistie.

Participarea noastră la Jertfa euharistică trebuie să fie dovada conştientă a mulţumirii pe care o aducem Tatălui ceresc, deoarece este binecuvântarea prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile primite, pentru tot ceea ce el a săvârşit prin creaţie, răscumpărare şi sfinţire. Euharistie înseamnă în primul rând aducere de mulţumire. Forma supremă de mulţumire este binecuvântarea: “Potirul binecuvântării pe care noi îl binecuvântăm”, după cum spune sfântul Paul (1Cor 10,16) înseamnă o dublă aducere de mulţumire: 1) pentru acest potir a mulţumit Cristos Tatălui şi 2) pentru această mulţumire îi mulţumim şi noi lui Cristos. Astfel mulţumirea noastră se uneşte cu cea a lui Isus şi în această binecuvântare Tatăl îşi află toată bucuria. Iată, roadele – strugurii dulci – pe care îi aducem acum, la această sfântă Liturghie, Stăpânului viei şi care se vor schimba pentru noi înşine în vinul cel bun care ne va înveseli inima în veci de veci. Amin.

pr. Anton Dancă Ritul latin