Predici

Nu numai parabola din Evanghelia de azi, dar şi alte două care vor urma în două duminici consecutive, au aceeaşi temă: refuzul conducătorilor spirituali ai poporului iudeu de a da ascultare învăţăturilor lui Isus şi ascultarea prestată de cei pe care ei îi dispreţuiesc, de păcătoşii publici şi de păgâni.

După cum Giulgiul sfânt din Torino poartă întipărite urmele rănilor lui Isus ca într-un negativ fotografic, dar arată pozitivul iubirii divine, tot aşa Evanghelia de azi ne arată negativul uman al celui ce spune nu legii lui Moise şi apoi da faptelor de pocăinţă cerute de Isus şi pozitivul uman al celui ce spune “da” legii şi “nu” chemării Mântuitorului. Negativul divin arată iubire şi pozitivul uman arată ură. “da” pentru lege şi “nu” pentru fapte; “nu” pentru lege şi “da” pentru fapte de pocăinţă.

Fariseii, cărturarii şi arhiereii, fiind conducătorii spirituali şi religioşi ai poporului ales, considerându-se drepţi, dar printr-o dreptate moştenită, nu se lăsau convinşi de necesitatea pocăinţei la care Isus i-a chemat cu insistenţă de mai multe ori: “S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Mc 1,15) şi: “Vă spun că mai multă bucurie va fi în Cer pentru un păcătos care se converteşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi care nu au nevoie de convertire” (Lc 15,7). Bunăstarea materială de care se bucurau le dădea convingerea că moştenesc binecuvântarea lui Dumnezeu făcută strămoşilor pentru fidelitatea faţă de legământ, faţă de lege. Parabola celor doi fii, din Evanghelia pe care am ascultat-o (Mt 21,28-32), vrea să-trezească din eroarea lor şi să le arate responsabilitatea personală pe care o au în faţa lui Dumnezeu pentru fiecare faptă rea pe care o fac. Ei considerau, într-un fel, că Dumnezeu şi-a schimbat atitudinea greşită, pe care i-o imputau strămoşii lor de pe vremea profetului Ezechiel, de a pedepsi fiii pentru păcatele părinţilor, ci acum, din contra, răsplăteşte fiii pentru vredniciile părinţilor, fiindcă meritele strămoşilor întrec micile greşeli ale copiilor de azi, aşa că fariseii, cărturarii şi arhiereii se credeau sfinţi şi drepţi fiindcă moştenesc vredniciile strămoşilor şi ţin la loc de cinste Legea, de aceea cred că pot spune cu fruntea sus: “Tatăl nostru este Avram… Noi nu suntem născuţi din adulter” (In 8,39.41) şi îl avem pe Moise care a dat părinţilor noştri să mănânce pâine cerească (cf. In 6,31).

Fariseii şi cărturarii credeau că strămoşii, lăsându-le ca moştenire Legea, le-au lăsat şi meritele lor legate de observarea Legii, le-a lăsat un fel de imunitate parlamentară sau diplomatică, cum am spune azi, sau, acea apartenenţă la PCR-ul de ieri, în care ajungea să-ţi arăţi carnetul roşu şi ţi se deschideau toate uşile şi se făceau nevăzute toate fărădelegile… Fariseii şi cărturarii făceau parte din partidul Legii, se bucurau de imunitate legală şi de aceea nimeni nu avea voie să se lege de conduita lor morală; apartenenţa la Lege le dădea dreptul de a fi trataţi ca “drepţi”. N-au înţeles că Legea în esenţa ei îi chema tot la fapte, la o convertire continuă spre Dumnezeu. De aceea Isus le-a reproşat, când ei susţineau că sunt ucenicii lui Moise: “Învinuitorul vostru este Moise, în care v-aţi pus nădejdea. Căci de l-aţi fi crezut pe Moise, m-aţi crede şi pe mine, deoarece el despre mine a scris” (In 5,45-46). Pe drept Ioan Botezătorul i-a numit “pui de vipere” (Mt 3,7) şi Isus “făţarnici” de foarte multe ori.

Contemporanii profetului Ezechiel, despre care este vorba în lectura întâi (Ez 18,25-28) aveau o soartă tristă. Alianţa era ruptă, templul era distrus, cetatea sfântă fusese pradă flăcărilor, nu mai exista nici altar şi nici jertfe de împăcare şi de îndreptare… Pot fi o mângâiere lacrimile vărsate printre sălciile de pe malurile râurilor din Babilon? Se lamentau şi se criticau mereu între ei că sunt victima nedreptăţii divine, că părinţii lor au păcătuit şi ei trag ponoasele – “Părinţii au mâncat auguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii” (Ez 18,2), “Calea Domnului nu este dreaptă”. Pe de altă parte, voiau ei să spună, dacă avem vreo vină, oare vredniciile lui Avram, Moise, Iosue, David, Iosia, Ezechia şi ale atâtor alţi strămoşi drepţi, nu valorează nimic? Nu-l rugăm noi pe Iahve: “Din iubire faţă de slujitorul tău David”, ai milă de noi? S-a risipit iubirea Ta în negura trecutului? Resemnarea cu condiţiile de viaţă de la faţa locului se instaurează cu încetul, dar murmurul continuă şi devine ca o obişnuinţă, ca o a doua natură: orice rău li se întâmplă, Iahve este de vină. Poporul nu murmură până nu se găseşte un lider care să lanseze ideea nemulţumirii şi să indice izvorul răului, încercând să abată, de obicei, atenţia supuşilor de la propriile fărădelegi…

Ezechiel simte impulsul profetic de a lămuri problema: Fiecare este responsabil de faptele proprii: cel rău moare pentru faptele lui; cel drept va trăi după dreptatea lui. Ezechiel nu tăgăduieşte principiul solidarităţii, pus în faţa lui Israel de Dumnezeu însuşi: “Iată, eu pun azi în faţa ta viaţa şi binele, moartea şi rău” (Deut 30,15), dar Ezechiel explică responsabilitatea pe care o are fiecare pentru toţi şi toţi pentru unul. Apoi, trecutul nu constituie o fatalitate. Greşelile trecutului au repercusiuni asupra prezentului, ca şi în moştenirile materiale, dar acestea pot fi înlăturate printr-un efort prezent, individual şi colectiv, fiindcă Dumnezeu iubeşte convertirea celui păcătos ca să trăiască. Vrea să le spună Ezechiel: Dacă voi nu faceţi ceea ce iubeşte Iahve, atunci calea cui nu este dreaptă? Vreţi să iubească rătăcirile voastre? Convertiţi-vă şi veţi trăi!

În lectura a doua (Fap 2,1-11), sfântul apostol Paul se îndreaptă spre acei conducători spirituali din Filipi care se credeau stăpânii doctrinei creştine şi începeau să aibă tendinţe dictatoriale faţă de credincioşii de rând. Acestora, apostolul neamurilor le propune exemplul lui Cristos, care singur “fiind Dumnezeu din fire”, el singur “este Domnul”. Este Domn prin biruinţa repurtată asupra morţii, dar şi prin autoritatea pe care o are acum asupra Bisericii sale, asupra a tot ceea ce este creat şi tinde spre “propria libertate” (cf. Rom 2,5-11). Prin urmare, cei chemaţi să conducă în Biserică, nu au numai misiunea de a participa la slava şi stăpânirea lui Cristos, ci trebuie să urmeze şi starea personală a lui Cristos şi anume: el, “Dumnezeu fiind din fire”, nu a avut nici umbră de păcat. Nici în ei să nu fie umbră de păcat. Ba mai mult, Isus a renunţat la ceea ce i se cuvenea spre a apare ca Dumnezeu. Cu atât mai mult ei trebuie să renunţe la ceea ce le-ar da dreptul să apară ca demnitate şi autoritate. Ba şi mai mult, Isus s-a smerit şi a acceptat moartea cea mai crudă dintre toate. Cu atât mai mult ei sunt chemaţi, nu să se arate conducători, ci slujitori, să-şi ducă crucea şi să se jertfească pentru poporul creştin, altfel vor face din creştinism un partid religios sau chiar politic. Nimeni nu poate moşteni slava lui Cristos, dacă nu se face părtaş al Crucii lui Cristos. “Necesitatea crucii” nu va înceta niciodată să fie “cea mai înaltă înţelepciune înţeleasă doar de cei maturi” în credinţă. Deci, fiţi maturi în credinţă! Numai exemplul personal poate molipsi pe cei din jur să dea crezare învăţăturii şi ascultare poruncilor voastre.

Prin urmare, nu ajunge să spui “Sunt creştin” ca să ţi se deschidă orice uşă, să poţi beneficia de orice, să ţi se plece lumea cu respect… şi nici “Doamne, Doamne”, ca să ţi se deschidă larg porţile Paradisului (cf. Mt 7,21). Sunt atâtea partide politice care şi-au intercalat în numele lor şi pe acela de “creştin”, dar oare sunt creştine? Suntem creştini? Botezul ne-a introdus în viaţa lui Isus sau într-o categorie religioasă? Pentru a obţine votul omului de rând, mulţi îndrugă “cruci” cu nemiluita, dar oare sunt dispuşi să ducă “crucea lui Isus”? Oare nu ne plângem noi înşine, când necazurile ne copleşesc, că “Dumnezeu nu face dreptate”? Iată, zicem adesea, cum celor răi le merge bine şi celor buni le merge rău! Unde-i dreptatea lui Dumnezeu?

Avem trebuinţă de convertire toţi, de la cei mai mari şi până la cei mai mici.

Atitudinea noastră să fie, de acum încolo, cea exprimată în antifona de la începutul Liturghiei de azi: “Doamne, toate câte ni le-ai făcut, pe bună dreptate ni le-ai făcut, pentru că am păcătuit, călcând poruncile tale, dar pentru cinstea numelui tău, arată-ne marea ta îndurare!”

Numele care ne îndreptăţeşte, fiindcă nu este dat oamenilor un alt nume în care să fim mântuiţi (cf. Fap 4,12), căruia i se cuvine toată cinstea şi mărirea, este Isus, în faţa căruia trebuie să se plece tot genunchiul oricărei fiinţe din Cer, de pe pământ şi chiar din Iad, fiindcă, fie faptele noastre oricât de mari, oricât de multe, oricât de strălucitoare, numai prin meritele lui Cristos îşi capătă adevărata valoare de a-l preamări pe Tatăl ceresc (cf. Mt 5,16).

pr. Anton Dancă Ritul latin