Predici

La 14 septembrie vom sărbători dumnezeiescul praznic al Înălţării Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare şi sfântă zi va fi înălţată spre deosebită cinstire sfânta cruce.

Pentru noi creştinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1, 18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăşte din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârşită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi şi ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.

Duminica de astăzi se numeşte Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Aşezământ şi că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri şi proorocii.

Între acestea este şi cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi.

Cunoaştem din Sfânta Scriptură că atunci când poporul evreu, ieşit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui şerpi veninoşi care muşcau poporul şi murea mulţime mare din fiii lui Israel. Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: “Fă-ţi un şarpe de aramă şi-l pune pe un stâlp; şi de va muşca şarpele pe vreun om, tot cel muşcat, care se va uita la el, va trăi. Şi a făcut Moise un şarpe de aramă şi l-a pus pe un stâlp, şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia” (Numeri 21, 5-9).

Şarpele înălţat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credinţă, simbolizează pe Mântuitorul cel înălţat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuieşte de moartea cea veşnică pe oricine priveşte spre El şi primeşte cu credinţă jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activităţii Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viaţa lumii.

Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paştilor din primul an al activităţii Sale publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean “de la Dumnezeu a venit învăţător”, vine la Domnul Isus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbeşte despre împărăţia lui Dumnezeu, despre renaşterea spirituală a omului şi despre puterea vieţii veşnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: “Precum Moisi a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 15).

De altfel,în tot timpul activităţii Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Şi va pune sufletul pentru cei ce-L urmează şi că se va da pe mâna oamenilor păcătoşi care-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Aşadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârşită.

Marele Arhiereu al creştinătăţii este în acelaşi timp şi arhiereu şi jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veşnică, devenind “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17). “Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfăţişeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). “Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a aşezat de-a drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) “şi poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).

Arhiereii şi preoţii Bisericii creştine, orânduiţi de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeaşi jertfă, însă în mod nesângeros. Sfânta Liturghie este minunata şi dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăşi creştinii din roadele ei. Acelaşi Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfeşte necontenit pentru a ne dărui mântuire.

Să ne înălţăm o clipă ochii sufleteşti spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniil era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniil 9, 24-27). La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal.

Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara oraşului, de pe o stâncă în formă de căpăţână, simbol al omenirii păcătoase, se înălţa în zarea largă a văzduhului un nou altar şi o jertfă nouă.

Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinţei, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9). Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini şi picioare, batjocorit de adâncul răutăţii omeneşti, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înţepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omeneşti strigă de jos: “Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”. De pe rugul suferinţei nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeieşti străbate întunericul urii omeneşti: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).

La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: “Săvârşitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 şi Luca 23, 46).

Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârşită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morţii a căzut prin moartea lui Hristos.

De pe cruce a răsărit învierea şi puterea vieţii veşnice; Hristos, Mântuitorul lumii, “Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), “a intrat în cer şi S-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.

Din clipa aceasta, tot cel ce priveşte spre Golgota şi spre Altarul mântuirii (Sf. Cruce), cu credinţă, nu moare ci are viaţă veşnică, pentru că “aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi care am fost răscumpăraţi prin moartea pe cruce a Fiului Său.

Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor şi prin acel prinos a “făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” – cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor şi fiecăruia în parte, din iubire primeşte pe păcătosul care se pocăieşte şi tot din iubire îl face părtaş al jerfei Fiului Său şi al Împărăţiei Sale.

Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu şi aproapele, concretizată în fapte de iubire.

Acestea sunt adevărurile de credinţă pe care ni le înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne întărim sufletele în credinţă şi nădejde. “Având Arhiereu mare care, cum zice Sf. Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14).

Să păstrăm în noi trează conştiinţa că suntem răscumpăraţi din moarte prin jertfa Domnului şi că putem trăi în veci. Hristos cu braţele întinse pe cruce, îmbrăţişează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credinţă.

Cu capul încununat de spini, ne primeşte în împărăţia veşnică cu inima străpunsă de suliţă, arde de dragoste pentru noi. “Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă şi să aflăm har” (Evrei 4, 16). “Cu ochii aţintuiţi asupra lui Isus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniţi, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe “calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste şi dăruire faţă de aproapele, spre a ajunge în “Împărăţia cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viaţa şi să ne îndrume gândul şi fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: “Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu eşti izbăvitorul meu şi întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum şi pururea, şi în vecii vecilor. Amin.

pr. Ion Cârciuleanu Ritul bizantin