Start > Ritul latin > Înălțarea Sfintei Cruci

Înălțarea Sfintei Cruci

13 September 2008
1,503 afișări

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro
Înălțarea Sfintei Cruci

“Ne-nchinăm ție Cristoase și te binecuvântăm căci prin Sfânta ta Cruce ai răscumpărat lumea”.

Astăzi, ca și în Vinerea Sfântă, în centrul Liturghiei se află Crucea lui Cristos. Cu toate acestea sărbătoarea de azi, Înălțarea Sfintei Cruci, se deosebește esențial de cea din Vinerea Sfântă. Acea zi, în care celebrăm Pătimirea și moartea lui Isus pe Cruce, e marcată de o profundă tristețe și e însoțită de post și abstinență. În schimb, sărbătoarea de azi are un caracter deosebit de bucurie, bucurie care izvorăște din faptul că Dumnezeu ne-a iubit dându-l la moarte pentru mântuirea noastră pe propriul său Fiu. De fapt, sărbătoarea se numește Înălțarea Sfintei Cruci, ceea ce nu înseamnă o înălțare undeva, ci înălțare în sensul de glorificare, de cinstire a Crucii.

Istoricul acestei sărbători.

Pentru prima dată această sărbătoare a fost celebrată în anul 335 după Cristos. Împăratul Constantin a construit două bazilici în Țara Sfântă, una pe Golgota pentru a aminti de moartea lui Isus pe Cruce, și alta pe locul Mormântului pentru a aminti de Învierea sa. În ziua de 14 septembrie 335 împăratul a organizat o mare sărbătoare, cu venerarea a ceea ce se mai păstrase din lemnul sfânt al Crucii. Era prima sărbătoare a Crucii.

Poate ni se pare ciudat să spunem SĂRBĂTOAREA CRUCII, pentru că sărbătoare înseamnă bucurie, triumf, victorie a vieții, iar cruce înseamnă suferință, durere și moarte.

Până la Cristos, Crucea era instrumentul de execuție, de tortură, instrumentul prin care erau condamnați la moarte cei mai răi oameni. Însă, de la Cristos încoace, de când Mântuitorul a murit pe ea, Crucea a devenit un simbol creștin și un obiect de cult, de venerație, și în cinstea ei se organizează o sărbătoare.

Cinstind azi Crucea noi îl glorificăm, de fapt, pe Cristos care a murit pe ea, pe Cristos care, așa cum ne spune Sf Apostol Paul în lectura a doua de azi, “s-a umilit făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe Cruce. De aceea Dumnezeu l-a înălțat și i-a dat un nume care e mai presus de orice alt nume”.

În Evanghelie, Sfântul Ioan ne prezintă Crucea ca revelare supremă a iubirii lui Dumnezeu: “Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unul născut”…

Crucea e semnul iubirii lui Dumnezeu, ea ne arată cât de mult ne-a iubit Dumnezeu pe fiecare dintre noi. Isus stă pe Cruce cu brațele deschise voind să ne arate că iubirea sa îmbrățișează lumea. Privind azi la Cruce descoperim iubirea nemărginită a lui Isus: “Dumnezeu ne-a iubit și ni l-a dat pe Fiul său”. Sunt cuvintele care formează inima Evangheliei, cuvinte pe care trebuie să le medităm ori de câte ori contemplăm Crucea. Sfântul Paul spunea: “Cristos m-a iubit și și-a jertfit viața pentru mine”.

Mai întâi vreau să clarific un lucru. Crucea nu este de înălțat, suferința nu este niciodată plăcută lui Dumnezeu, El nu iubește jertfa în sine. O spun pentru a îndepărta tragica înclinație spre automutilare tipică creștinismului, înclinație care tolonește creștinul în propria durere, gândind că aceasta îl apropie de Dumnezeu, înclinație care produce multe daune. Religia noastră riscă să rămână la Vinerea Sfântă, pentru că toți avem o suferință de împărtășit și ne place ideea că și Dumnezeu a suferit ca și noi. Dar credința noastră nu rămâne la Calvar, nu se oprește în mormânt; acesta e gol.

Fericirea creștină este o tristețe depășită, o cruce abandonată pentru că e inutilă, și această cruce, goală, este înălțată. Crucea nu este semnul suferinței lui Dumnezeu, ci al iubirii sale. Crucea este arătarea seriozității iubirii sale față de fiecare dintre noi. El a vrut să ne iubească până la acest punct, pentru că una este să folosești cuvinte frumoase și mângâietoare, și alta este să atârni în cuie, suspendat între cer și pământ.

Crucea este paradoxul final al lui Dumnezeu, este admiterea înfrângerii sale, este declarația sa de supunere: pentru că ne iubește îl putem răstigni.

Înălțarea Crucii înseamnă înălțarea iubirii, înseamnă deschiderea inimii la adorație și la uimire.

Înălțat pe Cruce Isus îi atrage pe toți la sine. Îanintea unui Dumnezeu gol, desfigurat, atât de nerecunoscut încât necesită o învățătură pentru a-l cunoaște, putem să alegem: să cădem în disperare sau să cădem în genunchi la picioarele Crucii.

Sărbătoarea de azi ne ajută să ne eliberăm de ispita de a ne face un Dumnezeu după chipul și asemănarea noastră, un Dumnezeu care răspunde nevoilor și așteptărilor noastre. Răstignitul ne salvează, înainte de toate, de o falsă imagine a lui Dumnezeu. Nu Dumnezeul care vrea să fie servit, dar Dumnezeul care slujește și își dă viața. Nu Dumnezeul care împărățește, dar Dumnezeul care iubește fără măsură. Nu un Dumnezeu atotputernic în pedepse, ci unul atotputernic în iubire, în milostivire și în iertare.

Dumnezeu este departe de caricatura pe care ne-o facem despre El: El este acolo, dăruit pentru totdeauna.

Și nouă ne-a cerut să ne purtăm crucea, crucea pe care ne-o procură atât alții cât și noi singuri. A purta crucea înseamnă să purtăm iubirea în viață, până la răstignire. Crucea nu e sinonimul durerii ci al darului.

În fața durerii celui nevinovat, în fața suferinței neașteptate, în fața atâtor chipuri de persoane care au viața răvășită de tragedia unei boli sau a unui deces, cuvintele devin slabe și anunțul Evangheliei șchioapătă.

Unica obiecție adevărată a existenței unui Dumnezeu bun, așa cum a venit să ni-l descopere Dumnezeu, este durerea celui nevinovat.

Multe suferințe pe care le avem de îndurat își au originea în folosirea greșită a libertății noastre sau în slăbiciunea condiției umane. Dar în fața unui copil care moare chiar și cel mai puternic în credință se tulbură.

Creștinul nu e scutit de suferință, și nu căutați în Biblie un răspuns clar la misterul suferinței. Nu vom găsi un astfel de răspuns, dar vom găsi un Dumnezeu care ia asupra sa durerea lumii. Și o răscumpără.

Dumnezeu ne-a luat în serios, riscând să fie unul din atâția condamnați ai istoriei.

Sărbătoarea de azi este pentru noi o ocazie de a privi la măsura iubirii unui Dumnezeu care moare din iubire. Acesta e chipul lui Dumnezeu.

Cei care strigă la Dumnezeu pentru suferința lor trebuie să știe că la sfârșitul rugăciunii lor nu vor găsi un chip insensibil, ci un Dumnezeu care moare cu noi. Și atunci putem alege să-l blestemăm sau să-l acuzăm de oboseala, truda, noastră, sau să rămânem uimiți ca acel tâlhar răstignit care nu știa ce să creadă de atâta iubire nebună a lui Dumnezeu.

Acesta e adevărul: Crucea este unitatea de măsură a iubirii lui Dumnezeu. De aceea avem ce să celebrăm, să înălțăm, să preamărim.

pr. Nicolae Farcaș

Ritul latin