Start > Ritul latin > Poate mi-am pierdut capul…

Poate mi-am pierdut capul…

27 August 2008
947 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXII-a de peste an (Anul A)

M-am prins în cursă!…

Riscul este acela de a considera un “caz limită” acela al lui Ieremia, o experiență “irepetabilă” ca a sa. De aceea, în fața plângerii chinuitoare a profetului, simțim datoria de a fi mișcați pentru drama care este un substrat, sau cel puțin de a ne scandaliza pentru asprimea limbajului folosit, și nimic mai mult. În schimb ar trebui să încercăm să “ne însușim” acea rugăciune, și să vedem un pic cum ne simțim în sufletul nostru. S-ar putea chiar interpreta cele trei lecturi de astăzi luând drept cheie de lectură revărsarea pasionată a lui Ieremia.

“M-ai sedus, Doamne, și eu m-am lăsat sedus; m-ai forțat și ai învins…” Am vrea să încercăm să traducem liber? Iată, mai mult sau mai puțin astfel… M-am prins în cursă, Doamne. Era inevitabil. După acea întâlnire, din acel moment pe care Tu îl știi, nu am mai fost eu. Totul s-a schimbat în viața mea. Lucrurile care mă pasionau atât de mult înainte, au pălit, au devenit incolore și inodore, au pierdut atracția lor. Mi se par inconsistente, înșelătoare. Le privesc cu indiferență, fără nici un regret. Și chiar acele realități pe care le urmăresc toți (banul, succesul, puterea, faima, plăcerea) mă lasă complet indiferent.

Încerc un sens de înstrăinare, de neapartenență, față de o lume a aparenței, a golului zgomotos. Nu intru în competiție pentru a smulge porția de efemer pe care mulți o pretind. Iubesc Biserica cu o iubire viscerală. Nu mă voi separa de ea nici chiar dacă aș fi urmărit ca un vânat. Și când mă înșeală, și chiar îmi aprinde indignarea, o iubesc și mai mult. Dar tocmai pentru aceasta nu simt nevoia de a celebra triumfuri, să mă înrolez în corurile care cântă osana, să mă îmbulzesc între indivizi care aplaudă, să fac lupte anacronice pe bază de cuvinte și formule care implică numai gura.

Caut să nu mă las înșelat de aspectele superficiale și aparente, să nu mă las călăuzit de calcule oportuniste, să mă las ispitit de perspective ușoare. Îmi rezerv dreptul să folosesc capul meu când este vorba de a gândi (de a nu profita de cel al altuia, chiar dacă… este foarte disponibil pentru înlocuire!), și, natural, să pun în acțiune brațele mele (nu cele ale altuia) când este vorba de oboseală. Vorbesc când ar fi comod să tac. Și tac când ar fi ușor (și chiar răsplătit) să vorbesc.

Mă dau de o parte dacă sunt la mijloc titluri, onoruri, privilegii, venituri de adunat. Și ies la iveală, fie și cu discreție, dacă este vreo obligație neplăcută de asumat. Caut să fiu fidel fără zgomot, să slujesc evitând ostentația, să dau mărturie fugind de spectacol. Mi-ai dat tărie, Doamne. Ai profitat de un moment al meu de slăbiciune. Tu ai observat că eram nesatisfăcut, începeam să nu mă simt bine cu jumătățile de măsură, mediocritatea îmi provoca dezgust, căutam altceva.

Pentru o clipă am părăsit refugiul, și tu ai intrat, ai răsturnat viața mea, ai răvășit gândurile și inima. Mi-ai făcut propuneri de necrezut, de neimaginat. Mi-ai încredințat obligații de negândit, chiar imposibile. Și eu am căzut. Mă tem chiar că mi-am pierdut capul.

Singurătatea

Acum trăiesc o situație puțin lipsită de confort. Ascultând glasul tău, glasurile pieții și ale comerțului nu mai au nici o putere asupra mea. Luând în serios cuvintele tale, celelalte cuvinte nu-mi mai spun nimic. Luând hotărârea să te urmez pe tine, am refuzat alte alianțe (chiar dacă erau mai sigure, mai puțin exigente). Am luat hotărâri, am făcut alegeri, care m-au scos automat din joc și din circuit.

Neconformându-mă “cu mentalitatea acestui secol”, respingând modele și ideologiile dominante, respingând conformismul (și chiar acel nonconformism care este o formă mai rea decât conformismul), am devenit în mod necesar un om împotrivă. “Om împotrivă” față de moda generală, față de vulgaritatea dezmățată, față de aroganța obraznică, față de ipocriziile acceptate de toți. Și astfel mi-am atras disprețul, batjocura, compătimirea (“am devenit obiect de batjocură în fiecare zi; fiecare își bate joc de mine” după expresia lui Ieremia).

Respingând catalogările, sistematizările și omologările oficiale, sunt considerat un “indezirabil”. Neadaptându-mă cu partea pe care ar voi să mi-o impună, sunt tratat ca un rebel. Și mă regăsesc izolat, marginalizat, privit cu suspiciune. Deoarece nu reușesc să fiu “egal”, nu mă recunosc, mă consideră extravagant, sau de-a dreptul nebun. Singurătatea nu mai este plăcută, Doamne. Neîncrederea, neînțelegerea, discreditarea sunt greutăți grele de purtat.

Și apoi Tu, după seducerea inițială, nu mă prea răsfeți. Adesea nu te simt aproape. Îmi pari îndepărtat, absent. Aș îndrăzni să spun “de cealaltă parte”. Mâna ta, prea adesea, sau se retrage, sau mă atinge pe piele ca o atingere foarte aspră.

Toată vina unui “dar”…

Nu sunt un erou. Cunosc momente de oboseală, tulburare, descurajare. Nu ezit să mă plâng, să discut cu Tine, ca Ieremia, chiar dacă pe un ton un pic mai controlat. Uneori îmi vine să părăsesc toate, pentru că am impresia că nu se merită, nota de plată este prea mare, povara insuportabilă. Am formulat propuneri “de demisie”, am pus la punct programe de renunțare totală. Îmi spuneam: “Nu mă voi mai gândi la el, nu voi mai vorbi în numele său!”

Toți sunt distrați, sau indiferenți. Toți vor să audă altceva. Toate merită să te resemnezi, să te dai la o parte, să trăiești în pace și să-i lași liniștiți pe alții, care nu doresc lucruri mai bune. Chiar și eu, după toate, am dreptul la o viață liniștită. “Dar…” Nu am luat în calcul acest “dar”. Mă gândeam că ar fi simplă problema de “a abandona”, de a pleca, de a lua adresa de la poartă. “Dar în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforțam să-l stăpânesc, dar nu puteam…” Se poate stinge cu întrerupătorul. Dar incendiul este altceva.

Observ că Tu nu m-ai făcut un funcționar, un slujbaș. Nu mi-ai încredințat să rezolv lucrări birocratice, să administrez adevăruri. Mi-ai încredințat… cărbuni aprinși. Ai ațâțat un incendiu în regiunea inimii. Este inutil să rezist. Am încercat, încerc, dar nu pot nimic împotriva focului. Cu cât mai mult mă străduiesc să-l acopăr cu cenușă nu reușesc să-l sting. Și cu cât încerc să-l ignor, cu atât devine chinul meu mai mare. Încerc să fac ca alții, încerc să fiu “asemănător”, dar nu pot. Este mereu ceva care mă trădează. Numele tău m-a ars.

Capul pe care mi l-am pierdut nu-mi mai este redat. Și cu cât încerc mai mult să mă adaptez la măsurile de bun simț, de prudență umană, de calcul egoist, rațiune, cu atât mai mult se mărește suferința. Am un foc în mine. Totuși nu mă socotesc un fanatic. Dimpotrivă, tocmai pentru că am focul în inimă, nu pot să fiu un fanatic. Fanaticul, în ciuda aparențelor, este alcătuit din gheață. Zelul celui intolerant se alimentează cu gheață, nu cu foc. Intensitatea iubirii se măsoară cu respectul, cu pudoarea, nu cu exaltarea.

Am înțeles. Trebuie să mă resemnez să fiu un “îndrăgostit”. Am căzut. Și unica salvare, pentru mine, este de a nu renunța. Ieremia urlă, se apropie de blestem. Dar nu spune: “M-ai înșelat”. Și nici eu nu spun. Pot fi înșelat de alții, de primirea pe care mi-o rezervă. Înșelat de mine însumi, de frica mea de a risca totul. Dar Tu nu mă înșeli, nici când taci, mă expui la situații jenante, pretinzi imposibilul. Mă compromiți, dar nu mă înșeli. Îmi provoci suferințe și supărări în serie, dar nu mă înșeli. Și dacă mă plâng pentru că mi-am pierdut capul, mă faci să înțeleg că trebuie să-l pierd un pic mai mult…

Pe Calvar a fost un Altul care și-a pierdut capul

Desigur. Și eu am încercat, ca Petru, să protestez. Și eu sunt tentat, ca Petru, să… ispitesc pe Domnul. Acea cale, propusă de mine, Tu nu ai ales-o niciodată. “A renunța la tine însuți” nu este același lucru cu a se afirma, a se face prețuit, a se impune, a conta, a apărea. “A-și pierde viața” este exact opusul de a o administra pentru folosul propriu. A te urma “luând crucea” înseamnă a mortifica visul propriu de a parcurge cu Tine un drum triumfal, adunând succese, culegând onoruri, celebrând victorii.

“Dumnezeu să te ferească, Doamne!” Poate Petru voia să spună (și eu cu el): “Dumnezeu să mă ferească, Doamne…” Tu, din fericire, nu ții cont de repugnanțele mele, de protestele mele, de proiectele mele neghiobe alternative. Și o iei cu hotărâre pe acea cale pe care eu am vrut s-o înlătur. Dacă vreau să vin după tine (“dacă cineva vrea să vină…”), trebuie să mă încred în cruce pentru a nu pierde contactul cu Tine. Am spus “din fericire”. Da, pentru că îmi dau seama că drumul crucii este acela pe care l-ai ales pentru a-mi declara și demonstra iubirea ta. Astfel, pe Calvar, descopăr că și Tu ți-ai pierdut capul. Pentru mine!

Fiecare este preot al lui însuși

Nu ne rămâne decât să adăugăm câteva considerații rapide asupra textului din a doua lectură. Paul pare să ne avertizeze: totul se dezvoltă în viața creștină zilnică. Dumnezeu așteaptă ca omul, în totalitatea ființei sale, să-i aducă un cult. Toată existența trebuie să fie oferită, fără a exclude vreun sector. Cel credincios este, totodată, preot și victimă. El este cel care oferă, și el este care “se oferă”. Materia sacrificiului, după cruce, nu poate fi ceva mort, ci o realitate vie (“jertfă vie”): credința, iubirea, fiecare acțiune. Viața: iată ce este “plăcut lui Dumnezeu”. Din aceasta decurg consecințe imediate.

Liturgia nu se desfășoară exclusiv în ambientul templului. Creștinul celebrează chiar și atunci când iese din biserică. Într-adevăr, nu mai este posibil să limiteze cultul… la cult. Nimic nu mai este profan. Și chiar dacă mai sunt “momente specifice” în ambientul sacrului, acestea sunt în vederea oferirii întregii existențe (toată existența și existența tuturor).

Cultul nu se reduce la o “afacere clericală”. Este opera tuturor. Fiecare – așa cum afirmă A. Maillot – este preot al lui însuși. Și chiar profet al lui însuși (fiecare, de fapt, traduce “cult conform Cuvântului” și nu “cult spiritual” sau “cult corespunzător”).

În acest cult creștin nou, din moment ce este “opera tuturor”, fiecare ar trebui să se simtă în largul său, și nu descurajat, și chiar respins, de un limbaj, de rituri care par rezervate unei “elite”, și care îl fac să se simtă străin. Toate acestea nu anulează autoritatea în Biserică, ci o reînnoiesc. Ea nu mai depinde de o instituție, de o structură, ci este dar, har. Așa cum ne face să mai observăm A. Maillot, în Biserică nu este nimeni care să: – știe să facă totul, – să știe să-l facă bine, – să trebuiască să-l facă. Harul se manifestă în diviziunea îndatoririlor și în diferențiere.

Ritul latin