M-am prins în cursă!…

Riscul este acela de a considera un “caz limită” acela al lui Ieremia, o experienţă “irepetabilă” ca a sa. De aceea, în faţa plângerii chinuitoare a profetului, simţim datoria de a fi mişcaţi pentru drama care este un substrat, sau cel puţin de a ne scandaliza pentru asprimea limbajului folosit, şi nimic mai mult. În schimb ar trebui să încercăm să “ne însuşim” acea rugăciune, şi să vedem un pic cum ne simţim în sufletul nostru. S-ar putea chiar interpreta cele trei lecturi de astăzi luând drept cheie de lectură revărsarea pasionată a lui Ieremia.

“M-ai sedus, Doamne, şi eu m-am lăsat sedus; m-ai forţat şi ai învins…” Am vrea să încercăm să traducem liber? Iată, mai mult sau mai puţin astfel… M-am prins în cursă, Doamne. Era inevitabil. După acea întâlnire, din acel moment pe care Tu îl ştii, nu am mai fost eu. Totul s-a schimbat în viaţa mea. Lucrurile care mă pasionau atât de mult înainte, au pălit, au devenit incolore şi inodore, au pierdut atracţia lor. Mi se par inconsistente, înşelătoare. Le privesc cu indiferenţă, fără nici un regret. Şi chiar acele realităţi pe care le urmăresc toţi (banul, succesul, puterea, faima, plăcerea) mă lasă complet indiferent.

Încerc un sens de înstrăinare, de neapartenenţă, faţă de o lume a aparenţei, a golului zgomotos. Nu intru în competiţie pentru a smulge porţia de efemer pe care mulţi o pretind. Iubesc Biserica cu o iubire viscerală. Nu mă voi separa de ea nici chiar dacă aş fi urmărit ca un vânat. Şi când mă înşeală, şi chiar îmi aprinde indignarea, o iubesc şi mai mult. Dar tocmai pentru aceasta nu simt nevoia de a celebra triumfuri, să mă înrolez în corurile care cântă osana, să mă îmbulzesc între indivizi care aplaudă, să fac lupte anacronice pe bază de cuvinte şi formule care implică numai gura.

Caut să nu mă las înşelat de aspectele superficiale şi aparente, să nu mă las călăuzit de calcule oportuniste, să mă las ispitit de perspective uşoare. Îmi rezerv dreptul să folosesc capul meu când este vorba de a gândi (de a nu profita de cel al altuia, chiar dacă… este foarte disponibil pentru înlocuire!), şi, natural, să pun în acţiune braţele mele (nu cele ale altuia) când este vorba de oboseală. Vorbesc când ar fi comod să tac. Şi tac când ar fi uşor (şi chiar răsplătit) să vorbesc.

Mă dau de o parte dacă sunt la mijloc titluri, onoruri, privilegii, venituri de adunat. Şi ies la iveală, fie şi cu discreţie, dacă este vreo obligaţie neplăcută de asumat. Caut să fiu fidel fără zgomot, să slujesc evitând ostentaţia, să dau mărturie fugind de spectacol. Mi-ai dat tărie, Doamne. Ai profitat de un moment al meu de slăbiciune. Tu ai observat că eram nesatisfăcut, începeam să nu mă simt bine cu jumătăţile de măsură, mediocritatea îmi provoca dezgust, căutam altceva.

Pentru o clipă am părăsit refugiul, şi tu ai intrat, ai răsturnat viaţa mea, ai răvăşit gândurile şi inima. Mi-ai făcut propuneri de necrezut, de neimaginat. Mi-ai încredinţat obligaţii de negândit, chiar imposibile. Şi eu am căzut. Mă tem chiar că mi-am pierdut capul.

Singurătatea

Acum trăiesc o situaţie puţin lipsită de confort. Ascultând glasul tău, glasurile pieţii şi ale comerţului nu mai au nici o putere asupra mea. Luând în serios cuvintele tale, celelalte cuvinte nu-mi mai spun nimic. Luând hotărârea să te urmez pe tine, am refuzat alte alianţe (chiar dacă erau mai sigure, mai puţin exigente). Am luat hotărâri, am făcut alegeri, care m-au scos automat din joc şi din circuit.

Neconformându-mă “cu mentalitatea acestui secol”, respingând modele şi ideologiile dominante, respingând conformismul (şi chiar acel nonconformism care este o formă mai rea decât conformismul), am devenit în mod necesar un om împotrivă. “Om împotrivă” faţă de moda generală, faţă de vulgaritatea dezmăţată, faţă de aroganţa obraznică, faţă de ipocriziile acceptate de toţi. Şi astfel mi-am atras dispreţul, batjocura, compătimirea (“am devenit obiect de batjocură în fiecare zi; fiecare îşi bate joc de mine” după expresia lui Ieremia).

Respingând catalogările, sistematizările şi omologările oficiale, sunt considerat un “indezirabil”. Neadaptându-mă cu partea pe care ar voi să mi-o impună, sunt tratat ca un rebel. Şi mă regăsesc izolat, marginalizat, privit cu suspiciune. Deoarece nu reuşesc să fiu “egal”, nu mă recunosc, mă consideră extravagant, sau de-a dreptul nebun. Singurătatea nu mai este plăcută, Doamne. Neîncrederea, neînţelegerea, discreditarea sunt greutăţi grele de purtat.

Şi apoi Tu, după seducerea iniţială, nu mă prea răsfeţi. Adesea nu te simt aproape. Îmi pari îndepărtat, absent. Aş îndrăzni să spun “de cealaltă parte”. Mâna ta, prea adesea, sau se retrage, sau mă atinge pe piele ca o atingere foarte aspră.

Toată vina unui “dar”…

Nu sunt un erou. Cunosc momente de oboseală, tulburare, descurajare. Nu ezit să mă plâng, să discut cu Tine, ca Ieremia, chiar dacă pe un ton un pic mai controlat. Uneori îmi vine să părăsesc toate, pentru că am impresia că nu se merită, nota de plată este prea mare, povara insuportabilă. Am formulat propuneri “de demisie”, am pus la punct programe de renunţare totală. Îmi spuneam: “Nu mă voi mai gândi la el, nu voi mai vorbi în numele său!”

Toţi sunt distraţi, sau indiferenţi. Toţi vor să audă altceva. Toate merită să te resemnezi, să te dai la o parte, să trăieşti în pace şi să-i laşi liniştiţi pe alţii, care nu doresc lucruri mai bune. Chiar şi eu, după toate, am dreptul la o viaţă liniştită. “Dar…” Nu am luat în calcul acest “dar”. Mă gândeam că ar fi simplă problema de “a abandona”, de a pleca, de a lua adresa de la poartă. “Dar în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: mă sforţam să-l stăpânesc, dar nu puteam…” Se poate stinge cu întrerupătorul. Dar incendiul este altceva.

Observ că Tu nu m-ai făcut un funcţionar, un slujbaş. Nu mi-ai încredinţat să rezolv lucrări birocratice, să administrez adevăruri. Mi-ai încredinţat… cărbuni aprinşi. Ai aţâţat un incendiu în regiunea inimii. Este inutil să rezist. Am încercat, încerc, dar nu pot nimic împotriva focului. Cu cât mai mult mă străduiesc să-l acopăr cu cenuşă nu reuşesc să-l sting. Şi cu cât încerc să-l ignor, cu atât devine chinul meu mai mare. Încerc să fac ca alţii, încerc să fiu “asemănător”, dar nu pot. Este mereu ceva care mă trădează. Numele tău m-a ars.

Capul pe care mi l-am pierdut nu-mi mai este redat. Şi cu cât încerc mai mult să mă adaptez la măsurile de bun simţ, de prudenţă umană, de calcul egoist, raţiune, cu atât mai mult se măreşte suferinţa. Am un foc în mine. Totuşi nu mă socotesc un fanatic. Dimpotrivă, tocmai pentru că am focul în inimă, nu pot să fiu un fanatic. Fanaticul, în ciuda aparenţelor, este alcătuit din gheaţă. Zelul celui intolerant se alimentează cu gheaţă, nu cu foc. Intensitatea iubirii se măsoară cu respectul, cu pudoarea, nu cu exaltarea.

Am înţeles. Trebuie să mă resemnez să fiu un “îndrăgostit”. Am căzut. Şi unica salvare, pentru mine, este de a nu renunţa. Ieremia urlă, se apropie de blestem. Dar nu spune: “M-ai înşelat”. Şi nici eu nu spun. Pot fi înşelat de alţii, de primirea pe care mi-o rezervă. Înşelat de mine însumi, de frica mea de a risca totul. Dar Tu nu mă înşeli, nici când taci, mă expui la situaţii jenante, pretinzi imposibilul. Mă compromiţi, dar nu mă înşeli. Îmi provoci suferinţe şi supărări în serie, dar nu mă înşeli. Şi dacă mă plâng pentru că mi-am pierdut capul, mă faci să înţeleg că trebuie să-l pierd un pic mai mult…

Pe Calvar a fost un Altul care şi-a pierdut capul

Desigur. Şi eu am încercat, ca Petru, să protestez. Şi eu sunt tentat, ca Petru, să… ispitesc pe Domnul. Acea cale, propusă de mine, Tu nu ai ales-o niciodată. “A renunţa la tine însuţi” nu este acelaşi lucru cu a se afirma, a se face preţuit, a se impune, a conta, a apărea. “A-şi pierde viaţa” este exact opusul de a o administra pentru folosul propriu. A te urma “luând crucea” înseamnă a mortifica visul propriu de a parcurge cu Tine un drum triumfal, adunând succese, culegând onoruri, celebrând victorii.

“Dumnezeu să te ferească, Doamne!” Poate Petru voia să spună (şi eu cu el): “Dumnezeu să mă ferească, Doamne…” Tu, din fericire, nu ţii cont de repugnanţele mele, de protestele mele, de proiectele mele neghiobe alternative. Şi o iei cu hotărâre pe acea cale pe care eu am vrut s-o înlătur. Dacă vreau să vin după tine (“dacă cineva vrea să vină…”), trebuie să mă încred în cruce pentru a nu pierde contactul cu Tine. Am spus “din fericire”. Da, pentru că îmi dau seama că drumul crucii este acela pe care l-ai ales pentru a-mi declara şi demonstra iubirea ta. Astfel, pe Calvar, descopăr că şi Tu ţi-ai pierdut capul. Pentru mine!

Fiecare este preot al lui însuşi

Nu ne rămâne decât să adăugăm câteva consideraţii rapide asupra textului din a doua lectură. Paul pare să ne avertizeze: totul se dezvoltă în viaţa creştină zilnică. Dumnezeu aşteaptă ca omul, în totalitatea fiinţei sale, să-i aducă un cult. Toată existenţa trebuie să fie oferită, fără a exclude vreun sector. Cel credincios este, totodată, preot şi victimă. El este cel care oferă, şi el este care “se oferă”. Materia sacrificiului, după cruce, nu poate fi ceva mort, ci o realitate vie (“jertfă vie”): credinţa, iubirea, fiecare acţiune. Viaţa: iată ce este “plăcut lui Dumnezeu”. Din aceasta decurg consecinţe imediate.

Liturgia nu se desfăşoară exclusiv în ambientul templului. Creştinul celebrează chiar şi atunci când iese din biserică. Într-adevăr, nu mai este posibil să limiteze cultul… la cult. Nimic nu mai este profan. Şi chiar dacă mai sunt “momente specifice” în ambientul sacrului, acestea sunt în vederea oferirii întregii existenţe (toată existenţa şi existenţa tuturor).

Cultul nu se reduce la o “afacere clericală”. Este opera tuturor. Fiecare – aşa cum afirmă A. Maillot – este preot al lui însuşi. Şi chiar profet al lui însuşi (fiecare, de fapt, traduce “cult conform Cuvântului” şi nu “cult spiritual” sau “cult corespunzător”).

În acest cult creştin nou, din moment ce este “opera tuturor”, fiecare ar trebui să se simtă în largul său, şi nu descurajat, şi chiar respins, de un limbaj, de rituri care par rezervate unei “elite”, şi care îl fac să se simtă străin. Toate acestea nu anulează autoritatea în Biserică, ci o reînnoiesc. Ea nu mai depinde de o instituţie, de o structură, ci este dar, har. Aşa cum ne face să mai observăm A. Maillot, în Biserică nu este nimeni care să: – ştie să facă totul, – să ştie să-l facă bine, – să trebuiască să-l facă. Harul se manifestă în diviziunea îndatoririlor şi în diferenţiere.