Start > Ritul latin > Între indignare și modestie

Între indignare și modestie

22 August 2008
563 afișări

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro
Duminica a XXI-a de peste an (Anul A)

Când Dumnezeu spune că e de-ajuns

Trecutul apare frumos, oricum mai bun decât prezentul, numai pentru că a trecut. in păcate trebuie să ne dăm seama că anumite obișnuințe deplorabile nu au încetat să treacă. stfel, chiar în “frumoasele timpuri antice” aveau loc lucruri mai degrabă urâte. Erau scandaluri, uzurpări de putere, risipă a banului public, abuzuri de orice fel, carierisme cinice. rau personaje dubioase, abile să-și facă averi la umbra plăcută a palatului.

Ca acest Sebna, despre ale cărui fapte rele ne informează Isaia. Trăsăturile unor tipuri ca ale acestui majordom nu se schimbă cu scurgerea secolelor: ambiția nestăpânită, mania măririi, intrigile, afacerismul nerușinat, atașamentul față de cauză (adică la post), gloria lui Dumnezeu (sau succesul partidului, sau al grupului) ca acoperire pentru interesele proprii.

Sebna apoi, încăpățânat cinstitor al numelui propriu, dorea ca acest nume, pe cât de înjosit de interes, să fie amintit de generațiile viitoare. Pentru care proiecta construcția unui grandios monument funerar. Cei săraci puteau cu greu să supraviețuiască. Și el, ca și cum nu ar fi nimic, se preocupa de mormântul propriu. În acest punct Dumnezeu spune că este de ajuns.

Dumnezeu nu se limitează să “salveze sufletele”

Frumoase timpuri în care Dumnezeu nu se gândea numai să “salveze sufletele”, dar trimitea de urgență unul din profeții săi de încredere pentru a arunca în față celui arogant din turn fraze de acest fel: “Iată, Domnul te va arunca jos în prăpastie, omule, te va prinde cu putere, te va rostogoli puternic ca un sul cu lopata, spre un pământ întins. Acolo vei muri și acolo se vor sfârși carele tale mândre, sau mârșăvia palatului stăpânului tău!…”

Dumnezeu nu se mulțumește cu denunțuri vagi, cu declarații rituale care lasă timp ca să găsească amenințări blânde. Intervine pentru a pune capăt acelei situații intolerabile, pentru a impune o înlocuire: “Îți voi lua misiunea, te voi răsturna din postul tău”. Nici o tactică diplomatică. Nici o promovare falsă pentru a nu trezi scandal (abominabilul “promoveatur ut amoveatur”). Nici o considerație oportunistă (chiar pentru acel funcționar corupt se poate obține vreun favor…). Sebna trebuie să părăsească, nimeni nu-l va apăra. Da. Dumnezeu, de această dată (și nu numai de această dată) a ignorat sfaturile celor care ar fi vrut să se dedice specializării sale: salvarea sufletelor (o sarcină enormă).

Și apoi mai este de spus că se poate contribui eficace la salvarea sufletelor făcând puțină curățenie, oriunde se cuibărește murdăria, golind terenul de echivocuri, detronând clar (adresa citeață) pe cel care abuzează de putere care ar vrea să continuie să facă afacerile sale dubioase sub scutul unei închipuite protecții divine. Chiar Sfânta Fecioară, adică cea mai blândă creatură, nu poate face mai puțin decât să-l preamărească pe Domnul, să exprime propria bucurie nemărginită, pentru că “dă jos de pe tronuri pe cei puternici” (Lc 1,52). Nimeni nu este de neatins în fața lui Dumnezeu.

Poate este o lacună de a mea. Dar nu rezultă din aceasta că, paralel cu teologia tronului “atribuit” celui prea înalt (“Dumnezeu mi l-a dat… vai celui care îl pune în discuție”) așa s-a dezvoltat o teologie, care va găsi acte prețioase justificative în Biblia, “răsturnării tronului”. Trebuie felicitat faptul că nu lipsesc niciodată în Biserică profeți care, nepăsători față de recomandările prudente să aibă grijă de suflete (recomandări care nu sunt niciodată “dezinteresate”; numai că interesul nu este pentru mântuirea sufletelor, ci pentru propriile… interese), sunt înzestrați cu același curaj ca al lui Isia și nu se sperie de perspectiva de a sfârși ei înșiși, și nu țintele lor, de a “rostogoli ca un bulgăre”, chiar pentru a încheia “rostogolirea” într-un mormânt splendid construit – cum observă ironic don Mazzolari – cu pietrele prezentate de lapidatori.

Un loc pentru indignare între virtuți

Și noi care nu posedăm stofa și vocea profeților? Eu consider că toți credincioșii pot și trebuie să cultive o virtute, care nu este în catalogul oficial, dar care este importantă în special astăzi: indignarea. Dar care să fie o adevărată indignare trăită. Nu numai pur și simplu murmur, vorbărie, susur… Indignarea nu mai poate fi o atitudine superficială. Implică persoana, o înșfacă din interior.

A fi capabili de indignare înseamnă a fi capabili de a sta rău, nu numai de a înălța vocea, sau coborând-o într-o murmurare. Pentru a se indigna trebuie să iubească pasionat un ideal și să se simtă răniți, umiliți, când este înjosit, în special din partea celor care ar trebui să-l facă să strălucească și să fie iubit. Indignarea trebuie să fie dispusă să plătească prețul singurătății, disprețului, cu conștiința că cei puternici adoptă o metodă aprobată pentru a impune tăcere: de a invita să cânte în cor.

Demnitarii Sebna din toate timpurile, când vor să construiască mausoleurile lor ridicole și pretențioase, să înmulțească monumentele, să solicite înălțarea piramidelor lor absurde cu sângele stors din trupurile săracilor, trebuie să știe că este cineva care se opune cu tenacitate cu unica armă pe care o are la dispoziție: disprețul. Indignarea, poate, nu schimbă nimic, nu oprește nici o construcție faraonică, nu împiedică nici un scandal, nu provoacă răsturnarea nici unui tron. Dar, cel puțin, nu ne face să ne simțim complici. Da, eu rămân convins că credința nu este un principiu de resemnare, ci datorie de indignare.

Se pare că modestia este încă o virtute

Citind fragmentul de astăzi din scrisoarea către Romani, în mod inevitabil cele două întrebări provocatoare îmi dezlănțuie fantezii rele: “Cine a putut cunoaște vreodată gândul Domnului? Sau cine a fost vreodată sfetnicul său?” Aș vrea să obiectez: cunosc câteva persoane care dau de bănuit, cu o siguranță semeață pe care o arată, că cunosc și gândurile cele mai tainice ale Domnului, ba chiar că le dețin exclusivitatea. Cât privește sfaturile, toți suntem împiedicați de considerația elementară că, la lucrurile făcute, cel mult se poate protesta, dar sfaturile sunt de acum inutile. Domnul, din păcate, ne pune în fața faptului împlinit.

De acea dată când Cristos a prezentat atenției discipolilor proiectul de călătorie nu cu totul plăcut, Petru – consilierul nici măcar întrebat – s-a precipitat să abată pe Învățătorul cu o oarecare vioiciune. Și sfatul său a fost interpretat ca o ispită (Mt 17,23). Eu bănuiesc că dacă Creatorul înainte de a-l înzestra pe om cu libertatea, ar fi cerut părerea unui oarecare teolog, ar fi primit sugestia nu chiar încurajatoare de a merge încet, chiar însoțit de amenințări de… disociere de acest proiect. Și am motiv de bănuială că dacă Cristos ar fi supus aprobării a unei comisii de experți parabola fiului risipitor, sau metoda pe care intenționa s-o urmeze în situația delicată a adulterei, sau răspunsul pe care l-ar fi dat la cererea tâlharului bun, probabil ar fi fost invitat să modifice finalul.

Și apoi sunt cei care, neputând să dea sfaturi lui Dumnezeu, devin consilieri dezinvolți ai altora în numele lui Dumnezeu. Nereușind să fie “microfoanele” lui Dumnezeu, se mulțumesc să se facă “difuzoarele” sale. Este cazul să ne repetăm adesea acea exclamație: “O adâncime a bogăției, a înțelepciunii și a științei lui Dumnezeu…” Și noi rămânem, în ciuda săpăturilor noastre celor mai arzătoare, numai la suprafață. Atingem mici fragmente din acea bogăție. Și capul nostru și inima noastră sunt atât de mici față de acea înțelepciune și știință (chiar dacă gura, dimpotrivă, este mereu un pic prea largă…)

O invitație insistentă la modestie ne vine de la ultima întrebare: “Cine i-a dat ceva mai întâi, ca să poată lua înapoi de la el?” Prestații virtuoase (amintiți-vă de fioretti din “frumoasele timpuri antice”?), sacrificii, renunțări, fapte eroice, opere bune, până și voturi. Este inutil de a cultiva iluzii: nu vom ajunge primii. Dumnezeu ne precede întotdeauna. Darurile sale, “minunile” sale sunt mereu înaintea elanurilor noastre și a inițiativelor noastre. Tot ceea ce facem pentru El nu este altceva decât o minusculă restituire sau, dacă vrem, un fel – oricum insuficient – de a spune mulțumesc.

Dacă ne-am convinge de aceasta, am trăi raportul nostru religios cu un mai mare angajament și, în același timp, cu o mai mare seninătate și mai puține tensiuni. Un credincios chinuit și neliniștit este un beneficiar în întârziere datorând multe “mulțumiri”

Și pe această piatră mică…

“Cine zic oamenii că este Fiul omului?” Sondajele de opinie astăzi sunt din belșug. Și nu angajează aproape la nimic. Isus ascultă distrat raportul despre credința altora. Pe el îl interesează diagnosticul credinței noastre. “Voi, cine spuneți că sunt eu?” “Cine este?” Normal cu această întrebare noi vrem să știm numele unei persoane. Și când numele nu ne spune nimic, întrebăm de meseria lui. Omul este cunoscut prin ceea ce face. Pentru Isus nu este așa. Nu ne interesează meseria sa. Meseria a abandonat-o, și a făcut s-o părăsească și discipolii săi.

“Cine sunt?” Adică față în față. Eu și Tu care se întâlnesc, se confruntă. Se cunosc stând față în față. Cine sunt eu pentru tine? Ce reprezint eu în ochii tăi? Cât contez în viața ta? Și, în consecință: cine ești tu? Isus așteaptă mai mult decât o declarație simplă ortodoxă (și pentru că, dacă este exactă, ne este sugerată, ca în cazul lui Petru, de Tatăl). Chiar și alții așteaptă de la noi un răspuns care să nu fie teoretic. Este greu ca cineva să ne întrebe despre conținutul doctrinal al credinței noastre. Este vorba, mai degrabă, de a lăsa să se înțeleagă cine este pentru noi Cristos în viața noastră, în alegerile pe care El ni le inspiră, în gesturile pe care fidelitatea față de evanghelia sa ne face să le săvârșim.

Nu trebuie să demonstrăm că știm lecția, dar că am învățat de la Învățătorul. “Și eu îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Simon nu a fost ales pentru că este cea mai bună piatră, cea mai solidă. Pătimirea va demonstra că nu este așa. Peste puțin timp acea piatră va fi definită piatră “de scandal” (Mt 17, 23). Simon reușește de-a dreptul să-l scandalizeze pe Cristos, i se pune în față ca un obstacol pe drumul său. Nu este Petru care zidește Biserica, ci Domnul, care vrea să se folosească de acele pietre mai degrabă fragile care sunt oamenii.

Oricum și noi atașăm la cea a lui Petru pietrele noastre mici. Și noi suntem chemați să intrăm în construcția împotriva căreia “porțile iadului nu vor birui”. Totuși ori cât de minusculă și modestă este piatra noastră, trebuie să fie făcută din acel material care se numește credință.

Ritul latin