Când Dumnezeu spune că e de-ajuns

Trecutul apare frumos, oricum mai bun decât prezentul, numai pentru că a trecut. in păcate trebuie să ne dăm seama că anumite obişnuinţe deplorabile nu au încetat să treacă. stfel, chiar în “frumoasele timpuri antice” aveau loc lucruri mai degrabă urâte. Erau scandaluri, uzurpări de putere, risipă a banului public, abuzuri de orice fel, carierisme cinice. rau personaje dubioase, abile să-şi facă averi la umbra plăcută a palatului.

Ca acest Sebna, despre ale cărui fapte rele ne informează Isaia. Trăsăturile unor tipuri ca ale acestui majordom nu se schimbă cu scurgerea secolelor: ambiţia nestăpânită, mania măririi, intrigile, afacerismul neruşinat, ataşamentul faţă de cauză (adică la post), gloria lui Dumnezeu (sau succesul partidului, sau al grupului) ca acoperire pentru interesele proprii.

Sebna apoi, încăpăţânat cinstitor al numelui propriu, dorea ca acest nume, pe cât de înjosit de interes, să fie amintit de generaţiile viitoare. Pentru care proiecta construcţia unui grandios monument funerar. Cei săraci puteau cu greu să supravieţuiască. Şi el, ca şi cum nu ar fi nimic, se preocupa de mormântul propriu. În acest punct Dumnezeu spune că este de ajuns.

Dumnezeu nu se limitează să “salveze sufletele”

Frumoase timpuri în care Dumnezeu nu se gândea numai să “salveze sufletele”, dar trimitea de urgenţă unul din profeţii săi de încredere pentru a arunca în faţă celui arogant din turn fraze de acest fel: “Iată, Domnul te va arunca jos în prăpastie, omule, te va prinde cu putere, te va rostogoli puternic ca un sul cu lopata, spre un pământ întins. Acolo vei muri şi acolo se vor sfârşi carele tale mândre, sau mârşăvia palatului stăpânului tău!…”

Dumnezeu nu se mulţumeşte cu denunţuri vagi, cu declaraţii rituale care lasă timp ca să găsească ameninţări blânde. Intervine pentru a pune capăt acelei situaţii intolerabile, pentru a impune o înlocuire: “Îţi voi lua misiunea, te voi răsturna din postul tău”. Nici o tactică diplomatică. Nici o promovare falsă pentru a nu trezi scandal (abominabilul “promoveatur ut amoveatur”). Nici o consideraţie oportunistă (chiar pentru acel funcţionar corupt se poate obţine vreun favor…). Sebna trebuie să părăsească, nimeni nu-l va apăra. Da. Dumnezeu, de această dată (şi nu numai de această dată) a ignorat sfaturile celor care ar fi vrut să se dedice specializării sale: salvarea sufletelor (o sarcină enormă).

Şi apoi mai este de spus că se poate contribui eficace la salvarea sufletelor făcând puţină curăţenie, oriunde se cuibăreşte murdăria, golind terenul de echivocuri, detronând clar (adresa citeaţă) pe cel care abuzează de putere care ar vrea să continuie să facă afacerile sale dubioase sub scutul unei închipuite protecţii divine. Chiar Sfânta Fecioară, adică cea mai blândă creatură, nu poate face mai puţin decât să-l preamărească pe Domnul, să exprime propria bucurie nemărginită, pentru că “dă jos de pe tronuri pe cei puternici” (Lc 1,52). Nimeni nu este de neatins în faţa lui Dumnezeu.

Poate este o lacună de a mea. Dar nu rezultă din aceasta că, paralel cu teologia tronului “atribuit” celui prea înalt (“Dumnezeu mi l-a dat… vai celui care îl pune în discuţie”) aşa s-a dezvoltat o teologie, care va găsi acte preţioase justificative în Biblia, “răsturnării tronului”. Trebuie felicitat faptul că nu lipsesc niciodată în Biserică profeţi care, nepăsători faţă de recomandările prudente să aibă grijă de suflete (recomandări care nu sunt niciodată “dezinteresate”; numai că interesul nu este pentru mântuirea sufletelor, ci pentru propriile… interese), sunt înzestraţi cu acelaşi curaj ca al lui Isia şi nu se sperie de perspectiva de a sfârşi ei înşişi, şi nu ţintele lor, de a “rostogoli ca un bulgăre”, chiar pentru a încheia “rostogolirea” într-un mormânt splendid construit – cum observă ironic don Mazzolari – cu pietrele prezentate de lapidatori.

Un loc pentru indignare între virtuţi

Şi noi care nu posedăm stofa şi vocea profeţilor? Eu consider că toţi credincioşii pot şi trebuie să cultive o virtute, care nu este în catalogul oficial, dar care este importantă în special astăzi: indignarea. Dar care să fie o adevărată indignare trăită. Nu numai pur şi simplu murmur, vorbărie, susur… Indignarea nu mai poate fi o atitudine superficială. Implică persoana, o înşfacă din interior.

A fi capabili de indignare înseamnă a fi capabili de a sta rău, nu numai de a înălţa vocea, sau coborând-o într-o murmurare. Pentru a se indigna trebuie să iubească pasionat un ideal şi să se simtă răniţi, umiliţi, când este înjosit, în special din partea celor care ar trebui să-l facă să strălucească şi să fie iubit. Indignarea trebuie să fie dispusă să plătească preţul singurătăţii, dispreţului, cu conştiinţa că cei puternici adoptă o metodă aprobată pentru a impune tăcere: de a invita să cânte în cor.

Demnitarii Sebna din toate timpurile, când vor să construiască mausoleurile lor ridicole şi pretenţioase, să înmulţească monumentele, să solicite înălţarea piramidelor lor absurde cu sângele stors din trupurile săracilor, trebuie să ştie că este cineva care se opune cu tenacitate cu unica armă pe care o are la dispoziţie: dispreţul. Indignarea, poate, nu schimbă nimic, nu opreşte nici o construcţie faraonică, nu împiedică nici un scandal, nu provoacă răsturnarea nici unui tron. Dar, cel puţin, nu ne face să ne simţim complici. Da, eu rămân convins că credinţa nu este un principiu de resemnare, ci datorie de indignare.

Se pare că modestia este încă o virtute

Citind fragmentul de astăzi din scrisoarea către Romani, în mod inevitabil cele două întrebări provocatoare îmi dezlănţuie fantezii rele: “Cine a putut cunoaşte vreodată gândul Domnului? Sau cine a fost vreodată sfetnicul său?” Aş vrea să obiectez: cunosc câteva persoane care dau de bănuit, cu o siguranţă semeaţă pe care o arată, că cunosc şi gândurile cele mai tainice ale Domnului, ba chiar că le deţin exclusivitatea. Cât priveşte sfaturile, toţi suntem împiedicaţi de consideraţia elementară că, la lucrurile făcute, cel mult se poate protesta, dar sfaturile sunt de acum inutile. Domnul, din păcate, ne pune în faţa faptului împlinit.

De acea dată când Cristos a prezentat atenţiei discipolilor proiectul de călătorie nu cu totul plăcut, Petru – consilierul nici măcar întrebat – s-a precipitat să abată pe Învăţătorul cu o oarecare vioiciune. Şi sfatul său a fost interpretat ca o ispită (Mt 17,23). Eu bănuiesc că dacă Creatorul înainte de a-l înzestra pe om cu libertatea, ar fi cerut părerea unui oarecare teolog, ar fi primit sugestia nu chiar încurajatoare de a merge încet, chiar însoţit de ameninţări de… disociere de acest proiect. Şi am motiv de bănuială că dacă Cristos ar fi supus aprobării a unei comisii de experţi parabola fiului risipitor, sau metoda pe care intenţiona s-o urmeze în situaţia delicată a adulterei, sau răspunsul pe care l-ar fi dat la cererea tâlharului bun, probabil ar fi fost invitat să modifice finalul.

Şi apoi sunt cei care, neputând să dea sfaturi lui Dumnezeu, devin consilieri dezinvolţi ai altora în numele lui Dumnezeu. Nereuşind să fie “microfoanele” lui Dumnezeu, se mulţumesc să se facă “difuzoarele” sale. Este cazul să ne repetăm adesea acea exclamaţie: “O adâncime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a ştiinţei lui Dumnezeu…” Şi noi rămânem, în ciuda săpăturilor noastre celor mai arzătoare, numai la suprafaţă. Atingem mici fragmente din acea bogăţie. Şi capul nostru şi inima noastră sunt atât de mici faţă de acea înţelepciune şi ştiinţă (chiar dacă gura, dimpotrivă, este mereu un pic prea largă…)

O invitaţie insistentă la modestie ne vine de la ultima întrebare: “Cine i-a dat ceva mai întâi, ca să poată lua înapoi de la el?” Prestaţii virtuoase (amintiţi-vă de fioretti din “frumoasele timpuri antice”?), sacrificii, renunţări, fapte eroice, opere bune, până şi voturi. Este inutil de a cultiva iluzii: nu vom ajunge primii. Dumnezeu ne precede întotdeauna. Darurile sale, “minunile” sale sunt mereu înaintea elanurilor noastre şi a iniţiativelor noastre. Tot ceea ce facem pentru El nu este altceva decât o minusculă restituire sau, dacă vrem, un fel – oricum insuficient – de a spune mulţumesc.

Dacă ne-am convinge de aceasta, am trăi raportul nostru religios cu un mai mare angajament şi, în acelaşi timp, cu o mai mare seninătate şi mai puţine tensiuni. Un credincios chinuit şi neliniştit este un beneficiar în întârziere datorând multe “mulţumiri”

Şi pe această piatră mică…

“Cine zic oamenii că este Fiul omului?” Sondajele de opinie astăzi sunt din belşug. Şi nu angajează aproape la nimic. Isus ascultă distrat raportul despre credinţa altora. Pe el îl interesează diagnosticul credinţei noastre. “Voi, cine spuneţi că sunt eu?” “Cine este?” Normal cu această întrebare noi vrem să ştim numele unei persoane. Şi când numele nu ne spune nimic, întrebăm de meseria lui. Omul este cunoscut prin ceea ce face. Pentru Isus nu este aşa. Nu ne interesează meseria sa. Meseria a abandonat-o, şi a făcut s-o părăsească şi discipolii săi.

“Cine sunt?” Adică faţă în faţă. Eu şi Tu care se întâlnesc, se confruntă. Se cunosc stând faţă în faţă. Cine sunt eu pentru tine? Ce reprezint eu în ochii tăi? Cât contez în viaţa ta? Şi, în consecinţă: cine eşti tu? Isus aşteaptă mai mult decât o declaraţie simplă ortodoxă (şi pentru că, dacă este exactă, ne este sugerată, ca în cazul lui Petru, de Tatăl). Chiar şi alţii aşteaptă de la noi un răspuns care să nu fie teoretic. Este greu ca cineva să ne întrebe despre conţinutul doctrinal al credinţei noastre. Este vorba, mai degrabă, de a lăsa să se înţeleagă cine este pentru noi Cristos în viaţa noastră, în alegerile pe care El ni le inspiră, în gesturile pe care fidelitatea faţă de evanghelia sa ne face să le săvârşim.

Nu trebuie să demonstrăm că ştim lecţia, dar că am învăţat de la Învăţătorul. “Şi eu îţi spun: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Simon nu a fost ales pentru că este cea mai bună piatră, cea mai solidă. Pătimirea va demonstra că nu este aşa. Peste puţin timp acea piatră va fi definită piatră “de scandal” (Mt 17, 23). Simon reuşeşte de-a dreptul să-l scandalizeze pe Cristos, i se pune în faţă ca un obstacol pe drumul său. Nu este Petru care zideşte Biserica, ci Domnul, care vrea să se folosească de acele pietre mai degrabă fragile care sunt oamenii.

Oricum şi noi ataşăm la cea a lui Petru pietrele noastre mici. Şi noi suntem chemaţi să intrăm în construcţia împotriva căreia “porţile iadului nu vor birui”. Totuşi ori cât de minusculă şi modestă este piatra noastră, trebuie să fie făcută din acel material care se numeşte credinţă.